“Viața religioasă românească este, cu toate imperfecțiunile ei, un bun exemplu de Ortodoxie în act. Credința este o practică sau o învățătură care își arată sensul și puterea în practică, iar nu în primul rând o doctrină în ea însăși.

A-i privi pe oameni așa cum îi privește Hristos, e ceea ce fac sfinții. Sfinți precum Sfântul Vasile, Sfântul Nicolae, Sfântul român Calinic de la Cernica, care plângea când nu avea bani să le dea oamenilor, au lucrat la propovăduirea, la afirmarea credinței celorlalți, pregătindu-i să fie oameni adevărați. Ei și-au iubit aproapele și i-au îndemnat și pe ceilalți să-l iubească, au urmat instinctiv această direcție. Sfinții sunt remarcabili nu ca niște eroi sau specialiști pe care este gr eu să-i înloc uiești, ci prin această forță spirituală, prin forța iubirii, a rugăciunii pentru oameni care este în ei, mai mult decât prin faptele lor.

Sfințenia este manifestarea îndumnezeirii omului. Importanța minunilor ține de faptul că ele sunt semne ale acestei transparențe, ale acestei lumini, ale acestei bunătăți a lui Dumnezeu arătate în Sfinți. Bunătatea este o forță penetrantă care depășește forța legii. Sfântul iradiază lumina lui Hristos Cel înviat.

Sfințenia este totdeauna o iradiere a lui Dumnezeu Care s-a arătat mai presus de legi în Cel înviat și Care este și cu noi intr-o lepădare de sine, într-o participare la suferințele noastre. De aceea, însă, participarea își găsește sensul culminant în bucuria învierii. Sfinții trăiesc în viața lor pământească transparența Învierii, care desăvârșește legile naturii.

Sfinții fac obiectul unui cult important, mai ales după moartea lor. În România exista multe moaște de Sfinți venite din Răsărit și deopotrivă ale unor Sfinți locali.

Sfinții arată în viața lor sfințenia lui Dumnezeu. Ei sfințesc înăuntrul lor numele lui Dumnezeu prin rugăciune, apoi îl arată în mod transparent prin purtarea lor. Creștinii se uită în calendar pentru a vedea care este Sfântul zilei și îi aduc rugăciuni in acea zi își așează viața sub oblăduirea Sfântului și caută să imite cum pot virtuțile acestui Sfânt, simțindu-se ocrotiți de rugăciunile lui. Sunt venerați de asemenea cei care au murit în sfințenie, care au făcut totul pentru dăinuirea Bisericii, care și-au dat viața pentru Dumnezeu, au iradiat în lumina lui Hristos și ne-au lăsat prin aceasta o Biserică vie. Fără Sfinții din trecut, Biserica nu ar fi ceea ce este, n-ar fi putut dăinui. Tradiția vie și prin aceasta Biserica însăși nu se poate menține fără o succesiune a Sfinților. “Aduceți-vă aminte de înaintașii voștri” (Evr. 13, 7), spune Sfântul Apostol Pavel. Este recunoștința pentru toți cei care ne-au transmis Evanghelia. Viața Bisericii nu a fost niciodată întreruptă pentru a o reîncepe din nou.

Sfinții sunt importanți și prin ceea ce ne transmit: Biserica vie, în spiritualitatea ei, în forța sa spirituala, exemplul lor. Îi venerăm și pentru că sunt plini de Dumnezeu. Sunt oameni care au atins culmile foarte înalte ale îndumnezeirii. Se interesează de uman așa cum se interesează de Hristos; sunt împreună cu Hristos așa cum sunt Îngerii. Se spune că împreună cu Hristos îngerii arată un mare interes pentru mântuirea noastră. Sfinții, care sunt și oameni, o fac cu atât mai mult. Despre ei Sfântul Pavel spune că nu vor avea toată fericirea decât împreună cu noi, când vom fi cu toți împreună. Ei se roagă pentru noi. Iar când ne rugăm pentru vrăjmasi, ei se roagă cu si mai multă osârdie. De aceea le cerem rugăciunile.

Există trei aspecte ale acestei cinstiri: le suntem recunoscători pentru ceea ce ne-au transmis, pentru starea lor de îndumnezeire si pentru rugăciunile lor pentru noi. De aceea spunem totdeauna: “Sfinte… roagă-te pentru noi”. Nu le cerem mântuirea. Doar Maicii Domnului i-o cerem, spunând: “Mântuiește-ne pe noi”. Nu este vorba de mântuire in sensul în care ne-a dat-o Hristos, dar există atâtea greutăți în viața noastră, încât o rugăm să ne ajute, să ne dea posibili­ tatea să lucrăm pentru mântuirea noastră. Ea ne mântuiește în virtutea unirii sale desăvârșite cu Fiul său, Mântuitorul nostru.

