Noi inca n-am inteles cuvantul: “Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu“. Ori credem, ori nu credem. Cand am mers sa pustnicesc la Sinai, nu aveam nimic. Dar nu m-am gandit deloc ce o sa se intample cu mine in pustie printre oameni necunoscuti: ce voi manca, cum voi trai. Sihastria Sfintei Epistimia unde aveam de gand sa locuiesc era de multi ani parasita, nelocuita. Deoarece nu voiam sa ingreuiez manastirea n-am cerut nimic. Imi aduceau totuși puțină pâine de la manastire, dar o întorceam înapoi. De ce să mă neliniștesc când Hristos a spus: “Căutați mai întâi împăratia lui Dumnezeu“? Și apa era foarte putină, nici lucru de mână nu știam, ca să spun că voi lucra și imi voi scoate pâinea. Singura unealtă ce o aveam era o foarfecă. Am desfăcut-o în două, am ascuțit cele doua parti de o piatră, am luat și un lemn și am începui sa fac iconițe sculptate. Lucram și rosteam și rugaciunea. M-am deprins repede. Făceam mereu același model iar lucrul pe care ar fi trebuit să-l fac în cinci zile il făceam în 11 ore, și nu numai că nu duceam lipsa dai îi ajutam și pe copiii de beduini. Pentru o perioada de timp făceam lucru de mână destule ceasuri pe zi. Apoi am ajuns la o situație în care nu mai voiam sa fac lucru de mana, dar vedeam nevoia pe care o aveau beduinii. Daca le dădeai o scufie și o pereche de sandale, era pentru ei o binecuvântare foarte mare… Dar apoi mi-a venit gândul: “Am venit aici să ajut pe beduini sau să fac rugăciune pentru toată lumea?“. Și astfel am hotărat sa limitez lucrul, ca să fiu mai nerăspândit și să mă rog mai mult. Și oare așteptam ajutor de undeva? Beduinii nu aveau ei înșiși ce să mănânce. Mănăstirea era departe. In partea cealaltă era pustie. Dar în aceeași zi în care am limitat lucrul, ca să dau mai mult timp rugăciunii, vine cineva, mă află afară de peșteră si imi spune: “Iată, ia aceste 100 de lire ca să ajuți pe beduini și să nu ieși din programul tău, ci să te rogi“. N-am mai răbdat. Pentru un sfert de ceas l-am lăsat singur și m-am dus înăuntru. Purtarea de grijă și dragostea lui Dumnezeu mi-au pricinuit o astfel de stare, incat n-am mai putut să-mi tin lacrimile. Vezi cum rânduieste Dumnezeu, atunci când există intenție bună? Pentru că eu cât le-aș fi dat? Dădeam unuia, venea altul. “Mie nu mi-ai dat, Părinte!“, spunea. După aceeea venea altul și spunea: “Mie nu mi-ai dat, Părinte!“.

– Parinte, deși de multe ori am simțit atotputernicia lui Dumnezeu, de ce nu vedem totuși purtarea Lui de grija pentru noi?

– Aceasta este o cursă a diavolului. Diavolul aruncă cenusa în ochii omului ca să nu vadă purtarea de grijă a lui Dumnezeu. P entru că atunci când omul va vedea purtarea de grijă a lui Dumnezeu, i se va înmuia inima sa de granit, va deveni sensibilă și va exploda în slavoslovire, lucru ce nu-i convine diavolului.

Omul adeseori rânduiește fără Dumnezeu

Cineva făcuse o crescătorie de pește și toata ziua spunea “Slavă Ție, Dumnezeule!“, pentru că vedea mereu purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Imi spunea ca peștișorul, din clipa când apare și este mic ca gamalia acului, are și un săculeț de lichid, ca să se hrăneasca până ce se va mări și va putea prinde organisme mici din apă. Dumnezeu i-a dat și “merinde”. Și daca Dumnezeu poartă de grijă de aceștia, cu cât mai mult de om. Dar omul adeseori rânduiește și hotărăște pentru toate fără Dumnezeu. “Voi face doi copii“, își spune. Pe Dumnezeu nu-L pune la socoteală. De aceea se fac si atâtea accidente și mor atâția copii. Cei mai multi au doar doi copii, dar unul este lovit de mașină, celalalt se îmbolnăvește și moare, și după aceea nu mai are nici un copil.

