Deci, tot cela ce Ma va marturisi pre Mine inaintea oamenilor, si Eu il voi marturisi pre el inaintea Tatălui Meu, Carele este in ceruri. Iar cela ce se va lepada de Mine inaintea oamenilor, Mă voi lepăda și Eu de dansul inaintea Tatalui Meu, Carele este in ceruri (Mt. 10, 32-33).

Asta a grăit Domnul ucenicilor Săi, care stăteau atunci inaintea feței Lui; asta a zis Atoatevăzătorul Domn, Care privește viitorul indepărtat ca pe cele de față – le-a zis tuturor ucenicilor Săi, fără deosebire de vreme si de loc; asta ne-a zis Domnul și nouă, celor ce stăm aici, in biserica Lui, care ne-am inscris in numărul ucenicilor Lui prin Sfântul Botez. Fulgerul aleargă cu repeziciune de la un capăt la celălalt al cerului: și hotărârea Domnului ne-a ajuns după optsprezece veacuri, vestită nouă astăzi prin Evanghelie in toată puterea și limpezimea sa. Ucenici ai Domnului nu sunt cei care doar se numesc creștini, după numele Lui, nici cei care doar au luat asupra lor fagăduințele slujirii Lui. Ucenici sunt cei ce Îl mărturisesc in chip lucrător ca Domn al lor, care îl mărturisesc in chip lucrător ca Stăpân cu drepturi depline asupra lor si ca Impărat Veșnic, urmând invățăturii Lui ca invățăturii Domnului lor, implinind poruncile Lui ca pe poruncile Domnului lor. Mărturisirea trebuie săvârșită cu mintea, cu inima, prin cuvânt, prin faptă, intreaga viață . Rușinea, sfiala, sovăiala sunt de neîngăduit in mărturisire.

Mărturisirea Domnului, insoțită de hotărâta și deplina lepădare de lume și de sine, a fost semnul tuturor sfinților. Cine mărturisește pe Domnul, in vremea pribegiei sale pământești, cu mărturisirea pe care a poruncit-o Domnul, cine dovedește prin viața sa că Il mărturisește neabătut drept Domn și Dumnezeu al său, despre acela mărturisește Domnul că este ucenic al Său, apropiat al Său — II mărturisește nu doar in fața lumii intregi, ci și in fața lui Dumnezeu-Tatăl. Mărturisirea omului către Dumnezeu-Fiul inaintea lui Dumnezeu-Tatăl este aducerea acelui om in cea mai strânsă unire cu Dumnezeu (In. 14, 20). Mărturisirea de Dumnezeu rânduită, lui Dumnezeu plăcută, a lui Dumnezeu de către om este semnul alegerii acelui om de către Dumnezeu. Cuprinderea in rândul celor aleși este rodul bunei indreptări a voii omenești.

Mărturisirea slăbănoagă, cu două ințelesuri, nu e primită, e lepădată ca ne-trebuincioasă, ca nevrednică de Dumnezeu. Nu este de ajuns mărturisirea in adâncul sufietului: este neapărată nevoie de mărturisirea cu gura și cu cuvântul. Nu este de ajuns mărturisirea cu cuvântul: este neapărată nevoie de mărturisirea cu faptele și cu viața.

Ca’ cine se va rușina de Mine și de cuvintele Mele intru acest neam preacurvar și păcatos, și Fiul Omului Se va rușina de el când va veni intru slava Tatălui Sau cu sfinții ingeri (Mc. 8, 38).

Trebuie nu numai să mărturisim pe Domnul, nu doar să recunoaștem Dumnezeirea si stăpânirea Lui – trebuie să mărturisim invățătura Lui, trebuie să mărturisim poruncile Lui. Implinirea lor impotriva obiceiurilor imbrățișate îndeobște in societatea omenească este mărturisirea Domnului si a cuvintelor Lui inaintea oamenilor.

Societatea omenească este numită,,păcătoasă si „preacurvară” , fiindcă ea, in cea mai mare parte, s-a aplecat către viața păcătoasă, a vândut si a schimbat dragostea către Dumnezeu cu dragostea către păcat. Obiceiurile care domnesc in lume, ce au insemnătatea unei legi mai presus de toate legile, sunt potrivnice, vrăjmașe viețuirii bineplăcute lui Dumnezeu. Viețuirea bineplăcută lui Dumnezeu este obiect de ură și de batjocuri pentru lumea trufașă. Pentru a scăpa de ura lumii, de prigoanele si de săgețile ei, inima slabă, neintărită in credință, se pleacă spre a face pe placul oamenilor, trădează Invățătura Domnului, iese din numărul celor aleși. Domnul îi intărește pe ucenicii Săi in credincioșia față de El și față de invățătura Lui, intărește printr-un cuvânt infricoșător, printr-o hotărâre infricoșătoare, rostită la bună vreme.

