Ar mai trebui subliniat că, spre deosebire de sistemele franco-latine, învățătura biblică și patristică despre desăvârșire nu este stoică. După primele etape ale îndumnezeirii (theosis), sau vederii lui Dumnezeu, urcușul către stările mai înalte de desăvârșire pentru îngeri și ființe umane este nesfârșit. Astfel, îngerii și oamenii au fost creați relativ desăvârșiți pentru ca să poată deveni veșnic și nesfârșit mai desăvârșiți. Aceasta înseamnă că veacurile îngerilor, ca de altfel și timpul oamenilor, nu vor fi nimicite în ciuda strălucirii slavei lui Dumnezeu, de vreme ce va fi mereu o succesiune de stări de desăvârșire.

Lucrul necesar pentru desăvârșire este răstignirea tuturor dorințelor și prin aceasta, dezrădăcinarea iubirii de sine prin credința proprie și ascultarea necondiționată de voia lui Dumnezeu. Desăvârșirea prin ascultare este aplicabilă îngerilor înainte de căderea diavolului și demonilor, de vreme ce după cădere, nu mai există pocăință pentru îngerii care au căzut. Pentru ființele umane, ascultarea este mijlocul de desăvârșire înainte și după cădere. Însă ascultarea nu este un scop în sine, pentru ca printr-o atitudine servilă să se poată ajunge la o stare statică de extaz, care ar duce la făurirea permanentă a unei relații servile sau egocentriste cu Dumnezeu. În etapele în care este rob sau slugă, omul participă la desăvârșirea lui Dumnezeu prin părtășia de harul curățitor, luminător și îndumnezeitor al Tainei Crucii care curățește patimile și luminează și sfințește omul întreg, făcând posibil, prin împreună lucrarea omului (sinergie) ascultarea până la moarte de voia lui Dumnezeu, prin care harul lui Dumnezeu transformă această supunere egocentristă în iubire altruistă și, prin urmare, omului îi este dăruită îndumnezeirea, devine colaborator și prieten al lui Dumnezeu, frate și împreună stăpânitor prin har cu Hristos și fiu adoptiv al Fecioarei.

Fără improprierea Tainei Crucii și a Învierii, prin care omul este curățit, luminat și primește îndumnezeirea și astfel, transcende egocentrismul și iubirea de sine care sunt înrădăcinate în frica sa de moarte, este imposibil pentru vreun om ca să dobândească părtășia la iubirea îndumnezeitoare a lui Dumnezeu prin care el devine prietenul lui Dumnezeu.

„În iubire nu este frică, ci iubirea desăvârșită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârșit în iubire” (1 Ioan 4, 18).

Aceasta fiindcă moartea este arma diavolului împotriva lumii, prin care cel mai important vrăjmaș al lui Dumnezeu aruncă ființele umane în robia care izvorăște din frică.

„Deci, de vreme ce pruncii s-au făcut părtași sângelui și trupului, în același fel și El S-a împărtășit de acestea, ca să surpe prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morții, adică pe diavolul, și să izbăvească pe acei pe care frica morții îi ținea în robie toată viața” (Evrei 2, 14-15).

Trebuie accentuat următorul aspect: crucea, care este asumată de fiecare următor al lui Hristos, nu reprezintă, așa cum mulți cred, diversele probleme pe care omul le întâlnește în viață. Dimpotrivă, crucea este o încleștare activă pe care fiecare credincios și-o asumă pentru a păstra până la moarte ascultarea față de voia lui Dumnezeu, prin care ajunge la îndumnezeire.

Mântuirea ființelor umane nu constă doar în răstignirea Domnului pentru ele și în dobândirea roadelor Jertfei de pe Cruce pentru satisfacerea dorințelor de fericire. Dimpotrivă, fiecare credincios ar trebui să se răstignească pe sine nu din obligație, ci din propria voință, întocmai precum Hristos, fiindcă doar prin această dorită răstignire de sine se ajunge la participarea la Taina Crucii, prin care omul este transformat dintr-o ființă egocentristă în prieten al lui Dumnezeu și dumnezeu prin har.

