“Duminica de azi e închinată pomenirii Sfântului nostru Părinte Ioan, scriitorul Scării. Și nici nu e nevoie să mai spunem de ce este acest așezământ în Sfânta Biserică. Sfântul Post a fost rânduit nu numai pentru curățirea noastră, ci și pentru întărirea noastră în bine – nu doar pentru a pune început bun, ci si pentru a ne mișca mai departe pe calea spre desăvârșire. Astfel, iată, pentru ca nu cumva careva, după ce s-a ostenit puțin în săvârșirea binelui sau a dus o vreme viață creștinească, să creadă că a făcut deja totul sau că a ajuns departe în calea spre desăvârșire, fiecăruia dintre noi i se aduce aminte de Sfântul Ioan Scărarul, așa încât, amintindu-ne de el, să ne zugrăvim în minte sfânta lui Scară și, măsurând cu ea ostenelile noastre, să putem hotărnici mai limpede cât din cale am străbătut și cât ne-a mai rămas. Pentru a vă ajuta în această lucrare, cel mai bine ar fi să vă descriu pe scurt sfânta Scară a urcării la desăvârșirea asemănării cu Dumnezeu. Cred, însă, că la același țel se poate ajunge prin povestirea vieții Sfântului Ioan Scărarul: fiindcă nu numai prin ceea ce a scris, ci și prin viața sa el ne arată scara pe care trebuie neapărat să urce toți cei ce doresc a se desăvârși în viața duhovnicească. Ascultați, deci.

Viața Sfântului Ioan Scărarul este scurtă; dar ea, în mica sa întindere, încape mult – sau, mai bine zis, totul. Iată cum s-a scurs viața lui.

Sfântul Ioan L-a îndrăgit pe Domnul din tinerețe și, neluând seama la nădejdile mincinoase pe care i le dădeau înzestrările firești și multa sa învățătură, a părăsit lumea și s-a retras departe de patria sa – în Sinai, pentru a se slobozi prin înstrăinare de multe piedici în calea vieții duhovnicești, și a primi chiar prin locul de trai învățătură cu privire la ce și unde trebuie să caute.

Punând în acest chip început bun, el s-a încredințat din tot sufletul, chiar de la început, unui îndrumător bun, și s-a pus într-o astfel de stare ca și cum sufletul său n-ar fi avut nici înțelegere [rațiune], nici voie proprie. Inăbușind în sine, prin aceasta, încrederea în sine și lucrarea după voia proprie, el s-a izbăvit în curând de îngâmfarea proprie oamenilor înzestrați, a dobândit cereasca simplitate și s-a arătat desăvârșit în osteneli și în virtuțile ascultării.

Atunci când povățuitorul lui a plecat, mai apoi, la Domnul, Sfântul Ioan, arzând de dragostea după o mai mare desăvârșire, ca unul ce era deja întărit în virtuțile călugărești, atât în cele dinafară cât și în cele lăuntrice, a ieșit în stadia liniștirii [arena isihiei]. Alegându-și pentru această nevoință un loc îndemânos la cinci stadii de biserică, a petrecut acolo patruzeci de ani viață sihăstrească, în aspră înfrânare și nevoință, în necurmată rugăciune și cugetare la cele dumnezeiești, și mai ales în lacrimi, care alcătuiau pentru el pâine ziua și noaptea.

Ca atare, a urcat grabnic la treapta cea mai înaltă a curăției și s-a făcut vas al unor deosebite harisme dumnezeiești: al vederii duhovnicești, al îndrăznirii în rugăciune și al facerii de minuni. Mai apoi, când trebuia să fie ales întâistătător, frățimea l-a pus într-un cuget cârmuitor peste ei, ca pe un nou Moisi – și el, coborându-se din muntele vederii de Dumnezeu, le-a înfățișat, ca pe niște alte table ale Legii, sfânta sa Scară, unde a zugrăvit chipul vieții creștine desăvârșite, pe care el însuși o străbătuse și care i se întipărise, prin harul lui Dumnezeu, în inimă. Astfel călăuzindu-i pe acei monahi aleși, el a ajuns la hotarul vieții celei văzute și s-a mutat în Ierusalimul cel de sus.

