Cu ce cununi de laudă vom încununa după vrednicie pe marii apostoli ai lui Hristos, pe Petru și pe Pavel? Pe aripile cunoștinței de Dumnezeu, mâinile Evangheliei darului, râurile înțelepciunii, luminătorii lumii, trâmbițele Teologiei; pe tâlcuitorii învățăturii și stricătorii înșelăciunii, pe săbiile Duhului cele înfricoșate și stâlpii Bisericii: pe Petru, piatra credinței, și pe Pavel, ritorul Bisericii lui Hristos!

Așa se minunează Sfânta Biserică astăzi punându-ne înainte spre duhovnicească cinstire icoana marilor Apostoli Petru și Pavel, care ne-au adunat la această sfântă prăznuire. Să ne închinăm cu multă evlavie înaintea lor și să ne învățăm din pilda vieții lor, care este chipul adevăratei slujiri a lui Hristos.

Sfântul Apostol Petru a fost chemat de Domnul pe când pescuia cu fratele său Andrei pe lacul Ghenizaretului. „Veniți după Mine, îi cheamă Domnul, și vă voi face vânători de oameni” (Matei 4, 20), și cei doi frați, lăsând mreaja și luntrea, au mers îndată după El. Așa își începe Petru ucenicia în Hristos, hotărât, fără ezitare, cu toată dăruirea. Cine ar mai face astăzi ca el? Să lase familie, casă, rude, să părăsească totul fără șovăire și să urmeze chemării lui Hristos: „Veniți după Mine!”

Odată, Mântuitorul, vrând să afle din gura ucenicilor ce cred ei despre Dânsul, îi întreabă: „Voi cine credeți că sunt Eu?” Petru este cel dintâi, care răspunde hotărât: „Tu, ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu cel viu”. Pentru care răspuns, Domnul îl fericește zicând:

„Fericit ești, Simone, că nu trup și sânge ți-a descoperit ție aceasta, ci Tatăl Meu cel din ceruri. Și-ți zic ție, că tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 17-18).

Pentru hotărârea, dârzenia, sinceritatea și dăruirea sa, Mântuitorul îl împodobește cu acest titlu de cinste: „Piatră a credinței”.

Iată pe Petru cerând să meargă pe ape: „Doamne, poruncește-mi să vin la Tine pe apă”, și Petru merge pe apa învolburată a Ghenizaretului ca pe uscat. În vremea spălării picioarelor, la Cina cea de Taină, numai Petru se împotrivește învățătorului, Care le spală picioarele: „Cum, Doamne, Tu să-mi speli mie picioarele?”. Și tot el, plin de râvnă întru apărarea Stăpânului taie cu sabia urechea slugii arhiereului, în noaptea prinderii Domnului, în Ghetsimani.

După Pogorârea Sfântului Duh, Petru este un neobosit propovăduitor al Evangheliei. Iată pe pescarul cel neînvățat, pe meșteșugarul cel zelos și hotărât vânând dintr-o singură cuvântare trei mii de oameni; iată-l vindecând boalele și neputințele nu numai cu cuvântul, ci și cu umbra. Iată-l întărind biserici și cetăți pe piatra credinței, aducând la Hristos nenumărate mulțimi, începând de la Ierusalim până la Roma cea păgână, înfruntând și rușinând păgânătatea și necredința. Nimic nu a fost în stare să-i înfrângă râvna și arderea duhului. Doar ucigașul împărat Nero a stăvilit-o prin răstignire. Dar și în moarte s-a arătat dârz: „Să nu fiu răstignit ca Domnul și învățătorul meu, nu sunt vrednic de așa cinste“, și a fost răstignit cu capul în jos.

„Iisus a înfipt crucea în pământul pe care l-a răscumpărat; Petru o înrădăcinează în cer, privind răsturnat împărăția, ale cărei chei îi fusese încredințate. Iisus atârnă cu toată greutatea spre pământ, ca un rod pe ramură. Dar Petru este răstignit mai jos, ca o ancoră deasupra adâncului. Ancora vie a Bisericii, cea întărită pe mărturisirea lui“ (Claudel).

Petru, piatra credinței! Pe această piatră s-a zidit Biserica lui Hristos și nici porțile iadului nu o vor birui.

