Cuviosul Gheorghe de la Cernica, prăznuit de Biserica Ortodoxă astăzi, 3 decembrie, s-a născut într-o familie de binecredincioși ardeleni din Siliștea Sibiului, în anul 1730.

Sfântul Gheorghe de la Cernica. Icoană portabilă contemporană (c) Andrei Vlădăreanu

Dorind să slujească lui Hristos din tinerețile sale, își caută adăpost sufletului său în mânăstirile ardelene. Prigoana împotriva Ortodoxiei românești, care a avut loc în Transilvania în secolul al XVIII-lea, l-a împiedicat să rămână într-una din comunitățile monahale din acea zonă, mai ales pentru faptul că în acele timpuri așezămintele monahale erau desființate sau transformate pentru alte tipuri de activități. Astfel, tânărul Gheorghe a trecut Carpații în Țara Românească, la vârsta de 19 ani și a ajuns la București. Ajungând aici, la mitropolie, și dorind să-și închine întreaga sa ființă unei intense trăiri monahale, viitorul stareț cunoaște întâmplător prin anul 1750 un ierarh grec.

Însoțindu-l pe părintele său de suflet, mitropolitul Roșca, Cuviosul Gheorghe a plecat, în anul 1750, la Constantinopol. Peste puțin timp s-au stabilit amândoi în mănăstirea Vatoped, din Athos. Rămânerea sa la Sfântul Munte, sub îndrumarea acestui părinte duhovnicesc, a avut o deosebită însemnătate în orientarea și formarea pentru înalta viață duhovnicească. Făcând cunoștință cu modul de viață idioritmic și cu cel de obște, din alte mănăstiri atonite, el a început să-și impună o aspră trăire monahală prin înfrânare și posturi, prin privegheri de toată noaptea și meditații îndelungate. De aceea a devenit mai bine cunoscut de către părinții vatopedini, unde a primit curând haina monahală, fiind hirotonit mai apoi ierodiacon.

După trecerea la cele veșnice a părintelui său duhovnicesc, Cuviosul Gheorghe a auzit că vestitul stareț Paisie Velicicovski, plecând de la Poiana Mărului, se stabilise la Athos. De aceea s-a hotărât să intre și el în mica obște a acestuia, alături de monahii moldoveni și slavi, pe care îi îndruma pe calea mântuirii acest smerit și luminat trăitor al unei vieți înalte. În anul 1752 a fi primit marea schimă monahală, cu binecuvântarea Cuviosului Paisie, pentru ca peste doi ani să fie hirotonit ieroschimonah pe seama schitului Sfântul Ilie. După încă zece ani de nevoințe la Athos, ieroschimonahul Gheorghe se strămută în Moldova, împreună cu starețul Paisie și cu 64 de ucenici ai acestuia.

Mai întâi s-au stabilit la mănăstirea Dragomirna, din Moldova de Nord, unde s-a nevoit doisprezece ani ca ieromonah (1763-1775). Ocupația austriacă instaurată, în 1775, în Bucovina, a constrâns pe cei 200 de călugări de la Dragomirna, printre care și monahul Gheorghe să se mute alături de povățuitorul lor duhovnicesc la Mănăstirea Secu.

Patru ani mai târziu în 1779, Starețul Paisie a mai primit sub conducere administrativă și duhovnicească mănăstirea Neamț. El a venit aici însoțit de ucenicul său, Gheorghe, care a petrecut aproximativ doi ani și în marea lavră nemțeană, care era formată pe atunci de vreo 700 de monahi

Cuviosul Gheorghe, fiind neliniștit probabil de aceste dese mutări, a voit să se reîntoarcă la Athos. Trecând însă prin București, s-a întâlnit la mitropolie cu un vechi prieten, de asemenea ucenic al starețului Paisie, ieromonahul Macarie. Cum l-a văzut, el l-a primit în gazdă și, după câteva zile, l-a înfățișat mitropolitului Grigore al II-lea. Bucurându-se mult de venirea Cuviosului Gheorghe, acest ierarh, preocupat de gândul reîntemeierii unei mănăstiri cu viață de obște în eparhia sa, prin multe insistențe l-a determinat să accepte să devină ocârmuitor al Schitului Cernica, părăsit de peste trei decenii. Acestea se petreceau în anul 1781, la 1 septembrie.

Mănăstirea Cernica. Foto: Irinel Cîrlanaru

Cuviosul Gheorghe, ajutat de cei doi ucenici bătrâni, Atanasie și Gherasim, a curățat locul de mărăcini, a alungat sălbăticiunile, sporind obștea călugărească cu noi membri, atrași de farmecul duhovnicesc al personalității sale. După patru ani (1781- 1785), la Cernica se adunase în jurul său o obște formată din 103 ucenici. Slujbele și Sfânta Liturghie au început să se săvârșească zilnic, după rânduiala athonită.

