“Iubiți frați și surori în Domnul,

Orice cale are un început. Și, deși noi uneori folosim lucrul acesta ca pe o glumă, că o luăm, că începem mereu cu Adam și Eva, poate părea de prisos, poate părea plictisitor să ne întoarcem mereu la povestea primilor oameni, dar cred că nu avem altă cale pentru a ne înțelege pe noi înșine, pentru a înțelege ce se întâmplă cu noi, pentru a înțelege lumea și ceea ce se întâmplă cu ea. Poate că putem spune chiar că faptul de a percepe cele petrecute cu primii oameni ca pe ceva exterior, ca pe o poveste, ca pe ceva cu aură de legendă, este un semn al stării noastre de cădere, de fărâmițare, de dez-unire, de dezbinare. Mă gândesc la dezbinare, care apare atunci când alunecăm în calea acestui gând dizolvant, un gând ce distruge starea de unire cu Dumnezeu și cu oamenii, gândul care zice: “Cu ce sunt eu vinovat dacă el, Adam, a greșit?“.

Pe de altă parte, faptul de a percepe istorisirea biblică cu primii doi oameni ca pe propria poveste, ca pe propria viață, cred că poate să fie un semn de vindecare, un semn că a fost parcursă calea duhovnicească de la minte la inimă. Să încercăm să lămurim, să adâncim aceste gânduri.

Noi avem mai mult experiența stării de cădere decât a stării de vindecare a ființei noastre. Un mare greu, însă, pare că este acela că nu conștientizăm această stare deplin drept ceea ce este ea de fapt. Adică vedem că ceva nu merge, dar nu interpretăm corect, nu găsim semnificația adevărată a acestei stări de lucruri. Sau poate până și la a vedea cu adevărat, deplin conștient, că ceva nu merge, este o cale lungă. Mă refer la situația în care nu trăim într-o nepăsare, într-o împietrire, într-o stare de delăsare, ci noi ne zbatem, alergăm și facem poate un mare efort, dar alergăm cumva în cerc și ne trezim mereu în același punct. Ne trezim în același punct, dar, pe de altă parte, ne amăgim și zicem: “Data viitoare va fi mai bine.” sau “Nu m-am străduit îndeajuns. O s-o fac și o să reușesc.” Vreau să spun că și până la a conștientiza deplin că ceva nu merge este o cale lungă. E vorba de greutatea de a ne vedea starea de cădere.

Mai concret spus, ceea ce trăim, poate, zi de zi, arată cam așa: știm că trebuie să ne smerim, dar, în fapt, ne întoarcem tot timpul în același punct al cercului vicios sau al cercului viciilor, patimilor. Adică știm că trebuie să ne smerim, dar reacționăm energic la cea mai mică jignire. Contrazicem și ne împotrivim cu vehemență dacă cineva este de altă părere decât noi sau dacă nu este de acord cu noi. Ne arătăm extrem de sensibili la orice vorbă defăimătoare pe care auzim că a spus-o cineva despre noi. Ne ascundem greșelile și neputințele și suntem destul de preocupați, uneori foarte preocupați să facem o bună impresie celorlalți, deși… știm că trebuie să ne smerim.

Apoi: știm că trebuie să ne iubim vrăjmașii și să întoarcem și celălalt obraz atunci când suntem loviți. Dar, în fapt, reușim oare nu să-i iubim pe cei care ne fac rău, dar măcar să nu întoarcem răul ce ni s-a făcut, măcar să nu-i urâm pe cei care ne fac rău, să nu-i vorbim de rău, ci să-i iertăm? Nu reușim.

