Ne aflăm în ultimele ceasuri ale vieții lui Iisus pe pământ, în mica cetate a Betaniei, care se afla la poalele răsăritene ale faimosului munte al Măslinilor. Era la o depărtare de aproximativ doi kilometri și jumătate de Ierusalim. Stăpânul unei case din Betania era fariseul Simon, tată a trei copii: Lazăr, Marta și Maria. Casa lor era vi­zitată din când în când de Iisus, care se împrietenise cu Lazăr. Fusese găzduit și bine-primit acolo și într-un fel o mustrase pe sărmana Marta pentru multele ei griji și lăudase ascultarea și iu­birea Mariei.

Hristos a fost vestit despre moartea priete­nului său, Lazăr, și ca urmare a mers în Betania. La intrarea în cetate a fost întâmpinat de surorile îndoliate ale lui Lazăr și de o mulțime de prieteni și cunoscuți de-ai lui, care veniseră să transmită condoleanțe familiei. Hristos, ca om și prieten al lui Lazăr, a lăcrimat. Lacrimile, tristețea, plânge­rea, nu sunt păcate, ci întristarea peste măsură, depresia și mai mult și mai rău decât toate, dez­nădejdea. Hristos, după firea omenească avea cunoștințe, prieteni, tovarăși, și îi vizita pe cei dragi. Avea dorințe personale, dar întotdeauna nepătimașe și nepăcătoase. El nu a evoluat și S-a desăvârșit de-a lungul timpului, după cum greșit afirmă unii teologi contemporani. Hristos avea criterii nepătimașe și nepăcătoase în alegerile Lui. Sentimentele Sale erau omenești, dar nepăti­mașe. Este bine „să avem în vedere asta de fieca­re dată când noi, cei pătimași și părtinitori, vrând să justificăm unele manifestări ale sentimentelor noastre, ne referim la manifestările sentimentale ale lui Hristos, care sunt descrise în Evanghelie“ (Arhimandritul Hrisostomos Papadakis).

Se spune că Lazăr, după învierea lui, „nu putea niciodată să mănânce nimic fără să-l amestece cu ceva dulce”. Toate i se păreau acre, amare și fără gust și avea nevoie de ceva care să le îndulcească. N-a vrut sau nu i s-a îngăduit să spună ce a văzut în viața de dincolo. Se mai spu­ne despre dreptul Lazăr că niciodată n-a mai râs de atunci, doar o singură dată a zâmbit, când a văzut cum cineva fura un vas de lut, și a zis: „Un bot de lut fură alt bot de lut!”

Este remarcabil faptul că învierea lui Lazăr este menționată doar de Evanghelistul Ioan în Evanghelia lui, pe care a scris-o după cea de-a doua moarte a lui Lazăr, pentru a nu fi uitată o asemenea mare minune, care a precedat Învierii Domnului și s-a făcut pricină de creștere a urii cărturarilor și fariseilor.

Dumnezeiescul Lazăr, iubiți frați, ne face să-l numim pe fiecare mort „Lazăr”, pentru a ține minte că toți morții vor învia, după cuvântul Domnului, la a Doua Venire a lui Hristos. Hristos a spus că Lazăr se odihnește, doarme. Astfel, locurile unde sunt înmormântați creștinii au fost numite cimitire.

Sfinții Părinți Purtători de Dumnezeu, care pe toate bine le orânduiesc, urmașii Sfinților Apostoli, au rânduit ca în sâmbăta din ajunul Floriilor să fie prăznuită învierea lui Lazăr, către sfârșitul Postului Mare, perioadă de intensă și stăruitoare rugăciune, post curățitor și înfrânare spre curățire și omorârea patimilor, spre înviere și bucurie, spre părtășie la Patimile Domnului.

Merită de asemenea să se menționeze că învierea lui Lazăr, care a stat patru zile în mor­mânt, constituie pentru Biserica noastră sărbă­toare împărătească, în cadrul celor douăsprezece Praznice împărătești, fiindcă este „preînfățișarea mântuirii”, după cum spune cântarea, și slujba trebuie să fie una de praznic și bucurie, fiind­că prevestește cu strălucire Învierea Domnului. Din Sâmbăta lui Lazăr și până în Sâmbăta din Săptămâna Luminată, datorită marilor praznice împărătești, nu se psalmodiază Paraclisul, Mineiul și Theotokarion-ul, nici nu se fac parastase. În Săptămâna Mare nu se psalmodiază și nu se cin­stește niciun sfânt. După înțeleptul teolog Matei Vlastaris „nu se cuvine ca să se amestece cununi­le împărătești cu răsplățile slugilor”.

