“(…) Credința, așa cum reiese din numeroase locuri ale Sfintei Scripturi și din exegezele principalilor ei comentatori, ni se prezintă ca un mister și un paradox. Ca pe un mister și ca pe un paradox ne este înfățișat actul de credință – mai acut și mai tainic decât oriunde altundeva – la Marcu 9, 24. Căci răspunsul tatălui la mustrarea Domnului (i s-a atras atenția că acelui ce crede toate îi sunt cu putință): „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele” nu pare mai puțin contradictoriu și indescifrabil decât „problema încuietoare”, cunoscută în logică drept paradoxul cretanului. Toți cretanii sunt mincinoși este premisa de la care se pornește; o afirmă un cretan. Dar de vreme ce este cretan, înseamnă că și el minte și că – prin urmare – afirmația sa nu este adevărată, altfel spus, nu toți cretanii sunt mincinoși. Dacă însă cretanul căruia i se pune întrebarea: cu adevărat sunt toți cretanii mincinoși? dă un răspuns negativ, ce deducem? Că, fiind și el mincinos ca toți cretanii, răspunsul lui negativ înseamnă că de fapt cretanii toți rostesc neapărat neadevăruri. Descurcă-se cine poate!

Parado xul acesta logic a dat mult de furcă filosofilor de-a lungul veacurilor. Chestiunea e pe larg expusă de logicianul român Anton Dumitriu într-un studiu din anul 1965, reprodus în volumul Știință și Cunoaștere (1984). Nu vom intra în amănunte și nici nu vom arăta cum ajung specialiștii contemporani să afle o soluție a problemei prin teoria zisă a nivelelor de vorbire logică.

Reținem doar că fraza rostită de tatăl copilului, în versetul al 24-lea din capitolul 9 al Evangheliei Sfântului Marcu nu este și ea decât un teribil paradox înzestrat cu toate aparențele insolubilității. Căci din două una: ori “crezi”- și atunci la ce bun să mai ceri să ți se dăruiască credință, ori nu crezi – și atunci cum de îndrăznești să zici fără pic de rușine „cred”! Ce fel de credință este aceasta care este și nu este, care se afirmă dar se și recunoaște nevoită a cere ajutor? Ce joc mult prea subtil ori din cale afară de fățarnic se desfășoară aici? Nu cumva răspunsul tatălui întărește argumentarea filosofului ateist Jean Paul Sartre care-i învinovățește pe credincioși a fi de rea credință fiindcă textul de la Marcu 9, 24 aceasta chiar vădește: incertitudinea, șubrezenia, duplicitatea lăuntrică a pretinsului act de neclintită credință? Pentru Sartre și existențialiștii din școala sa, credința nu poate fi decât un limbaj confuz, auto-amăgire (autosugestie), vorbă lipsită de acoperire (în sensul în care aurul din depozitul băncilor de Stat acoperă, garantează moneda de hârtie) sau, pur și simplu, neadevăr (inconștient ori, mai adeseori, de rea credință).

Textul evanghelic de astăzi ne amintește însă nu numai de acuza lui Sartre ci și de o altă celebră spusă a filosofului, francez și el, Blaise Pascal. Acesta, precursor al existențialismului, nu ateu, ci profund creștin, pune în gura Mântuitorului care se adresează necredinciosului dornic să creadă, însă neizbutind să-și împlinească dorința, și necutezând a face pasul hotărâtor, un răspuns cu totul neașteptat: N u M-ai căuta dacă nu M-ai fi găsit! Răspuns și el teribil, paradoxal, tainic și amețitor. Să cauți ceea ce ai și găsit! Să însemne căutarea ta, strădania ta, angoasa ta nimic altceva decât dovada inutilității întregii tale frământări – ba și a orbirii tale – de vreme ce L-ai găsit pe Cel căutat! (Dar și ce bucurie: drahma era în buzunar, oaia zisă pierdută nu fusese decât o greșeală de numărătoare!).

Răspuns teribil, paradoxal și tainic, totuși deopotrivă lămuritor și definitiv, punând pentru totdeauna capăt validității ispitelor unei logici a dilemelor stringente. Ni se cere numai curajul de a constata că omul frământat, chinuit, obsedat de vocația credinței a devenit prin însăși starea sa căutătoare, un credincios. Cine pornește spre Hristos – și cât de lungă, de întortocheată, de nesigură i se arată a fi calea – L-a și întâlnit! Oare încă departe fiind el, nu l-a văzut și, alergând, nu i-a căzut pe grumaz, sărutăndu-l? Sartre, de altfel, recunoaște că acel care merge să ceară sfatul unui ofițer dacă să urmeze ori ba cariera militară, a și luat în sinea sa hotărârea. Tot așa omul care-și expune îndoielile cu privire la vocația sa ecleziastică unui preot, el a și ales: nu ar solicita avizul unui slujitor al lui Hristos dacă nu L-ar fi aflat pe Acesta.