Iată, cam așa arată viața noastră duhovnicească. Trăim o fărâmițare, o risipire, un fel de strădanie în gol. Una ne propunem și altceva iese. Una gândim și alta vorbim. În mintea noastră, cu mintea noastră judecăm pe cineva, dar îi spunem cuvinte frumoase. Sau una gândim și vorbim și cu totul altceva facem. De exemplu, gândim că bine este să fim uniți, că trebuie să fim uniți și vorbim despre iubirea față de aproapele, dar, prin ceea ce facem, nu numai că nu lucrăm în sensul unirii, dar lucrăm, de cele mai multe ori, în sensul dezbinăr ii. Toate acestea la un loc și altele asemenea acestora le-am numit fărâmițare în sensul pierderii integrității. Descoperim că nu suntem oameni integri, oameni întregi, ci fărâmițați, făcuți din bucățele. Mintea, inima, voința, cuvântul nostru nu sunt una. Aceste puteri sufletești ale noastre lucrează în neunire.

Și, ca o mică paranteză, să vă odihniți puțin sufletește, să vă spun ceva ca un fel de glumă, care nu este glumă, dar care ilustrează starea aceasta de întortochere, nu știu cum s-o numesc altfel, în care, de cele mai multe ori, trăim și ne aflăm, cât de alambicați suntem în interiorul nostru, greu să ne cunoaștem pe noi înșine. Marele mitropolit Filaret al Moscovei, sfânt al Bisericii ortodoxe Ruse surori, a întrebat odată trei tineri monahi: “Prin ce crezi tu că ai să te mântuiești?” Primul i-a răspuns: “Prin smerenie.” Mitropolitul i-a zis: “Și oare ai tu mult din aceasta?” Și a trecut la al doilea, ei erau la un fel de examen, cred că pentru seminar teologic. Acela i-a zis: “Prin rugăciunile înalt preasfinției voastre.” Mitropolitul i-a spus: “Cine te-a învățat să fii atât de ipocrit?” A întrebat și pe al treilea. Acela i-a răspuns: “Prin Sângele Mântuitorului Iisus Hristos, prin Jertfa Lui de pe Cruce.” Și mitropolitul i-a zis: “Ține minte acest răspuns. Întipărește-l adânc în ființa ta.“

Suntem destul de încâlciți, destul de întortocheați. Multe lucruri se amestecă în noi. Cele spuse mai înainte se referă, mai ales, la lăuntrul nostru. Dar și în viața lumii, în istorie, putem ușor observa o dinamică a căderii de la Dumnezeu în sensul dizolvării, în sensul atomizării lumii, în sensul fărâmițării ei, dinamică ce se va dezvolta până la ultima ei consecință, până la ultimul dram de unitate, până la pieirea lumii, până la sfârșitul lumii. Părintele Ioanichie Bălan a consemnat în Patericul românesc, cred, cuvântul unui om duhovnicesc din Moldova care, întrebat fiind când va veni sfârșitul lumii, a răspuns: “ Când nu va mai fi cărare de la vecin la vecin.” Nu e cazul să fim prea preocupați de această dinamică a căderii. Cine are rău de înălțime a observat că se întâmplă că, privind un hău, te simți parcă atras de el, te absoarbe. Așa ni se poate întâmpla că, dacă suntem prea îndreptați cu atenția asupra acestui vârtej, să fim absorbiți de el. Nu e cazul să ne temem de sfârșitul lumii; alunecăm pe urmă în tot felul de preocupări legate de cipuri, de acte biometrice și de tot felul de conspirații.

În istorie vedem și lucrarea de vindecare a stării de fărâmițare. Si, când zicem aceasta, ne referim la Biserică. Prin Biserică și întru ea se săvârșește o rezidire a lumii, a omului. Ceea ce era făcut bucăți, fărâmițat, se realcătuiește ca întreg. Unitatea sau unimea ce ne este dăruită prin Biserică este atât de strânsă, atât de adevărată, încât este asemănată cu aceea a mădularelor într-un trup, capul trupului fiind Domnul Iisus Hristos. El a zidit acest trup, Biserica, prin întruparea Lui, prin crucea și Învierea Sa și prin trimiterea Preasfântului Său Duh. Ca mădulare ale acestui trup ne vindecăm de fărâmițare, de neunirea în care trăim ca oameni și de fărâmițarea lăuntrică a puterilor sufletești, descrisă în cele spuse puțin mai înainte. Această vindecare este o rezidire a noastră și a lumii. Dacă la prima facere, când Dumnezeu a adus toate din neființă în ființă, nu s-a cerut participarea noastră, rezidirea noastră este un dar pe care este nevoie să-l facem cu adevărat al nostru prin libera alegere. Ne este dat să participăm la rezidirea noastră, la vindecarea noastră.