Taina Crucii – indrazneala si mijlocirea Sfin t ilor.

Taina Crucii este, într-adevăr, identificată cu Jertfa pe Cruce a lui Hristos de pe Golgota, dar, de asemenea, se deosebește de aceasta fiindcă preexistă înaintea celei dintâi și lucrează împăcarea înaintea ei, adică înainte de Întrupare și chiar înainte de Legea lui Moise. Astfel, Vechiul Testament poartă mărturie pentru existența Drepților prieteni ai lui Dumnezeu, înainte de Lege și după Lege, în timp ce Noul Testament face același lucru înainte de Răstignirea jertfelnică de pe Cruce.

Trebuie să se ia aminte la faptul că înainte de nimicirea celui care avusese stăpânire asupra morții, existau acei Prieteni ai lui Dumnezeu, care, prin harul lui Dumnezeu, nu se temeau de moarte, ci aveau îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu, o îndrăzneală ce depășește ascultarea servilă pentru a deveni o voință sinceră dedicată lui Dumnezeu. Cât despre împotrivirea lui Moise la amenințarea lui Dumnezeu că va nimici poporul, Clement al Romei scrie următoarele:

„Și Moise a zis: «Nicidecum, Doamne! Iartă păcatul acestui neam sau șterge-mă din cartea celor vii!». O slugă vorbește cu îndrăzneală înaintea Domnului, cerând iertare pentru mulțime, sau dacă nu, să fie și el nimicit împreună cu ei” (Sfântul Clement al Romei, Epistola I-a către Corinteni 35).

Tot astfel este și iubirea cu totul lipsită de egoism a lui Pavel, iubire care se vede atunci când Apostolul zice:

„Căci aș fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Hristos pentru frații mei, cei de un neam cu mine, după trup” (Romani 9, 3).

Iubirea deplină nu este doar mai presus de orice din lumea interesului pentru propria persoană, dar, totodată mai presus chiar și de grija pe care o are prietenul lui Dumnezeu pentru mântuirea proprie, atunci când se pune problema mântuirii celorlalți.

Din această iubire lipsită de egoism a îndumnezeirii și din prietenia cu Dumnezeu se naște îndrăzneala Sfinților înaintea lui Dumnezeu; Sfinții sunt îndumnezeiți întru Hristos chiar mai înainte de mormânt și în această îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu își pune nădejdea poporul lui Dumnezeu când invocă mijlocirea Sfinților. Însuși Hristos vorbește despre această prietenie și îndrăzneală, care este întemeiată pe Taina Crucii, adică pe îndumnezeire, atunci când spune:

„Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să și-l pună pentru prietenii săi. Voi sunteți prietenii Mei, dacă faceți ceea ce vă poruncesc. De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu știe ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute. Nu voi M-ați ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi și v-am rânduit să mergeți și roadă să aduceți, și roada voastră să rămână, ca Tatăl să vă dea orice-I veți cere în numele Meu. Aceasta vă poruncesc: să vă iubiți unul pe altul” (Ioan 15, 13-17).

Să se rețină aici, de asemenea, că roada nu este lucrarea pretinsă merituoasă sau lucrările harului irezistibil, așa cum franco-latinii cugetă, ci iubirea celor care se află în theosis, iubire care nu caută folosul său propriu ci este răstignită pentru aproapele, precum Hristos S-a răstignit.

Faptele bune nu sunt suficiente prin ele însele ca să-l pregătească pe om să-L vadă pe Dumnezeu ca lumină. Faptele bune luate separat, despărțite de har, sunt frunzele unui smochin uscat care nu aduce ca rod iubirea îndumnezeirii în Hristos; sunt un drum greșit care nu duce la întâmpinarea Mirelui cu candelele aprinse cu lumina dumnezeieștii slave și a dumnezeieștii Împărății, ci duce la starea celor cinci fecioare nebune, la cea a smochinului uscat și a omului care nu avea veșmântul de nuntă ce simbolizează răcirea harismei Duhului, stare pe care Sfântul Pavel ne îndeamnă să o evităm.