Iată în ce fel a trecut toată viața sfântului. Nu am intrat în amănunte, fiindcă am urmărit să arăt numai acele trepte pe care a urcat el la desăvârșire, spre învățătura noastră. Și e ușor pentru oricine să bage de seamă că au fost trei trepte de căpetenie: părăsirea lumii și a tuturor nădejdilor ei; ostenelile ascultării, după voia îndrumătorului ; după aceea, liniștirea [isihia], care l-a făcut vrednic de harismele Dumnezeiești și de călăuzirea cu dumnezeiască înțelepciune a altora. Aceste trepte sunt de obște tuturor sfinților care au strălucit pe pământ prin desăvârșirile creștinești – precum vă puteți înșivă încredința, citind cu luare-aminte viața oricăruia dintre ei. Aceleași trepte suntem datori să le străbatem și noi, dacă dorim să fim, și nu doar să părem, adevărați creștini.

Inainte de toate, să le dăm numele lor cel adevărat. Lepădarea de toate, altfel spus părăsirea lumii, înțelegeți cum vine. Ascultarea este viața întru osteneli bune, nu după voia proprie, ci după îndrumările altuia. In fine, liniștirea [isihia] este strădania de a fi neîncetat în inimă împreună doar cu Dumnezeu – și când ajunge omul la starea aceasta, începe să vădească puteri dumnezeiești, altfel spus harisme deosebite. Luați acum seama în ce fel pot fi împlinite toate acestea de către un mirean, și chiar sunt împlinite de către voi.

Ceea ce este la sfântul Ioan părăsirea lumii și retragerea în Mănăstirea Sinaiului, aceea este la noi părăsirea vieții păcătoase și pătimașe și întoarcerea minții și inimii spre a face pe placul lui Dumnezeu: fiindcă lumea este chip al vieții pătimașe și păcătoase, iar mănăstirea este simbol al vieții îmbunătățite. Cel ce părăsește păcatul și ia hotărârea de a trăi în sfințenie, acela face același lucru ca cel ce părăsește lumea și intră în mănăstire. Dacă în acest post v-ați pocăit fără fățărnicie și ați luat hotărârea de a nu-L mai jigni pe Dumnezeu cu păcatele voastre, iată că v-ați făcut următori ai Sfântului Ioan în părăsirea de către el a lumii și retragerea în mănăstirea din Sinai. Rămâne doar să fiți statornici în această hotărâre și în împlinirea cerințelor ei, și vă veți face următori ai lui și în cea de-a doua treaptă a urcării lui spre desăvârșire.

Pe cea de-a doua treaptă, în mănăstire, Sfântul Ioan a purtat osteneala ascultării sub povățuirea unui stareț-îndrumător. In felul de viață pe care îl ducem noi, în ce trebuie să conste această ascultare? In împlinirea poruncilor care hotărnicesc felul de viață al fiecăruia dintre noi ca familist, ca membru al societății civile și ca fiu al Bisericii. Fă ceea ce îți spun poruncile, și vei fi un bun ascultător. Ești slugă? Implinește poruncile pentru slugi. Ești tată sau mamă? Implinește poruncile pentru părinți. Ești fiu? Implinește poruncile pentru fii. Ești judecător? Implinește poruncile privitoare la dreapta judecată. Ești negustor? Negustorește așa cum e porunca. Rânduiala statului cere ceva? Implinește. Și tot ce poruncește Sfânta Biserică să împlinești, de la cel mai mic lucru la cel mai mare. Toate acestea alcătuiesc ascultarea cea mântuitoare, când omul nu lucrează după voia sa, ci după cum este poruncit. Sfântul Ioan a avut îndrumător. Cine sunt îndrumătorii voștri? Păstorii Bisericii. Mergi, întreabă și ia învățătură de fiecare dată, și fă după povața lor. Ei nu vă vor grăi voia lor, ci poruncile Evangheliei și rânduielile Sfintei Biserici. Iată: cel care în acest chip, părăsind păcatul, va începe să trăiască întru ostenelile facerii de bine și împlinirii poruncilor lui Dumnezeu în toate privințele vieții sale, sub călăuzirea păstorilor legiuiți, acela va fi următor al Sfântului Ioan în cea de-a doua treaptă a desăvârșirii lui.