În acest sens, Biserica are mijloace harice pentru a înrâuri în chip binefăcător sufletele noastre. Adică rugăciunea particulară, acea rugăciune pe care o facem după cărțile de rugăciuni; citirea cuvântului lui Dumnezeu, cercetarea slujbelor Bisericii și a locurilor sfinte și, mai ales, primirea Sfintelor Taine. Spovedania și Împărtășirea cu Sfântul Trup al Domnului lasă urme adânci și binefăcătoare în sufletele noastre.

Însă un mijloc haric de înrâurire asupra sufletului nostru, un mijloc de tămăduire lăuntrică deosebit de prețios prin aceea că îl avem totdeauna la îndemână este cuprins în chemarea lăuntrică de rugăciune și de pocăință a numelui Domnului Iisus Hristos. Este vorba de rugăciunea lui Iisus. Și, în cele ce urmează, îl citez pe egumenul Hariton de la Valaam [in “Sbornicul”, culegerea de cuvinte despre rugaciunea lui Iisus] care, destul de concentrat, ne oferă o esența a învățăturii despre rugăciunea lui Iisus.

De rugăciunea lui Iisus – spune el – trebuie să te apropii cu evlavie și cu un duh de pocăință și să o faci cu luare-aminte, fără grabă și cu o simplitate mare, fără să te silești să storci din inima ta anumite simțăminte. Mai cinstit este să recunoști că nu le ai decât să procedezi la o contrafacere.

Nu e nevoie să ne silim să stoarcem din inima noastră anumite simțăminte pentru că știm că trebuie să le avem. E nevoie să fie săvârșită cu o mare simplitate. Rugăciunea se numește vorbită când este rostită prin cuvinte cu glas sau fără glas. Se numește rugăciunea minții când, nedespărțită de ea, se leagă luarea-aminte a minții. Nu avem rugăciunea minții atunci când se întâmplă să fim atenți câteva momente și apoi nu mai suntem atenți sau să fim atenți o zi, o săptămână, și apoi să o facem iarăși fără atenție. Se numește rugăciunea minții atunci când, nedespărțit de ea, avem luarea-aminte a minții. Și se numește rugăciunea inimii sau a minții din inimă când se face în inimă.

Cel ce face rugăciunea lui Iisus trebuie să țină minte că prin aceasta se așază într-o anumită apropiere de Domnul și, potrivit cu această așezare a sa față de Domnul, prin invocarea Lui deasă, prin pomenirea Lui deasă de rugăciune, va trebui să-și schimbe viața, să se înfrâneze de la tot ceea ce nu este vrednic de starea lui, de această apropiere a lui de Domnul, și să facă tot ce-i stă în putință ca să fie demn de ea.

Așezându-ne într-o astfel de stare, se cere să săvârșim cu răbdare nevoința noastră în rugăciune, lăsându-ne cu totul în voia Domnului și fără să ne gândim la cine știe ce înfăptuiri, ci socotindu-ne pururea niște robi netrebnici. Iată pe scurt, spune egumenul Hariton, tot miezul rugăciunii lui Iisus.

El ne mai spune ceva:

Trebuie să începem de la rugăciunea vorbită, care, fiind rostită cu evlavie și fără grabă, întru zdrobirea inimii, trece singură în cea a minții.

Adică ne spune că nu putem să ardem etapele.

… Trece singură în cea a minții, iar cea a minții la cea din inimă. Treptat, rugăciunea cuprinde sufletul și aduce în el o stare de pace, de liniște, de odihnă, de curăție, de rânduială și de bucurie și o stare lăuntrică necurmată înaintea Domnului.

Ceea ce descrie el aici este starea de vindecare, starea omului integru, starea omului întreg.