Deci, tot cela ce Mă va mărturisi pre Mine inaintea oamenilor, si Eu îl voi mărturisi pre el inaintea Tatălui Meu, Carele este in ceruri. Iar cela ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda si Eu de dânsul inaintea Tată lui Meu, Carele este in ceruri.

Atârnarea de societatea omenească este mai slabă decât atârnarea de familie. Mai lesne e să scapi de supunerea față de cerințele societății decât să scapi de supunerea față de cerințele familiei. Cerințelor familiei le vine in ajutor legea firească, și când cerințele acestea impreună-glăsuiesc cu legea lui Dumnezeu, le ajută insăși legea lui Dumnezeu. Slujitorul lui Hristos este adeseori aruncat in nedumerire de cerințele care se bat cap in cap, neștiind a cărei implinire trebuie socotită drept bineplăcută lui Dumnezeu. Domnul, Care a prevăzut nedumerirea aceasta, o dezleagă in chip cât se poate de mulțumitor. El a împlinit ințelesul cuvintelor sus-arătate prin cele ce urmează:

Cel ce iubește pre tată sau pre mamă mai mult decăt pre Mine, nu este Mie vrednic, si cel ce iubește pre fiu sau pre fiică mai mult decât pre Mine, nu este Mie vrednic (Mt. 10, 37).

Greutățile și piedicile ce se ridică inaintea mărturisirii lui Hristos lucrând asupra creștinului dinafară au puțină insemnătate față de greutățile si de piedicile pe care el le află inlăuntrul său. Păcatul, trăind în minte, inimă, trup, este de-a dreptul potrivnic mărturisirii lui Hristos, mărturisirii prin implinirea poruncilor Lui; păcatul lucrează cu indărătnicie impotriva acestei impliniri. Insuși binele firesc, vătămat fiind de către păcat, ingreunează mărturisirea, străduindu-se din răsputeri să bage in această mărturisire, să amestece cu ea mărturisirea valorilor Firii căzute. Prin această amestecare se nimicește mărturisirea lui Hristos, pe seama Firii căzute este pusă o cădere nedeplină, I se răpește insemnătatea lui Hristos, insemnătate care, fiind atotdesăvârșită, nu suferă amestecare si cere ințelegerea hotărâtoarei vătămări a firii de către cădere (Gal. 5, 4; 2, 16, 21).

A te feri de societatea omenească, de rude, e cu putință: dar unde poți să fugi de tine insuți? Unde să te ascunzi de firea ta? Cum să te izbăvești de ea? Pentru a ne slobozi de firea căzută, Domnul poruncește să răstignim această fire, adică să ne Iepădăm de rațiunea ei si de voia ei, să pironim lucrările minții și imboldurile inimii de poruncile Evangheliei. Astfel, cari sunt ai lui Hristos și-au răstignit trupul impreună cu patimile si cu poftele (Gal. 5, 24). Ei au răstignit cugetarea trupească și voia firii căzute, pe care se intemeiază și se zidesc imboldurile păcătoase ale sufletului si ale trupului, viața păcătoasă. In acest chip, lumea a fost răstignită pentru Apostol, iar Apostolul pentru lume (Gal. 6, 14).

Sfântul David se ruga lui Dumnezeu să îi dea putere ca să fie in stare de asemenea răstignire: „Patrunde cu frica Ta cărnurile mele (Ps. 118, 120), altfel spus cugetarea mea trupească și voia mea, ca ele să rămână in nelucrare”! “Pune robului Tau cuvântul Tău intru frica Ta (Ps. 118, 38), „ca să mă călăuzesc fără abatere in lucrarea mea cea văzută și nevăzută numai după cuvântul Tău”. Cine va omori firea sa căzută cu sabia invățăturii lui Hristos, care va pierde sufletul sau pentru Mine și pentru Evanghelie, a zis Domnul, acela îl va afla, acela il va mântui (Mt. 10, 39; Mc. 8, 35). Dimpotrivă: cine va face după socotințele si după imboldurile firii căzute, socotindu-le (in chip greșit) drept bune, cela ce și-a aflat sufletul sau, îl va pierde.

Cela ce nu a luat crucea sa, care n-a pus asupra sa jugul poruncilor Mele si să vie după Mine intru lepădare de sine, ci va urma luiși, nu este Mie vrednic (Mt. 10, 38, 39).