In fine, cum să-i urmăm în liniștire? Iată cum. Ce este liniștirea? Privind dinafară, este îndepărtarea de toți și petrecerea în singurătate; iar lăuntric – este îndepărtarea oricărei împrăștieri a gândului și adunarea de sine înăuntrul inimii pentru a petrece acolo fără ieșire, doar înaintea feței Atotvăzătorului Dumnezeu. Liniștirea cea dinafară nu ne este la îndemână și la felul nostru de viață poate fi doar întâmplătoare; însă liniștirea lăuntrică ne e la îndemână.

Pe aceasta să v-o și puneți ca rânduiala, îngrijindu-vă în tot chipul a intra cât se poate de des în voi înșivă, în cămara voastră lăuntrică, și acolo să stați în singurătate doar înaintea lui Dumnezeu. Fie că sunteți acasă, fie că sunteți pe drum, la datorie sau în biserică, încordați-vă pentru a nu ieși din inimă cu luarea-aminte și a nu rupe ochiul minții voastre de vederea feței lui Dumnezeu: și veți fi sihastri, altfel spus isihaști. Cerința de a petrece înăuntrul vostru liniștindu-vă se naște în suflet ca urmare a ostenelii cu conștiință bună de a împlini poruncile lui Dumnezeu. Câtă vreme patimile și deprinderile păcătoase rămân în suflet este cu neputință să avem liniștire lăuntrică: așa e felul lor. Osteneala facerii de bine și a împlinirii poruncilor lui Dumnezeu smulge din firea noastră patimile și deprinderile păcătoase. Atunci se naște dorul de a fi una cu Domnul. Și, iată, cei ce s-au întărit în fapte și așezări sufletești bune intră adeseori – fie rugându-se acasă ori la biserică, fie în vremea meditației și citirii evlavioase – adânc înăuntrul lor și se cufundă într-o asemenea liniștire, că nu bagă de seamă cum trece timpul și, în ciuda ostenelii exterioare, de pildă în vremea rugăciunii ori stării în biserică, n-ar vrea să înceteze, ar vrea să rămână pentru totdeauna în acea fericită stare. Așa începe liniștirea lăuntrică, ce este cu putință și pentru familiști. Rămâne doar să vă continuați viața întru aceeași osteneală a facerii de bine, în tot chipul îngrijindu-vă și rugându-vă să fiți mai des în aceste stări, și căutând ca ceea ce se întâmplă din când în când să devină ceva neîntrerupt. Și așa va fi. Domnul nu va părăsi osteneala dragostei. Trebuie doar să înlăturăm din viața noastră tot ce poate strica această bună rânduiala și stinge fericita căldură a liniștirii lăuntrice.

Iată cum se poate face și fiecare dintre voi următor deplin al Sfântului Ioan. Numai că, fraților, trebuie să alergați în așa fel ca să ajungeți la țintă. Urcați la măsura vârstei plinirii lui Hristos. Vedeți ce pildă? înaintea ei, toată lucrarea noastră nu e nimic: ce să ne mai uităm la fleacurile noastre de virtuți? Deci, cele din urmă uitând, spre cele dinainte tindeți, spre răsplătirea chemării celei de sus a lui Dumnezeu întru Hristos Iisus (Filip. 3, 13). Amin!”

Predica a II-a

“In urma închinării cinstitei și de viață făcătoarei Cruci, care s-a săvârșit duminica și săptămâna trecuta, Sfânta Biserică ne aduce acum aminte de Cuviosul și de Dumnezeu purtătorul Părintele nostru Ioan Scărarul, cu același scop – acela de a ne da imbold la nevoințele îndreptării de sine și sporirii întru virtuți. Voi știți că Sfântul Ioan a alcătuit o carte mântuitoare de suflet, care se cheamă Scara Duhovnicească, suitoare la cer. Acolo este zugrăvit lanțul neîntrerupt al virtuților, altfel spus treptele lor: urcând dintr-o treaptă în alta, creștinul intră, în cele din urmă, în cerul duhovnicesc, unde se face un singur duh cu Domnul. Indreptând gândul nostru tocmai spre acest hotar al vieții creștinești, Sfânta Biserică vrea să ne spună:

“Nu vă temeți de crucea răstignirii de sine și nu fugiți de purtarea crucii nevoinței. Uitați-vă unde duc ele, și însuflețiți-vă. Aveți pentru ce să vă osteniți!”