Și, ca o prelungire a colocviului Întâlnirea cu duhovnicul, anul acesta știți că duhovnicul cu care ne-am întâlnit, prin comunicările care au fost susținute, a fost părintele Sofian Boghiu. Ca o continuare a acestui colocviu, în finalul cuvântului meu, am să vă citesc câteva dintre cuvintele părintelui Sofian păstrate de un fiu duhovnicesc, notate de el imediat sau chiar în timpul convorbirii avute cu părintele. Cuvintele pe care vreau să le citez de la părintele Sofian se referă tot la starea aceasta încâlcită, încurcată a sufletului nostru. Acest fiu duhovnicesc al părintelui Sofian era preocupat de problema sincerității. L-a întrebat: “Părinte, până unde merge sinceritatea cu aproapele meu?“ Părintele Sofian a răspuns:

“Iată cum e cu această problemă a sincerității: pentru o lucrare duhovnicească avem nevoie de onestitate, avem nevoie de sinceritate. Tu trebuie să fii foarte sincer cu tine însuți și cu Dumnezeu în primul rând. Iar cu ceilalți trebuie să fii după sfatul Evangheliei: înțelept ca șarpele și blând ca porumbelul. Această înțelepciune a șarpelui înseamnă prudență. Să fii foarte prudent cu cel cu care vorbești, să fii atent până la nuanță, să-i simți pulsul dinainte, să-ți dai seama până unde e cazul să-i spui ale tale. Dacă simți că nu poți fi sincer cu el până la capăt, taci. De mințit, însă, nu-l minți. Pentru că, atunci când intervine minciuna, intervine și diavolul. La minciună să nu apelezi cu niciun chip. Taci. Tu nu ești obligat să-i spui celuilalt totul, dar ești obligat să nu minți. Asta este înțelepciunea, să știi să cântărești orice cuvânt și orice gând, să fii stăpân pe tine.“

Iată omul integru, omul care nu mai spune una și alta gândește, și alta face, iată omul întreg!

“Să fii stăpân pe tine. Să poți să controlezi totdeauna tot ce spui și tot ce gândești. Aceasta nu ca un autocontrol obositor, stresant, ci ca luare-aminte, ca trezvie. Să poți să controlezi totdeauna tot ce spui și tot ce gândești. Să fii înțelept, tăcut, măsurat la vorbă. Să simți dintr-o dată pulsul celuilalt, pentru că nu poți să spui oricui orice. Asta era și marea problemă la pușcărie, când ne anchetau spuneam: “Da, îl cunosc pe cutare.” Altceva nu puteau scoate de la noi. Despre faptele lui nu spuneam nimic, că, dacă eram total sinceri cu cei care ne anchetau, atunci și ceilalți erau cărați la pușcărie și făceam tot ce era în puterea noastră ca să nu provocam aceasta nenorocire. Așa încât ține minte: învață să vorbești fiecăruia pe limba lui. Minciună, sub niciun chip! Prudența, până la nuanță!“

“Dar ce înseamnă să fii sincer cu tine însuți?“, a mai întrebat fiul duhovnicesc.

Știi ce înseamnă sincer? Sine cera! Adică fără ceară. Existau înainte acele plăcuțe de argint pe care se scria. Și, dacă erau amestecate cu ceară, nu se mai putea scrie sau citi nimic de pe ele. Ele trebuiau să fie sine cere, adică pure, fără ceară, argint curat. Asta înseamnă sincer: fără umbră de viclenie. A fi sincer cu tine însuți înseamnă să te măsori tu pe tine cât ești de credincios sau superficial față de Dumnezeu, cât știi și cât nu știi din cele ce trebuie să știi. Cât faci din ceea ce știi. Când te laudă cineva să te întrebi ce e drept în această laudă în raport cu realitatea din tine, pentru că tu te ai la mână și știi exact cum ești, cât de cinstit ești înaintea lui Dumnezeu. Nu cumva ești fals, superficial față de Dumnezeu? De pildă, ai dat milostenie. Oare nu cumva ai dat de ochii lumii? Sau nu cumva ți-a părut rău? Recunoști tu că tot cei ai este de la Dumnezeu sau îți atribui ție niște merite?