Dacă părinții, împreună-creatorii cu Dumnezeu, după încercările pe care le depun, întâmpină greutati ca să-și agonisească cele necesare creșterii copiilor, trebuie să ceară cu smerenie și ajutorul Creatorului cel Mare, întinzându-și mâinile în sus. Atunci se bucură și Dumnezeu Care ajută, se bucură și omul care este ajutat.

In perioada de timp cât am lost la mănăstirea Stomiu, am cunoscut un familist cu multi copii, care era păzitorul unui sat al Epirului, situat la o distantă de patru ore și jumătate de mers pe jos de Konita, unde locuia familia lui. Avea nouă copii. Deoarece drumul spre sat trecea pe lângă mănăstire, țăranul acesta trecea pe la mănăstire și când se ducea la slujba lui, dar și când se întorcea. Atunci când se întorcea din sat, ca să meargă acasă, mă ruga să-l las să aprindă el candelele. Deși vărsa untdelemn pe jos, îl lăsam să le aprindă. Preferam să curăț eu plăcile de piatră ale bisericii, decât să-l supăr. Când pleca de la mănăstire, cam la vreo 300 de metri de ea, trăgea întotdeauna un foc de pușcă. Nu-mi puteam explica aceasta, de aceea am hotărât să-l urmăresc din clipa când va intra în biserică până când va lua drumul spre Konița. Așadar aprindea mai întâi candelele înăuntrul bisericii, apoi ieșea în pridvor. După ce aprindea și acolo candela ce era deasupra intrării, înaintea icoanei Maicii Domnului, își afunda degetul în candelă, înge­nunchea, își întindea mâinile sale spre icoană și spu­nea: “Maica Domnului, am nouă copii. Iconomisește-le puțină carne“. Apoi ungea cătarea de la țeava puștii cu untdelemnul de pe deget și pleca. La 300 de metri de mănăstire, acolo unde exista o tufă de mure îl aștepta o capră sălbatică. Trăgea un foc, cum am spus, o omora, o cobora jos într-o peșteră, o junghia și o ducea la copiii săi. Iar aceasta se petrecea de fiecare dată când se întorcea de la lucrul său. M-am minunat de credința țăranului și de purtarea de grijă a Maicii Domnului. După 25 de ani a venit și m-a găsit în Sfântul Munte. La un moment dat, l-am întrebat: “Ce îți fac copiii? Unde se află?“. Și acela și-a întins mai întâi mâna sa spre nord și a spus: “Unii sunt în Germania“; apoi și-a întins mâna sa spre sud și a spus: “Alții sunt în Australia. Slavă lui Dumnezeu că sunt sănătoși!”. Omul acesta își păstrase și credința, dar se păzise și pe sine curat de ideologiile ateiste, de aceea nici Dumnezeu nu l-a lăsat.

Binecuvântări ale minunatei purtări de grijă a lui Dumnezeu

– Părinte, uneori am o dorință și Dumnezeu mi-o îndeplinește fără să I-o cer. Oare cum se face aceasta?

– Iconomisește Dumnezeu. Vede nevoile, dorințele noastre și atunci când ceva este spre binele nostru, ni-l dă. Atunci când cineva are nevoie de ajutor in ceva, Hristos și Maica Domnului îl ajută. Il întrebau pe Bătrânul Filaret[1]: “Părinte, ce vrei să-ți aducem“; “Maica Domnului îmi iconomisește orice am nevoie” spunea acela. Și așa se făcea. Când ne încredințăm pe noi înșine lui Dumnezeu, atunci Bunul Dumnezeu ne păzește și ne iconomisește. Ca un econom bun da fiecăruia din noi orice are nevoie și se îngrijește chiar și în amănunte de nevoile noastre materiale. Și ca sa înțelegem grija Lui, purtarea Lui de grijă, ne dă exact acelea de care avem trebuință. Insă să nu aștepți cu mai întâi să-ți dea Dumnezeu, ci ca tu să te dai in întregime Lui. Pentru că dacă ceri mereu de la Dumnezeu și nu te lași pe tine cu încredere în Dumnezeu aceasta dovedește că ai casa ta și te înstrăinezi de lăcașurile cerești cele veșnice. Acei oameni care le dau pe toate lui Dumnezeu și se dăruiesc și pe ei înșiși în întregime Lui, se adăpostesc sub cupola cea mare a lui Dumnezeu și sunt apărați de purtarea Lui de grijă cea dumnezeiască. Increderea în Dumnezeu este o con­tinuă rugăciune tainică, ce atrage fără zgomot puterile lui Dumnezeu acolo unde este trebuință și în ceasul în care este nevoie, și atunci fiii Lui cei mărinimoși Îl slavoslovesc mereu cu multă recunoștință.