Și Scara aceasta are, negreșit, putere să toarne în fiecare suflet acest duh al ravnei bărbătești. Ea explică limpede totul: și începutul fiecărei virtuți, și felul in care ea se maturizează, și piedicile care apar în calea ei, și mijloacele de a le birui – și astfel îndeletnicirea cu virtuțile pare atât de ușoară, că cititorul vrea să se apuce numaidecât de nevoință, ca să sporească în ele. Ca atare, nu pot să nu doresc ca cei ce pot să cunoască această carte și să se folosească de ea spre mântuirea lor. V-aș povesti-o chiar eu pe toată, însă de unde timp? O carte întreagă! Dar cel puțin vă voi arăta cele mai însemnate lucruri cuprinse în ea și voi înfățișa pe scurt, sub înfățișarea suirii scării, întreaga noastră cale către Domnul.

Văzând în fața noastră acest bine de negrăit, să ne apropiem, fraților, cu bărbăție de această scară și să ne silim cu trezvie a sui pe ea fără lenevire.

Să ne apropiem cu bărbăție și să ne silim cu trezvie a pune început bun acestei suiri. Dacă peste tot începutul bun e jumătate din lucrare, cu atât mai mult în viața duhovnicească, pentru care el este schiță deplină: fiindcă, ia priviți, ce cere de la noi primul pas? Cere să părăsim pământul. In viața de zi cu zi este cu neputință să suim pe o scară fără să ne fi desprins de pământ, deasupra căruia nu avem cum să nu ne ridicăm în vreme ce pășim pe prima treaptă. La fel și în rânduiala duhovnicească: prima treaptă a suișului spre desăvârșirea creștină este părăsirea pământului – a păcatului, adică îndepărtarea de faptele păcătoase, de simțirile și așezările [dispozițiile] sufletești pătimașe, îndepărtare care se săvârșește în pocăință atunci când, lepădând și deplângând tot ce nu este bun, oamenii iau hotărârea cea bună de a plăcea numai lui Dumnezeu. Cel care a ajuns la această hotărâre a făcut primul pas, a călcat pe prima treaptă. Cel țintuit de pământ nu are cum să urce pe prima treaptă a unei scări: nici cel împovărat de păcate nu are cum să se gândească măcar la suișul către desăvârșire. Mai întâi abate-te de la rău, și atunci vei începe să faci binele.

Abaterea de la rău, spune Sfântul Ioan Scărarul, e începutul pocăinței; începutul pocăinței e începutul mântuirii, iar începutul mântuirii e buna hotărâre de a plăcea lui Dumnezeu (treapta 26, cap. 65).

După ce am pășit pe scară, cum se suie în continuare? Intrebuințând mâinile și picioarele, călcând când cu piciorul stâng, când cu piciorul drept și încordându-ne din toate mădularele trupului. In același fel și cel care s-a pocăit și a luat hotărârea cea bună de a plăcea lui Dumnezeu purcede îndată la osteneală, care cere încordarea puterilor sufletești și trupești, precum și istovirea lor necruțătoare: fiindcă el are neapărată nevoie să se împotrivească sieși în cele rele și să se silească la bine, să ia aminte la sine și la toate cele cu care se întâlnește, din mulțimea lor să aleagă cele mai bune, să nu o ia înainte fără de vreme și să nu rămână în urmă, să nu lase nebăgate de seamă nici cele mai mici momeli ale păcatului, să înlăture piedicile, să ghicească mijloacele prin care atacă vrăjmașul și să se lupte cu el fără a lăsa armele. Toate acestea și cele asemănătoare alcătuiesc osteneala luptei cu patimile și sporirea în facerea de bine, care definesc însuși suișul către desăvârșire: fiindcă ce este desăvârșirea, dacă nu dezrădăcinarea patimii și sădirea, în locul ei, a bunei așezări [dispoziții] sufletești? Tocmai aceasta este osteneala noastră de căpetenie – până ce o vom sfârși, va trebui să urcăm nu doar o treaptă. Nu poți dezrădăcina dintr-o dată toate patimile și sădi dintr-o dată toate virtuțile. Atât o lucrare, cât și cealaltă se săvârșesc treptat. Și micșorarea fiecărei patimi are treptele ei, la fel ca întărirea fiecărei dispoziții bune. Ca atare, la Sfântul Ioan Scărarul descrierea acestei osteneli se sfârșește abia la treapta a douăzeci și șasea.