Sfântul Apostol Pavel, numit Saul înainte de chemarea la apostolat, a fost întru început un prigonitor al creștinilor. Îl vedem păzind hainele celor ce ucideau cu pietre pe Sfântul Arhidiacon Ștefan, lângă zidurile Ierusalimului. Iar mai apoi, el însuși este cel ce suflă cu amenințare și ucidere împotriva ucenicilor Domnului (Faptele Apostolilor 9, 1). Dar a dobândit milă de la Hristos, pentru că nu din răutate, ci din neștiință lucra astfel și prin chemarea minunată de pe drumul Damascului a fost ales spre slujire, ca să poarte numele Domnului înaintea neamurilor celor păgâne (Faptele Apostolilor 9, 15).

Iată-l pe Pavel în slujba lui Hristos! După ce s-a dăruit pe sine cu totul lui Dumnezeu, I-a adus un și mai mare dar: popoare, continente, mări, lumea întreagă. Căci mergând asupra țărilor grecești, în țările barbare și străbătând întreg pământul, zbura ca un vultur, smulgând rădăcinile păcatului, izgonind neștiința, ducând lumina adevărului. Ce jertfă poate fi asemenea celei a lui Pavel, pe care el a jertfit-o cu sabia Duhului Sfânt și a adus-o lui Hristos pe altarul cel mai înalt decât cerurile? Iată-l alergând neobosit în vestirea Evangheliei, din Ierusalim în Asia Mică, de aici în Europa, înfigând sabia Crucii în inima păgânismului, în Atena; adunând ajutoare pentru cei lipsiți, întemeind și întărind comunități creștine, cu cuvântul și cu fapta și cu scrisul. În Asia fiind, scrie celor din Corint, mustrându-i pentru păcatele lor, că „nedrepții, desfrânații, bețivii și lacomii n-au împărtășire cu Hristos.“ Din Corint trimite romanilor dar duhovnicesc spre întărire învățându-i că „nu auzitorii, ci plinitorii Legii se vor mântui.” Din temnițele Romei scrie celor din Asia, efesenilor, filipenilor și colosenilor, întărindu-i în Evanghelie. Străbate Asia, Europa și ajunge până în Spania propovăduind pe Hristos cel răstignit, iar în cele din urma, după grele necazuri și temniță, își sfârșește viața mucenicește, tăindu-i-se capul cu sabia.

Sfântul Apostol Pavel, mozaic, Baptisteriul lui Neon, Ravenna, sec. V.O, minunată alergare la Hristos! Mii și zeci de mii de kilometri în necazuri, boală, oboseală, bătăi și primejdii de tot felul, fără să-i ostenească picioarele, fără să i se înmoaie limba de vestirea Evangheliei! „Oare cine mă va despărți de dragostea lui Hristos?“. O minunată roadă a dragostei celei desăvârșite! Pentru că în mai puțin de 30 de ani a putut să aducă la Adevăr pe greci, pe sciți, pe romani, din dragostea de Hristos și de frații pentru care ar fi voit să fie anatema! O, minunată dragoste, care a făcut pe Pavel să se facă tuturor toate, ca pe toți să-i dobândească!

Pavel, ritorul cel iscusit al Bisericii și cântărețul cel sublim al dragostei:

„De aș grăi în limbi omenești și îngerești, iar dragoste nu am, m-am făcut aramă sunătoare și chimval răsunător. De aș avea darul proorociei, de aș ști toate tainele, de aș avea toate cunoștințele și de aș avea toată credința încât să mut și munții, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Și de mi-aș împărți toată avuția și de mi-aș da și trupul să mi-l ardă, fără dragoste la nimic nu-mi folosește” (1 Corinteni, 13).

Aceștia sunt, iubiți credincioși, luceferii pe care îi prăznuiește astăzi creștinătatea, pe care Mântuitorul i-a încununat cu negrăită slavă, iar Biserica în cântări de laudă îi fericește zicând: Bucură-te Petre Apostole, Piatra Credinței! Bucurate Pavele Apostole, Ritore al Bisericii!

Prăznuind cu cântări de laude pe mai marii Apostolilor, Biserica ne pune înainte icoana adevăratei slujiri a lui Hristos. Pentru că viața creștină aceasta este viață în Hristos, slujire apostolească.

Dar sfinții apostoli nu au ajuns dintr-o dată la această înălțime, ci au pornit din condiții mult asemănătoare cu ale noastre. Petru era un simplu pescar pe lacul Galileii, iar Pavel împletitor de corturi și pe deasupra slab trupește și bolnăvicios. Apoi nu au fost scutiți de păcate și de grele căderi. Petru, ucenic apropiat al Domnului, martor al atâtor minuni și văzător al slavei dumnezeiești pe muntele Taborului, de trei ori s-a lepădat de Domnul și învățătorul, în vremea patimilor: „Nu-L cunosc, nu-L știu!“ Dar Pavel? Cu ce pornire și vifor prigonea pe creștini? Însuși Domnul îl mustră pe drumul Damascului: „Saule, de ce Mă prigonești?”