Părintele Tihon, atunci când s-a dus la Coliba Sfintei Cruci, nu avea biserică, deși îi era absolut nece­sară. Nici bani nu avea ca s-o facă, ci numai o mare credință în Dumnezeu. Intr-o zi s-a rugat și a pornit spre Kareia, cu credința că Dumnezeu îi va iconomisi banii de care avea trebuință ca să facă biserica. Inainte de a ajunge la Kareia, îl strigă de departe starețul Schitului Sfântul Ilie. Când s-a apropiat Părintele Tihon, starețul i-a spus: “Un creștin evlavios din America mi-a trimis acești dolari, ca să-i dau unui pustnic care nu are biserică. Sfinția Ta nu ai biserică. Ia-i și fă-ți!“. Părinte­lui Tihon i-au dat lacrimile de emoție și recunoștință față de Bunul Dumnezeu, Care, ca un cunoscător de inimi cum este, se îngrijise pentru biserică mai înainte ca el să-L roage, în așa fel încât să aibă banii pregătiți atunci când îi va cere[2].

Când cineva se lasă în seama lui Dumnezeu, El nu-l lasă. Și într-adevăr, dacă mâine la ora zece ai nevoie de ceva, atunci când ceea ce ceri nu este ceva nerațional, ci o nevoie reală, la 9 și 45 sau la 9 și jumătate Dumnezeu îl are gata ca să ti-l dea. De pildă ai trebuință de un pahar la ora nouă. La 9 fără 5 îți vine paharul. Ai trebuință de 500 de drahme. In ceasul când ai trebuință de ei îti vin exact 500 de drahme, nici 510, nici 490. Am observat că, dacă, de pildă, mi-ar trebui ceva mâine, Dumnezeu îl prevede de azi. Adică înainte de a mă gândi eu, Dumnezeu Se gân­dește mai devreme și-mi dăruiește acel lucrul în ceasul în care am trebuință de el. Pentru că de acolo de unde vine, ca să ajungă la mine exact în ceasul în care am trebuință, văd de cât timp ar fi nevoie. Deci Dumnezeu se îngrijește de mai înainte.

Când noi, din mărime de suflet, îl facem pe Dum­nezeu să Se bucure de viata noastră, atunci Acela dă binecuvântările Sale din belșug fiilor Săi mărinimoși în ceasul în care au trebuință de ele. După aceea toată viata trece însoțită de binecuvântările dumnezeieștii purtări de grijă. Ore întregi vă pot spune pilde despre minunata purtare de grijă a lui Dumnezeu.

Când eram în război, în aplicații, aveam o Evan­ghelie și am dat-o cuiva. După aceea îmi spuneam: “Ah, de aș avea o Evanghelie, cât m-ar ajuta!“. De Nașterea Domnului ne trimiseseră sus în munte 200 de pachete din Mesolonghi[3]. Din două sute de pa­chete, numai într-al meu exista o Evanghelie. Era o Evanghelie veche, avea și o hartă a Palestinei. Pe pachet era și o însemnare, fiind scris: “Dacă ai nevoie și de alte cărți, scrie-mi să-ți trimitem“. Mai târziu, la Mănăstirea Stomiu, aveam nevoie o dată de o candelă pentru biserică. Intr-o dimineață, în zorii zilei, am co­borât în Konița. In clipa când treceam pe lângă o casă, aud o copilă spunând tatălui ei: “Tată, călugărul!“. Atunci acela a venit și mi-a spus: “Părinte, am făgăduit o candelă Maicii Domnului, ia banii aceștia ca s-o cumperi“, și-mi dă 500 de drahme, exact atât cât făcea o candelă în 1958. Dar și acum dacă am trebuință de ceva, Dumnezeu îndată îmi iconomisește. Vreau de pildă să tai lemne și nu pot. Atunci se iconomisesc taca-taca lemnele. Inainte de a veni aici[4] am primit un pachet care avea înăuntru 50.000 de drahme, exact atâția câți aveam nevoie. Am dat o icoană “Axion estin” cuiva de binecuvântare, iar a doua zi mi-au adus una a “Portăriței“. In vara acestui an[5], înainte de a începe ploile, nu aveam apă deloc. Acum, după ce a plouat puțin, adun o cutie și jumătate pe zi. Bazinul are apă de anul trecut, dar nu se poate bea. Insă cum le iconomisește Dumnezeu! Am însă un butoi cu apă la poartă. Atâția oameni, care vin în fiecare zi beau, se spală, pentru că sunt transpirați și nivelul scade numai cu 4-5 degete! O sută cincizeci-două sute de oameni să se folosească de apă și să nu se golească butoiul! Unii deschid mult robinetul, alții îl uită deschis și curge, apa însă nu se termină!