O, dar ce nu ne învață el acolo, și împotriva cărei patimi nu ne înarmează?! Ne înarmează împotriva trufiei și a slavei deșarte, a șireteniei și vicleniei, a iubirii de bani și dragostei de agonisire, a multei vorbiri și a vorbirii de rău, a mâniei și a pomenirii răului [ranchiunei], împotriva minciunii și clevetirii, a lenei și visării, a puținătății de suflet și fricii deșarte, și așa mai departe. Ne învață smerenia, nerăutatea, bărbăția, privegherea și osârdia la rugăciune, neagonisirea, întreaga înțelepciune, înfrânarea, blândețea, tăcerea înțeleaptă, ascultarea, pomenirea morții, plânsul, neînvârtoșarea inimii și așa mai departe. Dezrădăcinarea fiecărei patimi și sădirea virtuții potrivnice ei alcătuiesc o treaptă aparte, pe care trebuie să pășim pentru a ajunge la celelalte. In toate acestea este o rânduială – pentru fiecare om, totuși, o rânduială proprie, pe care și-o stabilește în urma experienței proprii.

„Cei ce încearcă a se sui la cer cu trupul“, spune Scărarul, „cu adevărat au nevoie de silire de sine și neîncetată chinuire de sine. Hotărârea cea bună de a plăcea lui Dumnezeu naște osteneli. Aceste osteneli sunt lucrarea virtuților, altfel spus deprinderea neîncetată cu ele. Rodul acestei deprinderi este intrarea lor în obișnuință” – iar din obișnuință ia ființă statornicirea în bine.

Acesta este hotarul ostenelilor î ntru suirea pe scara virtuților. După cât se spune, cu cât te afli mai sus față de pământ, cu atât atracția gravitațională spre pământ este mai mică și, prin urmare, este mai ușoară lupta cu greutatea sa pentru cel ce suie; și este o anumită linie dincolo de care trupurile încetează cu totul să mai graviteze spre pământ, adică devin cu totul lipsite de greutate. Astfel, și pe treptele desăvârșirii duhovnicești, cu cât suie cineva mai sus, cu atât îl împovărează mai puțin cele pământești. Altfel spus, cu cât devine cineva mai neclintit în virtuți prin deprinderea statornică cu ele, cu atât îl luptă mai puțin păcatele și patimile. Și există și o înălțime a desăvârșirii unde patimile mor aproape cu totul și sufletul se îndulcește de tihna rămânerii în bine, tihnă în care face binele fără împiedicare, liber, nesilit, parcă în chip firesc, la fel cum firești sunt, de pildă, respirația și circulația sângelui. Această treaptă este atinsă atunci când în suflet se înrădăcinează în chip desăvârșit toate virtuțile și răsar nepătimirea și curăția. Acesta este cerul duhovnicesc – capătul de sus al scării. Celor ce au atins acest hotar le aparțin fericirile hotărâte de către Domnul și culmea fericirilor: sălășluirea lui Dumnezeu, pe care a văzut-o Iacov la vârful scării. Nepătimirea este cerul de inimă al minții, este cămara cea cerească a împăratului Ceresc. Rodul nepătimirii este deplinătatea dragostei și desăvârșita sălășluire a lui Dumnezeu în cei ce s-au făcut prin această nepătimire curați cu inima, despre care s-a zis: ca aeeștia vor vedea pe Dumnezeu (Mt. 5, 8; treapta 29, cap. 2, 3, 14).