Ca și noi, s-au împărtășit de aceleași daruri. Pentru că același Duh Sfânt, Care S-a pogorât peste Apostoli la Cincizecime, îl primim și noi prin sfintele taine ale Botezului și Mirungerii.

„Oare nu știți, că sunteți temple ale Duhului Sfânt?” ne întreabă Sfântul Apostol Pavel.

Dacă prin aceste trăsături Apostolii nu se deosebesc prea mult de noi, apoi prin altele cât de departe suntem noi de dânșii! Au căzut, s-au rătăcit, dar odată ce au regăsit pe Hristos, nimic nu i-a mai putut despărți cu dragostea de Dânsul. „La cine să ne ducem, Doamne?”, răspunde Petru, când unii dintre ucenici începuseră să părăsească pe învățătorul, „pentru că numai Tu ai cuvintele vieții veșnice și noi am crezut și am cunoscut că Tu ești Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu.“ Iar Pavel mărturisește cu tărie:

„Cine ne va despărți de dragostea lui Hristos? Necazul sau strâmtorarea sau prigoana, sau sabia, sau foametea, sau golătatea? Nu! Nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici cele de acum, nici cele viitoare, nimeni, dar absolut nimeni nu va putea să ne despartă de dragostea lui Hristos” (Romani 8, 35).

Dar dragostea de Hristos însemnează trăire cu El, pătimire cu El, răstignire împreună cu El. Dacă zicem altfel, ni se împotrivește Pavel, care așa a slujit: „în osteneli mai mult, în bătăi peste măsură, în temniță mai mult, la moarte adeseori, bătut cu toiege și cu pietre, în primejdii pe mare și pe uscat; osteneli, trudă, în privegheri de multe ori, în foame și sete, în frig și golătate“ (2 Corinteni). Și asta nu numai o vreme, ci toată viața. Așa au urmat pe Hristos Sfinții Apostoli, așa și creștinii de după ei și de totdeauna. Viața monahicească și pentru o pricină ca aceasta este o viață aspră și cu nevoințe, ca măcar prin puține suferințe monahul să se asemene cu Hristos. De aceea, monahul se leapădă de avuții și trăiește în sărăcie, ca să fie asemenea cu Cel ce a sărăcit pentru noi; se leapădă de voia sa, ca să fie ascultător Celui ce a fost ascultător până la moarte Tatălui Ceresc; își chinuiește trupul prin post, prin deasa plecare a genunchilor, prin lacrimi și privegheri, pentru ca măcar așa să simtă cât de puțin durerile răstignirii. Da, ca să slujești lui Hristos, sa să fii ucenic al Lui, trebuie să fii mistuit de dragostea Lui, trebuie să suferi și să te răstignești împreună cu El; să-ți răstignești toate patimile și stricăciunile din tine. Așa au slujit Apostolii și toți sfinții, pe care Biserica ni-i pune înainte, pildă de urmat.

„Fiți următori ai mei, precum și eu sunt al lui Hristos”, ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel astăzi, iar Hristos ne cheamă azi și de-a pururea ca și pe Petru: „Veniți după Mine și Eu vă voi odihni pe voi, că jugul Meu este bun și sarcina Mea ușoară.” Iar Sfântul Ioan Gură de Aur ne încurajează zicând că dacă avem râvna pentru virtute, nimic nu ne poate împiedica să fim asemenea cu Pavel. Nu numai harul a făcut din el ceea ce a fost, ci și dragostea lui, râvna lui întru slujirea lui Hristos și întru purtarea Crucii. De aceea și noi, uitându-ne la pilda marilor Apostoli, să zicem împreună cu Ei: Cine oare ne va despărți de dragostea lui Hristos? Iar de suntem ai lui Hristos, apoi să ne răstignim împreună cu trupul și patimile și poftele lui. Ca să ne facem vrednici ucenici ai lui Hristos, cu rugăciunile Sfinților și Marilor Apostoli Petru și Pavel, pe care îi prăznuim astăzi. Amin.

(din: Parintele Petroniu de la Prodromu, Editura Bizantina, Bucuresti, 2015)