Voind a lămuri in chipul cel mai indestulător cu putință soarta aleșilor lui Dumnezeu în timp și in veșnicie, Sfânta Biserică a rânduit astăzi să se citească, după infricoșata, nepărtinitoarea, hotărâtoarea judecată ieșită din gura lui Dumnezeu, pe care am auzit-o, răspunsul Domnului la intrebarea Sfântului Apostol Petru. Atunci răspunzând Petru, a zis Lui: „ Iată, noi am lasat toate si am urmat Tie: oare ce va fi nouă? ” (Mt. 19, 27). Domnul a fagăduit o cinstire deosebită celor doisprezece apostoli. Dumnezeu-Omul este singurul Impărat Veșnic al lui Israil, adică Impăratul tuturor creștinilor, acestui Israil duhovnicesc, ce trebuie să se alcătuiască din toate popoarele pământului si să sălășluiască pământul fagăduinței — cerul: apostolii Dumnezeu-Omului, prin mijlocirea căruia au fost supuse Dumnezeu-Omului toate popoarele, au devenit in chip firesc căpetenii si judecători ai acestui nou Israil, acestui popor veșnic, ceresc. După ce le-a arătat apostolilor însemnătatea lor in starea celei de-a doua nașteri (Mt. 19, 28) omenesti, Domnul a adăugat:

Și tot cel ce a lăsat case, sau fati, sau surori, sau tata, sau mama, sau femeie, sau feciori, sau holde (Mt. 19, 29) pentru Mine si pentru Evanghelie (Mc. 10, 29), insutit va lua în vremea aceasta, intru prigonire, si în veacul cel viitor viață veșnică (Mc. 10, 30; cf. Mt. 19, 29).

Prigonire este numită viața pământească. Ea e surghiun, fiindcă oamenii au fost aruncați pe pământ si supuși pribegiei pătimitoare pe el pentru călcarea poruncii dumnezeiești. Ea este loc si vreme de surghiun pentru următorii lui Hristos, fiindcă in ea domnește stăpânitorul acestei lumi, in ea precumpănește stăpânirea păcatului, vrăjmașă următorilor lui Hristos, care îi prigonește fără încetare cu prigoană necontenită, inverșunată. Ei sunt supuși chinuirii in fel și chip de către păcat atât înlăuntrul lor, cât si in afară: cu răutate incrâncenată si viclenie de necrezut lucrează impotriva lor duhurile căzute, ce insetează de pierzarea lor; lucrează impotriva lor cu pornire cei mai mulți dintre oameni, care s-au inrobit de bună voie duhurilor căzute și care le slujesc drept unealtă oarbă, nefericită; lucrează impotriva lor propriile patimi și impătimiri.

Tocmai in acest surghiun vremelnic vor primi următorii lui Hristos insutit față de ceea ce au părăsit pentru Hristos și pentru invățătura Lui. Ei vor primi in chip simțit harul Atotsfântului Duh. Față de mângâierea pe care o aduce harul dumnezeiesc, nimicnicie sunt toate bucuriile, toate plăcerile acestei lumi; față de bogăția duhovnicească, față de slava duhovnicească, nimicnicie sunt toate bogățiile lumii, toată slava ei; desfatările păcătoase și trupești sunt in ochii sfinților lui Dumnezeu spurcăciuni scârboase, pline de amărăciune ucigătoare; starea celor slăviți si bogați ai acestei lumi este asemenea mormintelor văruite, care pe dinafară strălucesc, insă pe dinlăuntru sunt pline de stricăciune si de putoare — insușiri nedespărțite de orice hoit. Pe bună dreptate, „hoit” trebuie numit sufletul lovit de moartea veșnică, care e despărțirea de Hristos. T oate bunătățile si intâietățile pământești il părăsesc pe om, rămân pe pământ atunci când omul, potrivit legii cu neputință de ocolit si neinduplecate a morții, va părăsi pământul, se va muta în veșnicie fără putință de intoarcere. Harul dumnezeiesc urmează altă rânduială: el insoțește pe tărâmul de dincolo de mormânt pe cel ce l-a agonisit aici. Indată ce omul aruncă de pe sine, ca pe niște obezi, trupul,[atunci] harul, ca și cum ar fi fost strâmtorat până atunci de trup, se desfășoară larg si cu măreție. El slujește drept chezășie și mărturie pentru alesul lui Dumnezeu. Când acesta se infățișează la judecata, ce iI așteaptă pe fiecare om după moartea sa, arătând mărturia sa si zălogul său, atunci, potrivit lor, ca urmare logică a lor, i se dau in cer bogății, frumuseți, plăceri duhovnicești, veșnice, negrăite și fără margini. In veacul cel viitor el va moșteni viața veșnică, a zis Domnul — viață atât de imbelșugată și de aleasă incât omul trupesc, care in judecătile despre cele necunoscute lui se intemeiază pe concepțiile sale despre cele pe care le cunoaște, nu poate să-și alcătuiască despre ea nici o concepție prin mijlocirea propriei cugetări. Fie ca și nouă să ni se dăruiască, pentru mărturisirea neabătută a Domnului, a moșteni această viață, care este gătită pentru noi toți de către neurmata, nemărginita milă a Domnului, Celui ce ne-a răscumpărat pe noi prin Sine. Amin”.

(din: Sfantul Ignatie Briancianinov, Predici, Editura Sophia, Bucuresti, 2008)