Așadar învierea lui Lazăr este prăznuită ca prevestire a Învierii Domnului, dar și a învierii noastre, ca reflecție a răsăririi Soarelui Dreptății, a lui Hristos, Care în pericopa evanghelică a lui Ioan din ziua respectivă este numit Învierea și Viața, și cel ce crede fără zdruncinare în El, chiar dacă ar muri, va trăi. Cel ce l-a înviat pe Lazăr și S-a înviat pe Sine, Hristos, oferă în chip biruitor credincioșilor nefrica de moarte. Mare dar este acesta, iubiți frați, când mulți oameni din jurul nostru mor înainte de a muri, de frică să nu moa­ră. Pe când, după o înțeleaptă și frumoasă cuge­tare scrisă pe peretele unui arhondaric aghiorit, „ Dacă vei muri înainte de a muri, nu vei muri atunci când mori!”. Aici este vorba de moartea patimilor.

În vremurile vechi patriarhul Ierusalimului mergea într-o astfel de zi pe Muntele Măslinilor călare pe asin, iar patriarhul Moscovei, în litania din ziua Floriilor, la fel, frâul asinului fiind ținut de țar. Credincioșii prăznuiesc în ziua aceasta binecuvântatele Florii, care simbolizează virtu­țile, întâmpinându-L pe Hristos cum se poate mai bine, cu cugete curate și fapte plăcute lui Dumnezeu. Duminica ce vine vom fi cuprinși de o adân­că surprindere. Un popor întreg se afla într-o mare de bucurie, rostind cu entuziasm acele cu­vinte de slavă, „Osana!”, la intrarea lui Hristos în Ierusalim. Același popor, doar peste douăzeci și patru de ore, cu aceeași patimă, va striga „Răstignește-L!“. Ne întristează această schimbare bruscă de atitudine, această dovadă cumplită de superficialitate. Însă îngăduiți-mi, vă rog, să spun cu sinceritate și ceva care ne privește pe noi, credincioșii creștini, care mergem regulat la biserică. Îl urmăm pe Hristos în slava și măreția Lui, la Cana, la Capernaum, la Siluam, la Tabor. Nu-L urmăm însă pe drumul Gabatei, pe vârful Dealului Golgota. Îl lăsăm singur. Strigăm „Osa­na!” atunci când toate ne merg bine, însă când preșul ne fuge de sub picioare, poate că nu strigăm „Răstignește-L”, dar oricum ne întoarcem fețele. Slăvim preasfântul Său nume atunci când se realizează cu succes planurile noastre minu­nate, visurile noastre mărețe, programele noas­tre aducătoare de confort. Îl preaslăvim însă pe Dumnezeu cu bucurie în încercarea bolilor, în necazuri, la moartea neașteptată a cuiva drag sau atunci când interesele ne sunt zădărnicite? Urmăm cu bunăvoință drumul jertfirii, al dărui­rii, al zdrobirii egoismului, al ajutării semenului nostru?

Mi-e teamă, iubiții mei frați, că mulți dintre noi Îl folosim pe Hristos și nu-L lăsăm să ne folosească. Îl folosim pentru a petrece bine și plă­cut, Îl avem ca pe un paratrăsnet, pentru a în­depărta din viața noastră trăsnetul necazurilor, durerilor și întristărilor. Suntem fii ai societății contemporane consumiste. Am regăsit un Dum­nezeu al Vechiului Testament care nu îngăduie să avem dureri, care ne dăruiește doar sănătate, viață lungă, bunăstare, bogăție, slavă și cinste. Dacă propria noastră statuie la care ne închinăm se clatină, bunăvoința ne piere, masca ne cade, oglinda ni se sparge, ne văităm amarnic, protestăm intens, cârtim la Dumnezeu. Avem din păcate în mare parte o percepție magică despre Biserică, Sfintele Taine și liturghisitorii lor. Ast­fel, atunci când interesele noastre se clatină ne umplem de îndoieli și negări.

Intrând în Săptă­mâna Mare, suntem chemați să ne lepădăm de percepțiile bolnăvicioase și neortodoxe, să spu­nem din inimă „Răstigniți-l!” pentru omul vechi din noi și să strigăm „Osana!” înlăuntrul nostru și atunci când lucrurile nu ne vin așa cum ne pla­ce și cum vrem noi.

[extras din Omilia “INTAMPINAREA PATIMILOR DOMNULUI” – 12 aprilie 2006]

(din: Monahul Moise Aghioritul, “Tacerea cea bine graitoare”, Editura Egumenita, 2016)