Să ne încredințăm Proniei dumnezeiești

Cel care urmărește facerile de bine ale lui Dumnezeu învață să se lase în purtarea de grija dumnezeiască. După aceea se simte ca pruncul în leagănul său care, dacă îl lasă mama lui pentru puțin, începe sa plângă până ce va veni iarăși lângă el. A se încrede cineva în Dumnezeu este mare lucru. Când am mers pentru prima dată în Sfânta Mănăstire Stomiu, nu aveam unde să stau. Toată mănăstirea era plină de moloz. Am aflat un colț, lângă o îngrăditură, am pus ceva pe deasupra ca acoperiș și acolo îmi petreceam nopțile șezând, deoarece nu încăpeam să mă întind. Intr-o zi vine la mine un ieromonah, cunoscut de-al meu, și-mi spune: “Bine, dar cum stai aici?“. “De ce“, ii spun, “mirenii au avut mai mult decât noi?“Când l-au spus lui Kanaris[6], atunci când a cerut împrumut, “nu-ti putem da pentru că nu ai patrie?», acela a răspuns: «Vom dobândi patrie». Dacă un om mirean a avut atâta credință, noi să nu avem încredere în Dumnezeu? Dacă Maica Domnului a iconomisit să mă aflu aici, nu se va îngriji de mănăstirea ei, atunci când va veni ceasul? Și într-adevăr, cum le-a iconomisit încet-încet pe toate Maica Domnului! Imi aduc aminte că atunci când meșterii turnau beton ca să facă placa la chiliile ce au ars, nu ajungea cimentul. Lipsea o treime ca să se ter­mine placa. Vin meșterii și-mi spun: “S e termină cimentul. Să punem mai puțin ca să ne ajungă pentru toată placa? “Nu”, le spun. “Continuați normal“. Să aducem altul, nu se putea, pentru că animalele erau la câmp. Trebuia să meargă meșterii două ore până la Konita și două ore până la câmp, ca să afle animalele. Când să meargă și când să se întoarcă? După aceea oamenii aveau treburile lor, nu mai puteau veni în altă zi. Văd că au aruncat totul pe două treimi de placă. Am intrat în bisericuță și spun: “C e vom face acum, Maica Domnului? Te rog, ajută-ne “. După aceea am ieșit afară…

– Și ce s-a petrecut. Părinte?

– Și placa s-a terminat și cimentul a prisosit.

– Meșterii au înțeles?

– Cum să nu înțeleagă? Uneori ajutorul lui Dumne­zeu și al Maicii Domnului este foarte mare!

Dumnezeu pe toate le pune în valoare spre bine

– Părinte, uneori pornim să facem o treabă și apar o mulțime de piedici. Cum vom putea pricepe dacă piedicile sunt de la Dumnezeu?

– Să cercetăm dacă suntem noi vinovați. Dacă nu suntem noi vinovați, piedica este de la Dumnezeu spre binele nostru. De aceea nimeni nu trebuie să se mâh­nească dacă nu s-a făcut treaba sau dacă a întârziat. Odată coboram grăbit de la Sfânta Mănăstire Stomiu, ca să merg la Konita pentru o treabă urgentă. La un punct dificil al drumului – Golgota îl numeam – am întâlnit un cunoscut al mănăstirii, pe moșul Anastasie, cu trei catâri încărcați. Din pricina urcușului abrupt li se întorseseră invers samarele lor, iar un animal era aproape de prăpastie, primejduindu-se să cada in ea. “D umnezeu te-a trimis, Părinte “, mi-a spus bătrânul Anastasie. L-am ajutat să descarce catârii și l-am încărcat din nou, i-am pus pe drum și l-am lăsat. Dupa ce am înaintat destul, am ajuns la un loc unde, cu puțin mai înainte, avusese loc o alunecare de teren pe o lungime de 300 m, care distrusese și cărarea. Copaci și pietre se rostogoliseră până în pârâu. Dacă n-aș fi întârziat, m-aș fi aflat acolo exact în clipa în care s-a făcut alunecarea de teren. “Bătrâne Anastasie“, am spus, “m-ai mântuit. Dumnezeu te-a trimis“.