În anul 1875 s-a îmbolnăvit foarte rău și pentru că nu a mai crezut că va scăpa cu viață a întocmit un testament pentru obștea sa care a rămas și peste veacuri, un excepțional document cu însemnătate istorică și duhovnicească.

Nevoința monahală este apoi împărțită în șapte trepte sau porunci:

• Potrivit primei trepte, întreaga viață a monahului trebuie să se desfășoare sub semnul supunerii, „ca nicidecum fără blagoslovenia povățuitorului obștirii (sic) să nu cutezați a face măcar cât de mic lucru, căci este scris că numai „cu blagoslovenie veți gusta din pâinea vieții cea plină de dar”.
• A doua poruncă privește Taina Mărturisirii: „Până la unul, rânduiește el, să mergeți de trei ori pe săptămâna către cei aleși de sobor evlavioși (duhovnici), pentru a mărturisi pre toate cele ascunse cugete de greșale, suspinând dintru adânc și cerând iertăciune. Atunci puteți a crede cum că locuiți în ostrovul spășeniei și cum că adeseori vă spălați cu apa iertării păcatului…, pentru că de la cei nelămuriți în spovedanie departe stă și mântuirea”.
• A treia chibzuită poruncă se referă la ispitirea din partea diavolului: „Că de veți simți că vă supără și în ce lucru diavolul cel ivit despre miază-zi șoptindu-vă prin crederea minții că doar ați fi voi mai buni la Dumnezeu decât alții sau mai sfinți și cuvioși, imediat, ca din săgeată, să alergați, rugând pe îndrumătorul (duhovnicul) ca să pomenească până ce veți scăpa din robia cugetului mândriei”. Căci călugărul trebuie să se lupte împotriva nelegiuitelor eresuri. „Să aveți străjuire, zice el, să vă păziți capul credinței, prin smerita înțelepciune, a nu fi zdrobit de cel mai necurat duh al blestematei huliri…”.
• A patra treaptă sau poruncă privește Sfânta Împărtășanie. „Și iată, părintește vă îndemn, sfătuiește Cuviosul Stareț, ca să nu vă treacă nici o luna, nefiind împărtășiți cu Dumnezeieștile Taine, ci toți de obște să vă îndeletniciți a vă cumineca de 12 ori pe an”.
• În a cincea îndrumare (treaptă) „cu limbă de moarte”, încercatul duhovnic arată „cum să vă păziți de focul cel vârât în spuză și tăinuit cu pricepere întru nepricepere”. Sfaturile acestea au drept scop să ferească obștea de anumiți oameni nedoriți, care smintesc rânduiala mănăstirească. Cu aceleași expresii plastice, el previne pe fiii săi duhovnicești: „Feriți-vă dar, o! fiii mei, ca să nu vă înșelați grăbindu-vă a primi lupi cuvântători, întru smerita turmă, adică pe aceste cinci firi de oameni, ce sunt încurcați și cu străine așezări: pe călugărul venit de aiurea numai rasofor, pe cel mai trecut, mai presus de chipul vostru cu schimnicia, cât și pe cel cu totul cilibiu (simplu) de neam, dimpreună cu cel foarte învățat și nesupus și pe altul ce ar fi chiar peste fire lipsit de minte, ale cărora nepotrivite așezări, nici (că) vă sunt de folos (dacă) ar rămânea cu voi”.
• În treapta a șasea, Cuviosul Gheorghe dă înțelepte sfaturi iconomului mănăstirii, în mâna căruia se află administrația bunurilor ei: „O, prea iubite fiul meu iconoame, că mai vârtos ție și deosebi, am lăsat părintească poruncă, pentru ca să ști(i) cum să rânduiești toate trebile cele dinlăuntru și dinafară. Că de vreme ce dregătoria aceasta în seama ta este încredințată întru acest an, și se cuvine dar să umbli și foarte cu trezire, atâta întru sporirea locașului, făcându-te chip, cât și spre binele tău, păstrându-ți sufletul…”.
• Treapta a șaptea privește respectarea rânduielilor „părintelui Kir Paisie, care poate și în zilele noastre mult a ne folosi, fiindcă pravila acelui bărbat este întemeiată cu șapte stâlpi și întărită pe cele șapte laude ale Maicii noastre Biserici”.

Dumnezeu l-a scos din acea boală grea și a mai trăit apoi încă 22 de ani.

Mitropolitul Filaret al II-lea, văzându-i realizările duhovnicești dar și administrative de la Cernica, i-a încredințat starețului Gheorghe și Mănăstirea Căldărușani. Acesta le-a condus pe amândouă, din aprilie 1794, și până la moartea sa, în decembrie 1806. A locuit în fiecare pe rând și a așezat egumeni care să le poarte atent de grijă. În ambele mănăstiri a rânduit viață monahală după tradiția athonito-paisiană.

Sursa: Arhim. Dr. Chesarie Gheorghescu, Cuviosul Gheorghe de la Cernica în volumul „Sfinți români și apărători ai Legii strămoșești”, E.I.B.M.B.O.R., București, 1987, pp. 500-510.