Etapele desãvârșirii și Taina Crucii

Ceea ce se spune despre slugi și prieteni capătă înțeles atunci când este abordată împărțirea generală a etapelor desăvârșirii. Sluga face voia lui Dumnezeu din frica de pedeapsă; angajatul lucrează pentru recompensă, în timp ce tot ceea ce face prietenul este o roadă a iubirii altruiste. Prin îndumnezeire sau vederea lui Dumnezeu, prietenul lui Dumnezeu atinge progresiv starea de nepătimire [lipsa păcatului], urcând în continuare treptele desăvîrșirii. Astfel, el aduce multă roadă și roada va rămâne. Însă din punctul de vedere al lumii, această roadă poate părea lipsită de folos, mai ales când nu este însoțită de realizări remarcabile și folositoare sub aspect material, de care să se poată folosi mulți oameni. Lumea și Dumnezeu nu socotesc lucrurile după aceeași măsură. Taina Crucii răstoarnă criteriile omului firesc. Din acest motiv, oricine încearcă să tâlcuiască Evanghelia lui Hristos și Apostolul în duhul și criteriile unei anumite epoci, deci conform cu valorile și postulatele lumii, se pune pe sine în afara realității care este în Hristos și devine un sperjur față de făgăduința lepădării de diavol de la Botez și față de Mirungerea care îl sălășluiește în Taina Crucii și a Învierii ce aduce roadă în dumnezeiasca Euharistie.

„Adevărat, adevărat zic vouă că dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă. Cel ce își iubește sufletul îl va pierde; iar cel ce își urăște sufletul în lumea aceasta îl va păstra pentru viața veșnică” (Ioan 12, 24-25).

Oricine reușește să se curățească pe sine de patimi și să se libereze de lucrările demonice prin Taina Crucii și a Învierii, împlinind prin theosis luminarea Botezului și devenind prieten al lui Dumnezeu, este un teolog și un părinte duhovnicesc, de vreme ce este călăuzit de Duhul Adevărului, Mângâietorul, la adevărul deplin, așa cum s-a întâmplat cu Apostolii în ziua Cincizecimii. Cu alte cuvinte, îndumnezeirea prin Taina Crucii, sau vederea dumnezeieștii Slave și Împărății, este izvorul și temelia infailibilității Sfintei Tradiții care se află în Sfânta Scriptură și în Biserică, și un purtător al dogmelor Sfintei Tradiții și al vieții sale duhovnicești.

Sfântul Grigorie Palama afirmă următoarele despre această chestiune:

„Astfel, vederea duhovnicească a lui Dumnezeu și taina cea dumnezeiască a Crucii nu numai că izgonesc din suflet patimile cele rele și demonii care le insuflă, dar de asemenea și învățăturile greșite, iar celor ce le susțin, le arată vinovăția, îndepărtându-i din ocolul Sfintei Biserici a lui Hristos, în care ni s-a hărăzit nouă acum să prăznuim și să înfățișăm în chip limpede harul și lucrarea dumnezeiască a Crucii de dinainte de Cruce în părinții noștri (adică Patriarhii și Proorocii Vechiului Testament, n. aut.)”.

Sfântul Grigorie Palama, Omilia 11, „La cinstita și de viață făcătoare Cruce”, traducere de dr. Constantin Daniel, revizuită de Laura Pătrașcu și stilizată de Răzvan Codrescu, în: Sfântul Grigorie Palama, Omilii, vol. 1, Editura Anastasia, București, 2000, p. 152.

(din: Pr. Ioannis Romanides, Dogmatica patristica ortodoxa. O expunere concisa, Editura Ecclesiast, 2011)