Hristos vede de sus pe fiecare din noi cum acționează și de aceea El știe cum și când să acționeze pentru binele nostru. Știe cum și unde să ne conduca numai noi să cerem ajutorul, să-I spunem dorințele noastre și să-L lăsăm pe El să le rânduiască pe toate. Când eram în Sfânta Mănăstire Filoteu voiam să merg în pustie, mă gândeam să plec într-o insulă pustie. Ma înțelesesem deja cu un barcagiu să vină să mă duca, dar în cele din urmă n-a venit. A fost iconomia lul Dumnezeu, pentru că eram încă neexperimentat și aș fi pățit mare vătămare în acea insulă pustie; m-ar fi omorât diavolii. Dacă n-am putut merge acolo, mi-am îndreptat gândul spre Katunakia. Iubeam pustia Katunakiei și de aceea mă rugam și mă pregăteam sa merg acolo. Voiam să pustnicesc alături de Bătrânul Petru[7], un părinte foarte duhovnicesc. Insă mi s-a întâmplat un fapt care m-a silit să merg în Konița și nu la Katunakia. Intr-o seară după Pavecernită, m-am retras la chilia mea și m-am rugat până târziu. Către ora 11 m-am întins să mă odihnesc puțin. La ora 1 și jumătate m-a sculat toaca mănăstirii ce ne chema la biserică. Am încercat să mă scol, dar a fost cu neputință. O pu­tere nevăzută mă ținea nemișcat. Am înțeles că se întâmplă ceva. Am rămas înlemnit în pat până la ora 12 la amiază. Mă puteam ruga, puteam gândi, dar nu mă puteam mișca deloc. In timp ce mă aflam în această stare, am văzut ca la televizor într-o parte Katunakia și în cealaltă parte Mănăstirea Stomiu din Konița. Mi-am întors cu bucurie ochii spre Katunakia. Dar atunci o voce – era a Maicii Domnului – mi-a spus clar: “Nu te vei duce la Katunakia, ci te vei duce la Mănăstirea Stomiu“. “Maica Domnului, eu ți-am cerut pustie și tu mă trimiți în lume?“, am spus. Am auzit din nou aceeași voce spunându-mi cu asprime: “Să te duci să întâlnești cutare persoană, care te va ajuta mult“. Și îndată am fost dezlegat de acea legătură nevăzută, iar inima mi s-a umplut de har dumnezeiesc. După aceea m-am dus și i-am spus duhovnicului. “A ceasta este voia lui Dumnezeu “, mi-a spus acela. “Dar să nu povestești nimănui întâmplarea. Spune că din motive de sănătate – în vremea aceea vărsăm sânge – va trebui să ieși din Sfântul Munte și du-te“. Altceva voiam, dar Dumnezeu avea planul Lui. M-am gândit că a fost voia lui Dumnezeu să reînnoiesc această mănăstire și astfel să-mi împlinesc o făgăduință pe care o făcusem Maicii Domnului încă de când eram în armată, atunci cu războiul. “Maica Domnului“, am spus atunci, “ajută-mă să mă fac călugăr și voi lucra trei ani ca să-ti refac mănăstirea ta cea arsă“. Dar precum s-a dovedit mai pe urmă, motivul principal pentru care Maica Domnului m-a trimis acolo a fost ca să ajut să se întoarcă la Ortodoxie cele 80 de familii care deveniseră protestante.