Iată unde suie și prin ce se sfârșește sfințita scară! Și, iată, tocmai această priveliște vrea să o zugrăvească acum în mintea noastră Sfânta Biserică – firește, nu pentru curiozitate sau vorbire în deșert, ci pentru a ne da imboldul și putința de a ne cerceta cu conștiință bună pe noi înșine si a lămuri unde ne aflăm si pe ce treaptă. Am pășit pe scară? Dacă am pășit, am suit departe, ne-am ridicat la înălțime mare de la pământ, se întrezărește cât de cât capătul suișului? Bineînțeles, a număra în amănunt treapta proprie poate fi un lucru greu și chiar cu neputință; însă nu este greu să stabilim treptele care se deosebesc prin trăsături distincte. Ce osteneală este, de pildă, în a stabili prima treaptă? Cine nu este, oare, în stare să dea un răspuns limpede la întrebarea: „Te-ai pocăit și ai luat hotărârea nestrămutată de a bineplăcea Domnului?” Cine, de asemenea, nu e în stare să spună dacă a intrat, după ce s-a căit de păcatele sale, în război cu patimile, dacă se luptă cu ele sau e înfrânt de ele? Așadar, eu și cu voi ce vom spune, fraților? Am călcat pe scară? Am făcut măcar primul pas?

Să răspundă la această întrebare conștiința fiecăruia; iar eu voi adăuga că măcar un pas dacă a făcut cineva, și tot e bine. El e deja pe scară, e deja pe calea cea bună. Chiar dacă mai are de făcut multă osteneală până ce se vor arăta în el urmele limpezi ale desăvârșirii, începutul a fost pus. Rămâne doar să nu slăbești și să nu te lenevești, după măsura puterilor tale, a te mișca înainte. Binecuvântat va fi mersul tău; și dacă va fi statornic și neabătut, fără îndoială că va fi încununat de reușită – așa că este bine și atât. Dar este rău dacă n-a fost făcut nici primul pas, dacă omul s-a dat pe mâna patimilor și nici nu se gândește să le lase; sau, chiar dacă se gândește, amână de pe o zi pe alta; sau, părându-i rău după patima sa iubită, vrea s-o răscumpere cu vreun oarecare bine, fără a se lepăda de ea; sau, neavând patimi și fapte păcătoase evidente, trăiește fără grijă, nepăsându-i de curăția inimii. Toți aceștia și cei asemenea lor nu se află pe calea cea bună, încă nu au pășit pe scara ce suie către Dumnezeu, și au de făcut acest prim pas. Iată de ce ni se și amintește de Scară la mijlocul Postului: pentru ca, dacă cineva, înțelegându-i lecțiile, își dă seama că încă rătăcește în afara ei, să aibă vreme să își vină în fire și să se pocăiască. Iată, toți cei ce încă aveți de făcut asta, grăbiți-vă s-o și faceți; iar apoi să aveți de două ori mai multă osârdie pentru a vă îndrepta și a întări în voi deprinderile bune – căci alții nu bat pasul pe loc, ci tot înaintează. De ce să rămânem noi în urmă?

Să alergăm, fraților, cu toții în așa fel ca să ajungem la țintă, uitând de cele din urmă și tinzând spre cele dinaintea noastră. Cel care s-a oprit, acela nu mai merge. Cine nu merge mai departe, acela negreșit rămâne în urmă sau chiar se mișcă înapoi. Nu este clipă în care să nu făptuim ceva, și nu e faptă care să nu fie ori plăcută, ori neplăcută lui Dumnezeu – asta fiindcă noi suntem persoane și în orice punem voința noastră, potrivit căreia faptele se întorc fie spre slava lui Dumnezeu, fie spre plăcerea egoismului nostru, și ca atare slujesc fie spre buna sporire în mersul nostru, fie spre împiedicarea acestuia. Cel cu luare-aminte la sine și la tot ce îl înconjoară nici nu poate să se oprească, ci la orice pas înaintează tot mai mult în desăvârșirea sa, din toate adună împreună cu Domnul și din toate se îmbogățește. Socotiți, drept aceea, cum să umblați cu pază, nu ca niște neînțelepți, ci ca niște înțelepți, răscumpărând vremea, că zilele rele sunt (Efes. 5, 15-16)”.

Pentru aceasta Duminica, va mai recomandam si:

Crestinul in lume, Duminica Sfantului Ioan Scararul, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Razboiul nevazut, Sfantul Ioan Scararul, Sfintii - prietenii lui Dumnezeu, prietenii nostri, Triodul si Postul cel Mare