Asta înseamnă să fii sincer cu tine însuți: a fi sincer cu Dumnezeu, să știi exact cât ești de corect înaintea lui Dumnezeu, să te descoperi pe tine însuți așa cum ești de fapt. Spunea un părinte: “Cu buzele i-am spus lui cuvânt, iar în inima mea l-am judecat.” Acel cuvânt din inimă îl aude Dumnezeu! Pentru că el este foarte prezent în viața noastră, în inimă, în rărunchi. Asta înseamnă: să simți cu adevărat cum te găsești tu în inima ta față de Dumnezeu. Să nu uiți acest lucru: așa cum sunt raporturile noastre cu ceilalți, tot așa sunt și raporturile noastre cu Dumnezeu. Să nu uiți că trăiești în Legea cea Nouă și nu în legea Vechiului Testament. Dacă ai un dușman, nu-l vindeci cu răzbunare sau cu osândire, ci cu dragoste și cu smerenie.

Era un părinte Veniamin, un fel de țăran foarte cultivat și foarte sfătos. Și odată a fost internat în spital și stătea într-o rezervă. Și în rezerva lui, lângă el, era cineva tot bolnav, care nu-l putea suferi pe părintele Veniamin. De câte ori se apropia de el, acela îl scuipa și-i spunea că-l urăște și câte și mai câte. Și acela nu se scula din pat, era la pat. Iar părintele Veniamin, fără să-l întrebe, îl ajuta pe acela la orice lucru de care ar fi avut nevoie. Îi ducea oala la toaletă, îi punea apă la îndemână, îi făcea curat, îi spăla hainele. Tăcea și făcea. Nu se uita că celălalt îl urăște sau îl scuipă. Îl mai și înjura. Și, când părintele Veniamin s-a făcut bine și a plecat din spital, acela a plâns: “Părinte, iartă-mă, m-ai biruit. Să știi că m-ai silit să am o părere foarte bună despre dumneata și acum te prețuiesc foarte mult.”

Adică vreau să-ți spun că foarte mult contează aceste atenții discrete, smerite, tăcute, față de cel care-ți face rău. Și, dacă te umilește cineva, în loc să te mânii, să te gândești: oare eu nu sunt vinovat cu nimic înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor? De câte ori nu am smintit pe ceilalți? de câte ori nu am dorit răul celorlalți? Sau poate chiar am blestemat! Cu adevărat merit și să fiu mustrat și umilit!

Închei cu un fel de cuvânt testamentar al părintelui Sofian, chiar dacă adresat cuiva anume, dar ne este de folos nouă, tuturor:

“Eu nu știu ce te va aștepta pe tine în viață sau prin ce încercări te va trece Dumnezeu, dar ține minte ca o regulă: așa cum vrei tu ca celălalt să-ți facă viața fericită, așa să faci și tu viață fericită celuilalt. Când eram la Jilava era cu noi în celulă un medic și tot timpul el cârpea ciorapii celorlalți. Își făcuse un ac dintr-un cui și cu fire din ciorapi stricați repara tot ce se putea repara. Și l-am întrebat: “De ce faci asta?” Și mi-a răspuns așa: “ Simt nevoia să fac oricui o bucurie, o bucurie din partea mea. Așa am simțit toată viața, de când mă știu, de copil, și nici acum nu pot face altfel. “ Și așa m-am bucurat de el, îți spun drept.

Acesta era scopul vieții lui: să facă cât mai multă bucurie celorlalți, chiar și acolo, în acea lume în care răul era așa de bine organizat și nu aveai voie să faci nimic bun. Dacă făceai ceva bun te duceau imediat la neagra, cu apă pe jos și beton înghețat și un frig cumplit. Și, în acest loc atât de groaznic, el voia cu tot dinadinsul să facă un bine celuilalt. Fă și tu așa! Lucrurile de care tu te bucuri transferă-le asupra celuilalt și vei vedea cum se vor schimba toate.“

Amin.