Dumnezeu adesea îngăduie să se facă ceea ce este spre folosul celor mulți. Nu face niciodată un bine singur, ci trei-patru la un loc. Și niciodată nu îngăduie sa se facă un rău dacă nu ies din el multe lucruri bune. Toate le valorifică spre folosul nostru, și pe cele strâmbe și pe cele primejdioase. Binele este amestecat cu răul. Ar fi fost bine să fie separate dar intra interesele personale și se amestecă. Insă Dumnezeu și acest lucru încurcat îl valorifică. De aceea trebuie sa credem că Dumnezeu îngăduie să se facă numai lucrul acela din care poate ieși un bine, pentru că iubeste făptura Sa. Poate, de pildă, să îngăduie o ispită mica pentru ca să ne apere de una mai mare. Odată, in Sfântul Munte, un mirean s-a dus la un hram la o mănăstire. A băut puțin și s-a îmbătat. Când a plecat de la mănăstire a căzut și deoarece ningea, l-a acoperit zăpada! Din tăria ce-o avea respirația sa s-a deschis o gaură în zăpadă. La un moment dat unul ce a trecut pe acolo a văzut gaura și s-a întrebat: “C e este aici, izvor? “. A lovit cu bastonul, iar cel beat a strigat: “Oh!“. Și astfel a iconomisit Dumnezeu să se izbăvească acel om.

Binefacerile lui Dumnezeu lasă urme adânci în inimă

– Părinte, ce vrea Dumnezeu de la noi?

– Dumnezeu vrea de la noi bunăvoința noastră, in­tenția noastră cea bună, pe care s-o manifestăm fie și prin puțina noastră nevoință mărinimoasă, și simță­mântul păcătoșeniei noastre. Pe toate celelalte ni le dă El. In viața duhovnicească nu este trebuință de brațe solide. Să ne nevoim cu smerenie, să cerem mila lui Dumnezeu și să-I fim recunoscători în toate. Cel care se predă pe sine în mâinile lui Dumnezeu fără nici un plan al său trece în planul lui Dumnezeu.

Cu cât omul este mai alipit de sinea sa, cu atât rămâne în urmă, nu înaintează duhovnicește pentru că împiedică mila lui Dumnezeu. Ca să sporească este trebuință de multă încredere în Dumnezeu.

Dumnezeu în fiecare clipă mângâie inimile tuturor oa­menilor cu dragostea Sa, dar noi nu înțelegem aceasta deoarece inimile noastre au prins piatră. De îndată ce se va curați, inima omului se înduioșează, se topește, în­nebunește, pentru că vede binefacerile lui Dumnezeu, Care pe toți îi iubește la fel. Pentru cei care se chinuiesc, îl doare, pentru cei care trăiesc viață duhovnicească Se bucură. Dacă numai cugetarea la binefacerile lui Dumnezeu poate “să arunce în aer” un suflet mărinimos care se gândește la ele, cu cât mai mult dacă se gândește la păcatele lui și la multă milostivirea lui Dumnezeu!

Atunci când omului i se curățesc ochii sufletului, vede purtarea de grijă a lui Dumnezeu, o simte și o trăiește cu inima sa cea descojită și sensibilă și se topește de recunoștință, înnebunește în sensul cel bun. Pentru ca darurile lui Dumnezeu, atunci când omul le simte, pricinuiesc dâre adânci în inima lui, o brăzdează. Iar apoi când mâna lui Dumnezeu îi mângâie inima sa marinimoasă și-i atinge crăpăturile, omul explodează lăuntric si i se mărește recunoștința sa față de El. Cei care se nevoiesc își simt păcătoșenia lor și binefacerile lui Dumnezeu și se încredințează pe ei înșiși marii Sale milostiviri, isi înalță sufletele lor în rai cu mai multă siguranță și cu mai puțină osteneală trupească.

Recunoștință fată de Dumnezeu atât pentru mult cât și pentru putin

Unii spun: “Cred că Dumnezeu mă va ajuta“, dar pe de altă parte încearcă să adune bani ca să nu se lipsească de nimic. Aceștia Il jignesc pe Dumnezeu pentru că nu se încredințează pe ei înșiși Lui, ci banilor. Dacă nu vor înceta să iubească banii și să-și puna nădejdea lor în ei, nu-și vor putea pune nădejdea lor in Dumnezeu. Nu spun ca oamenii să nu aibă o economie pusă deoparte pentru ceasul de nevoie, ci sa nu-și pună nădejdea lor în bani și să-și dea inima lor banilor, pentru că astfel Il uită pe Dumnezeu. Cel care face planuri personale fără să se încreadă în Dumnezeu și spune după aceea că așa vrea Dumnezeu acesta își binecuvintează lucrul rău în mod diavolesc si se chinuiește mereu. Noi încă n-am înțeles puterea si bunătatea lui Dumnezeu. Nu-L lăsăm să ne guverneze ca un Stăpân, și de aceea ne chinuim.

