Dacă revedem cu ochii minții Evangheliile și Epistolele care se citesc în Biserică la slujbele din decursul unui an liturgic, vom vedea că adeseori problema bogaților și a bogăției revine adesea în învățătura lui Iisus. În Evanghelie avem pilda despre bogatul nemilostiv și săracul Lazăr, avem întâlnirea lui Iisus cu tânărul bogat, iar în Epistola Sfântului Iacov găsim o adevărată izbucnire împotriva celor bogați, nemilostivi și snobi.

Oare de ce atâta preocupare pentru cei avuți și averile lor? De ce, de atâtea ori, Mântuitorul se întristează că cei bogați nu vor intra în împărăția cerurilor și de ce bogăția este o piedică în calea mântuirii?

Dumnezeu a făcut lumea și a binecuvântat-o. Nimic din creație nu a fost rău înainte de căderea omului în păcat. După fiecare zi de creație, Sfânta Scriptură spune: „Și Dumnezeu a văzut că este bine“. Așadar, toate lucrurile lumii acesteia sunt binecuvântate și toate ar trebui să contribuie la bucuria și mântuirea omului, căci toate i-au fost dăruite lui. Ar trebui ca un om, cu cât posedă mai multe lucruri, cu atât să fie mai aproape de Dumnezeu. Însă după căderea protopărinților noștri în păcat, toată firea a decăzut și de atunci întreaga creație suspină după mântuire: „Căci știm că întreaga fire suspină până acum în durere, așteptând mântuirea” (Romani 8,22).

Cum prin blestem divin omul trebuie să-și agonisească pâinea cu sudoarea frunții, mulți caută să adune bogății pentru a scăpa de grija zilei de mâine. Din nefericire, bogatul uită că tot ce are îi este dat pentru scurtă vreme în vederea unei drepte administrări și nu spre desfătarea josnică a trupului în detrimentul sufletului. El crede că toate sunt ale lui pentru veșnicie, nu-i pasă de cel sărac și flămând și uită că fiecare clipă îl apropie de moarte, care nu caută nici pe bogat, nici pe sărac, nici pe tânăr, nici pe bătrân. El socotește că toate i se cuvin, că le-a creat el și nu că Dumnezeu este singurul Creator.

Bogatul însă, orbit de bucuria averii, de belșugul de grâne, uită toate acestea și-și spune, cuprins de frigurile avuției:

“Aceasta voi face: voi strica jitnițele și mai mari le voi zidi și voi strânge acolo tot grâul și bunătățile mele. Și voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani; odihnește-te, mănâncă, bea, veselește-te” (Luca 12, 18-19).

Astfel, planul lui se întindea pe ani înainte și uita că toate sunt în mâna lui Dumnezeu, așa cum spune Sfântul Apostol Iacov, că bogatul va fi doborât și va trece ca floarea ierbii:

“Căci a răsărit soarele arzător și a uscat iarba și floarea ei a căzut și frumusețea feței ei a pierit; tot așa se va veșteji și bogatul în alergăturile sale” (Iacov 1,11).

Mântuitorul spunea această parabolă a bogatului căruia i-a rodit țarina în auzul mulțimii. Erau acolo săraci și bogați. Iisus nu voia să jignească pe bogații care îl ascultau, ci dorea să-i facă să înțeleagă efemeritatea acestei vieți și a bogăției. Pe de altă parte, nu voia să-i exalte pe săraci, căci sărăcia în sine, fără slăvirea lui Dumnezeu, nu înseamnă nimic. El voia să-i facă să înțeleagă pe acești săraci că starea lor, dacă o încredințau lui Dumnezeu, era o cale de mântuire mai ușoară decât a bogatului. Dacă ei se simțeau nefericiți sau în nesiguranță în ceea ce privea ziua de mâine, trebuiau să înțeleagă, din ceea ce Iisus le spunea, că nici bogații nu aveau un spațiu de siguranță mare – și ei erau supuși pierderii averii prin secetă sau eșec, și ei erau pândiți de moarte în fiecare clipă.

De aceea Mântuitorul Hristos își încheie parabola cu următoarele cuvinte către bogat:

“Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune, în această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Și cele ce ai pregătit ale cui vor fi? “ (Luca 12,20).

Cine dintre noi nu se regăsește măcar parțial în bogatul căruia îi rodește țarina? Cine nu-și face planuri pentru o vreme nedefinită – și bine facem, pentru că viața noastră și firea omenească este una care se proiectează în viitor. Greșeala începe acolo unde uităm de neputințele noastre și de dependența noastră față de divinitate și zicem: voi merge, voi face, voi vinde și voi cumpăra, fără a spune: dacă va vrea Dumnezeu. De asemenea, greșeala începe când nu implicăm în planurile noastre de viitor și milostenia față de aproapele nostru. Această absolutizare a vieții prezente și această trufie demonică aduc nenorocirea în lume, aduc stăpânirile tiranice, crimele, oprimările și distrugerea popoarelor.

Dacă țara noastră este astăzi sub cea mai înspăimântătoare teroare, dacă mor copii în spitale de frig și de foame, dacă satele ne sunt distruse cu miile și bisericile cu zecile de mii, este pentru că Partidul Comunist și toți conducătorii lui cred că sunt eterni, că moartea nu stă lângă ei în fiecare clipă. Ei cred că sunt în afara răspunderilor față de Dumnezeu și față de semenii lor, ei nu cred că sângele nevinovat pe care îl varsă strigă după răzbunare și strigătul pătrunde în urechile Domnului.

„Nebune, în noaptea aceasta se va cere sufletul tău de la tine!”.

Grozavă va fi noaptea Judecății Domnului, grozavă și fără de ieșire.

(predică rostită de Pr. Gheorghe Calciu în America în 1988, cu un an înaintea morții lui N. Ceaușescu, din: Parintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii. “A sluji lui Hristos inseamna suferinta”, Editura Bonifaciu, 2009 )