În acest sens se constituie cultul Sfinților care iradiază, fiindcă iradierea lor ajunge până la noi. Nu credem că există două Biserici, o Biserică pământească și o Biserică cerească. Există o singură Biserică care se prelungește de pe pământ în cer. Nu suntem rupți de viața pământească pentru că avem privirile îndreptate, concentrate spre cea de dincolo, înaintăm spre cea de dincolo luptând aici pentru a ajunge acolo încununați de prezența lui Hristos, a Duhului Sfânt în noi. Creștem aici, trebuie să lucrăm aici, chiar și în viața socială, în perspectiva vieții de dincolo. Fără viața pământească nu putem crește. Este ceea ce fac Sfinții. Ei trăiesc “pe pământ ca în cer”, făcând voia lui Dumnezeu.

Doamne Iisuse Hristoase, pentru rugăciunile tuturor Sfinților, miluiește-ne pe noi!

Dacă un nou popor ar deveni creștin, este nevoie ca el să cunoască Sfânta Treime, întruparea lui Hristos, viața în Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Toate acestea i le pot spune cu cuvintele mele, cu convingerea mea, transmițându-i-le prin Duhul lui Hristos, prin viață; dacă vrea să știe mai mult, va citi Biblia, Viețile Sfinților, va participa la Liturghie. Dar au existat ațâți creștini adevărați care nu au cunoscut alfabetul! L-au cunoscut însă pe Hristos și au fost totuși creștini.

Au cunoscut revelația din auzite, prin predică, prin cele spuse de un creștin unui necreștin, apoi prin explicarea Botezului, ascultarea Liturghiei, contemplarea icoanelor. Fiecare popor poate asimila și exprima prin cultura proprie mesajul comun și universal al creștinismului. Oamenii sunt diferiți dar au și trăsături comune, se pot înțelege. Există diferențe, dar există și o unitate.

Există o ființă a creștinismului, o permanență. Iisus este ieri, astăzi și întotdeauna Același. Cultura nu este decât formă, ea nu se poate substitui ființei creștinismului. Eu însumi rămân în această unitate, fără a pune granițe între mine și ceilalți sau între națiuni. Suntem împreună, dar ne păstrăm totdeauna identitatea personală sau națională.

Există aici un paradox.

Și în România există nuanțe locale. Toate popoarele ortodoxe își leagă din plin viața religioasă de sfințirea lumii; se manifestă astfel convingerea că omul nu se poate mântui decât în legătură cu lumea. Tot ceea ce slujește vieții omului: apa, pâinea, vinul sunt sfințite. Cu apă sfințită se stropesc apoi camerele, paturile, uneltele… Icoana este așezată în mașină, pe câmp, în grădini, în preajma animalelor. Totul trebuie sfințit. Primele roade sunt aduse la biserică, o parte din ele dăruindu-se celor săraci. Este binecuvântată masa și se face semnul Crucii când se taie pâinea. La începutul unei munci omul își face semnul Crucii, ca și atunci când termină o muncă, când iese din casă, când trece pe lângă o Biserică. Mulți oameni cer binecuvântarea atunci când întâlnesc un preot; când preotul vine în casa lor. Întreaga viață este umplută de binecuvântare, nu este ruptă de Dumnezeu. Acțiunile, trebuie sfințite, lucrurile înseși trebuie să se deschidă acțiunii omului, întărite și sfințite de Dumnezeu. Pentru că prin om energiile lui Dumnezeu pătrund în lume. Prin om se sfințesc lumea, universul, toate elementele lumii.

Trebuie să acordăm o mare importanță vieții legate de Dumnezeu, expresiei sacrului în viață. Nu este vorba de magie.

Magia este absența ideii unui Dumnezeu personal, e expresia unui panteism orb. Dar Dumnezeu este prezent pretutindeni și sfințește totul. De la El “primim totul și Lui îi aducem totul, El își revarsă lucrarea peste toți.

(din: “Pr. M. Costa de Beauregard si Pr. Dumitru Staniloae, Mica dogmatica vorbita. Dialoguri la Cernica, Editura Deisis )