La Sinai, acolo, în sihăstria Sfintei Epistimia unde locuiam, apa era foarte puțină. Curgea câte o picătură dintr-o stâncă înlăuntrul unei peșteri, la vreo 20 de metri depărtare de sihăstrie. Am făcut un bazinaș și se adunau 3 litri de apă în 24 de ore. Când mă duceam să iau apă, puneam bidonașul să se umple și spuneam Acatistul Maicii Domnului. Imi udam puțin cu mâna numai fruntea, pentru că aceasta mă ajuta – mi-a spus un medic să fac lucrul acesta – luam puțină apă ca să am de băut, adunam puțin într-o tinichea pentru păsărele, pentru șoarecii pe care îi avea sihăstria. Apa aceasta era și pentru ca să-mi spăl câte ceva etc. Ce bucurie, ce recunoștință simțeam pentru această puțină apă ce-o aveam! Slavoslovie, pentru că aveam apă! Când am venit în Sfântul Munte și am stat pentru puțin timp la Schitul Ivirului, acolo era multă apă, deoarece locul era către soare. Era un bazin care se umplea și apa curgea pe deasupra. Uhuu, îmi spălam și picioarele, și capul…, dar n-am mai avut acea mân­gâiere. La Sinai mi se umpleau ochii de lacrimi de recunoștință pentru puțina apă ce-o aveam, în timp ce în Schit n-am mai avut aceasta din pricina apei îmbel­șugate. De aceea am plecat și am locuit la vreo 80 de metri mai departe, unde aveam o cisternă mică. Cât de repede uită omul și se pierde cu belșugul!

Trebuie să ne lăsăm pe noi înșine cu totul proniei dumnezeiești, voii dumnezeiești, iar Dumnezeu Se va îngriji de noi. Un monah s-a dus într-o după amiază să citească vecernia pe un vârf de munte. Pe drum a găsit o ciupercă albă și a mulțumit lui Dumnezeu pentru aceasta. Se gândea că o va lua la întoarcere și că o va mânca în acea seară. “Dacă m-ar întreba mirenii de mănânc carne” – și-a spus în gând – “le-aș putea spune că mănânc în fiecare toamnă“. La întoarcere a aflat numai o jumătate din ciupercă – se poate ca vreun ani­mal să o fi călcat – și și-a spus: “Se vede că atât trebuie să mănânc“. A luat-o și a mulțumit lui Dumnezeu pen­tru purtarea Sa de grijă, pentru acea jumătate de ciu­percă. Mai jos a aflat o altă jumătate de ciupercă și s-a plecat s-o ia, ca să-și completeze cina sa, dar fiindcă era stricată – poate să fi fost și otrăvitoare – a lăsat-o și a mulțumit iarăși lui Dumnezeu că l-a păzit de otră­vire. S-a dus la Colibă și a mâncat în acea seară o jumătate de ciupercă. A doua zi, când a ieșit din colibă, a văzut o priveliște minunată. Tot locul acela era plin de ciuperci frumoase și a mulțumit lui Dumnezeu. Vedeți, a mulțumit lui Dumnezeu și pentru întreg și pentru jumătate, și pentru cel bun și pentru cel stricat, și pentru una și pentru multe. Mulțumire pentru toate. Bunul Dumnezeu ne dă binecuvântări îmbelșugate și lucrează întotdeauna pentru binele nostru. Toate bunurile pe care le avem sunt daruri ale lui Dumnezeu. Toate le-a făcut ca ele să slujească făptura sa, pe om, și să se jertfească pentru el, de la animale și zbură­toare, mici și mari, până la plante – ba chiar și Dumnezeu însuși S-a jertfit ca să elibereze pe om. Să nu fim nepăsători pentru toate acestea și să-L rănim cu marea noastră nemulțumire și nesimțire, ci să-I mulțu­mim și să-L slăvim“.

(din: Cuviosul Paisie Aghioritul, Trezire duhovniceasca, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003)