Iată că acum, la bătrânețe (e născut în anul 1912, ca și mine) a făcut gestul echivalent cu arderea punților lăsate în urmă de oastea care nu mai vrea să știe de verbul a da înapoi. „S-a declarat”, cum îi plăcea lui Jean Giraudoux să spună, în recenta sa carte La quete intermittente (cuvîntul quete l-aș tălmăci print-un complex de termeni românești: investigație, cercetare, cale, căutare, pelerinaj), apărută la sfârșitul anului trecut, după ce expune, cum mai deschis nici că se poate lunga-i călătorie către Hristos, încheie afirmându-și, credința, nuanțând-o totuși cu verbul a nădăjdui. In cine cred? – zice. Și-și formulează, ca mare dramaturg ce este, o replică scurtă axată pe una din virtuțile teologale: în Iisus Hristos, sper!

Acum că autorul a dat lucrurile pe față, îmi este îngăduit, cred, să divulg și eu că în 1980, la Paris, mi-a cerut să mă rog pentru el ca Dumnezeu să-i dăruiască harul credinței. In volumul pe care l-am citat se mai întreabă încă, plin de îngrijorare și potrivit exigenței corectitudinii care-l caracterizează: oare nu cumva cred doar că eu cred? Nu cumva credința mea e o părere, o iluzie, o făurire a minții mele obosite, ceea ce englezii numesc wishful thinking, adică o certitudine ce-și află temeiul într-o năzuință a spiritului, în voința insului, într-un soi de visare a sa, într-o irealitate luată drept realitate?

Mi-am îngăduit să-i scriu lui Eugen Ionescu și să-i spun că formula „dar poate că doar cred că eu cred” este varianta frazei pascaliene și a textului de la Marcu 9, 24. „Poate că doar cred că eu cred” este totuna cu: „Nu M-ai căuta dacă nu M-ai fi găsit” și cu: „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele”. De ce se teme sau rușina, Eugen Ionescu nu are, se alătură câtorva mari artiști și gânditori biruiți de Hristos: Dostoievski, Claudel, J. K. Huysmans, Bergson, Peguy, Werfel, Papini, Chesterton.

Dar cripticului fundamental verset 24 trebuie să-i mai dăm un răspuns, se cuvine să-l decodăm și din punct de vedere practic. Cum depășim punctul critic, incertitudinea, acuza de rea credință, cum efectuăm saltul de la necredință, orbecăială și tumult interior la credință, liniște și fermitate? Drumul ni-l dă (în sensul vechi al sintagmei, cel preferat de Constantin Noica: ni-l arată) același verset 24: „Și îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi.”

Iată cheia, iată cifrul, iată dezlegarea. Insăși inferioritatea condiției noastre omenești decăzute supune chiar și credința incertitudinii, fluctuațiilor, acediei, trecerii prin conuri de umbră . Suntem ființe osârduitoare dar și slabe, oricând predipuse a ne poticni, de nu și a pica. Fer. Filip Nerri n-a grăit oare: Ține-mă Doamne de urechi că altfel te vând ca Iuda! Dar dacă strigăm, ca tatăl copilului demonizat, dacă într-adevăr ne rugăm cu lacrimi, altfel spus din străfundurile ființei noastre, dacă realizăm că nu suntem decât trestii firave și biete feștile fumegânde, ieșim din capcana trufiei, din chinurile incertitudinii și din labirintul paradoxelor. Strigătul însoțit de lacrimi al tatălui e mai înainte de toate un act de smerenie: el recunoaște și mărturisește ticăloșia condiției sale omenești; îngâmfarea nu-l mai oprește să ceară ajutorul interlocutorului său. Prin smerenie, lacrimi și rugă, el (și o dată cu el tot omul) trece de la starea complexă (dubioasă, apăsătoare) de credință – necredința la starea stabilă de credință.

Ce dovedește aceasta? Că e nevoie de har. Ființa omenească nu este îndeajuns de puternică pentru a putea ieși singură din paradoxalitate, dispersiune și fluctuație. Ii este însă larg deschisă poarta smereniei ( rugăciune + lacrimi+ „strigare” ); ea duce la credință, spre deosebire de ferecata poartă a marelui, tragicului Kafka (pentru a cărui mântuire nu mă îndoiesc că se va fi rugat și Pascal și Kierkegaard și Dostoievski).

Și mă mai încumet a crede că întreaga generație „trăiriste” a tinerețelor mele – care a luat viața în serios, a disprețuit fățărnicia, a luptat, a nădăjduit, a greșit, a suferit – Domnul îi va arăta nu Fața Sa dreaptă și aspră, ci Fața-I blândă și milostivnică.

Să ne fie și nouă tuturor de folos cele ce – poate în mod prea personal și dezlânat – am tâlcuit și povestit. Să ne străduim a ne întări mereu credința, oricât am socoti-o de nestrămutată, să o consolidăm prin rugăciune stăruitoare, prin smerenie, prin chemarea dulcelui Nume al lui Iisus, prin păstrarea în adâncul sinei noastre celei mai intime a pildei consemnate de Sfântul Evanghelist Marcu în capitolului 9 al referatului său, adevărată piatră unghiulară a creștinismului”.

( Parintele Nicolae Steinhardt, Daruind vei dobandi, Ed.Manastirii Rohia, 2005)