Referindu-se la porunca lui Hristos dată cu privire la iubirea de vrăjmași: „Fiți desăvârșiți precum Tatăl vostru Cel ceresc de­săvârșit este” (Mt.5, 48), mulți Părinți văd în capacitatea de a iubi pe vrăjmași un semn al desăvârșirii duhovnicești.

Iubirea de vrăjmași e într-adevăr un criteriu al împlinirii primei porunci, aceea ce a iubi pe Dumnezeu (Mt 22, 37-38), căci, după cuvintele

Sfântului Ioan Teologul: „Dacă spune cine­va că-L iubește pe Dumnezeu, dar pe fratele său îl urăște, min­cinos este. (…) Cine iubește pe Dumnezeu iubește și pe fratele său” (1 Ioan 4, 20-21). Sfântul Maxim se face în mod nemijlocit ecoul acestei ultime afirmații: „Cine iubește pe Dumnezeu iu­bește întru totul și pe aproapele său”.

Atunci când este bine înțeleasă, iubirea de vrăjmași e un criteriu al împlinirii celei de-a doua porunci, asemenea primei (Mt 22, 39): nu putem pretinde că iubim pe aproapele nostru dacă am exclude pe cineva de la această iubire. Așa cum observă Sfântul Ignatie Brianceaninov, „iubirea de vrăjmași e treapta cea mai înaltă pe scara iubirii de aproapele”.

Ea este, spune Sfântul Maxim, semnul și criteriul posesiunii „celei mai mari avuții, care este dragostea desăvârșită; pe care e cu neputință să o aibă cine nu iubește pe toți oamenii deopotri­vă, asemenea lui Dumnezeu”.

Sfântul Siluan consideră și el că iubirea de vrăjmași e un criteriu al iubirii de Dumnezeu: „Cine gândește rău de vrăjmași, acela nu are în el iubirea lui Dumnezeu”. Iubirea de Dum­nezeu e iubirea omului pentru Dumnezeu, dar și iubirea lui Dumnezeu pentru om. La întrebarea: „Cum să cunosc dacă Dumnezeu mă iubește sau nu?”, starețul răspunde: „Iată câteva semne. Dacă te lupți cu tărie cu păcatului, Domnul te iubește. Dacă iubești pe vrăjmași, ești încă și mai mult iubit de Dumne­zeu. Iar dacă-ți pui sufletul pentru oameni, ești mult iubit Dom­nului, Care și-a pus și El sufletul pentru noi”. Aceste afir­mații sunt paradoxale în măsura în care ne îngăduie să presu­punem că Dumnezeu ar putea să nu-1 iubească pe om, în timp ce starețul afirmă în repetate rânduri că Dumnezeu iubește pe toți oamenii fără excepție, inclusiv pe păcătoși. Am putea pre­supune că iubirea lui Dumnezeu e când mai mare când mai mi­că, că Dumnezeu îi iubește mai mult pe cei ce fac voia Sa, dar aceasta nu s-ar potrivi cu afirmația constantă că iubește pe toți oamenii deopotrivă. Într-adevăr, ni se pare că starețul nu se așează aici în punctul de vedere al lui Dumnezeu, care își dă iu­birea Sa tuturor în mod egal, ci în punctul de vedere al omului care simte și primește mai mult sau mai puțin această iubire, după treapta curăției și virtuții sale. Trebuie să avem aici în vedere numeroasele pasaje din scrierile Sfântului Siluan unde acesta afirmă că iubirea de vrăjmași ne îngăduie să cunoaștem, cu alte cuvinte să simțim în noi cum ne iubește Dumnezeu sau să avem „cu noi” iubirea Domnului.

Sfântul Siluan consideră și el iubirea de vrăjmași drept un criteriu al adevăratului cult al lui Dumnezeu. „Cine vrea să cu­noască pe Domnul, acela trebuie să iubească pe vrăjmași”. În schimb, „cine gândește rău de vrăjmași, acela (…) nu-L cu­noaște pe Dumnezeu”; „cine nu iubește pe vrăjmași, acela nu poate cunoaște pe Domnul, nici dulceața Duhului Sfânt”. Am văzut cum iubirea de vrăjmași ne îngăduie să cunoaș­tem, prin experiența imitării lui Dumnezeu și a asemănării cu El, dar și prin „învățătura” Duhului Sfânt, ceea ce Dumnezeu este în chip fundamental: Iubire ( I Ioan 4, 8). Arhimandritul Sofronie, ucenicul Sfântului Siluan, consideră deosebit de importantă această recunoaștere a

iubirii de vrăjmași drept criteriu al adevăratei contemplații și al adevăratei cunoașteri a lui Dumnezeu, mergând până la a scrie despre Sfântul Siluan: „Mărturia centrală a întregii sale vieți e că iubirea de vrăjmași e absolut indispensabilă cunoaște­rii tainelor dumnezeiești”. Vom mai observa că înțelegerea starețului în această privință (pe care am întâlnit-o deja, deși mai puțin puternic afirmată, la Sfântul Diadoh al Foticeei) pre­lungește în linie dreaptă concepția Sfântului Apostol Ioan: „Cine zice că este în lumină și pe fratele său îl urăște, acela este în întuneric până acum. Cine iubește pe fratele său rămâne în lu­mină” (I Ioan 2, 9-11).

Criteriu al iubirii și al cunoașterii lui Dumnezeu, iubirea de vrăjmași este prin ea însăși un criteriu și al unirii cu Dumnezeu, al comuniunii cu El, al prezenței în noi a harului și a sălășluirii Duhului Sfânt. Starețul afirmă în repetate rânduri: „Cine nu iu­bește pe vrăjmași, acela nu poate cunoaște (…) dulceața Duhului Sfânt”; „cine nu iubește pe vrăjmași n-are în el harul lui Dumnezeu”; cine „nu vrea să se roage pentru vrăjmași” arată că „n-a primit pe Duhul Sfânt”; sau „dacă nu ți-e milă de păcătosul care va fi chinuit în foc, aceasta înseamnă că nu este întru tine harul lui Dumnezeu”; în schimb, „unde e Duhul Domnului, acolo domnește negreșit smerita iubire de vrăjmași și rugăciunea pentru lume”, iar acolo unde e iubirea de vrăjmași, acolo e Duhul Sfânt; „când vei iubi pe vrăjmași, să știi că un mare har al lui Dumnezeu viază întru tine”.

Iubirea de vrăjmași, condiția mântuirii

Dacă iubirea de vrăjmași mărturisește prezența și lucrarea Duhului Sfânt și a harului, faptul de a nu iubi pe vrăjmașii noștri, de a nu încerca compătimire și de a nu ne ruga pentru ei mărturisește nu numai absența Duhului Sfânt și a harului, dar și prezența și lucrarea în noi a unui demon: „dacă gândești rău despre aproapele tău, aceasta înseamnă că un duh rău viază în tine și acesta îți insuflă gânduri rele împotriva oamenilor”; „dacă nu ți-e milă de păcătosul care va fi chinuit în foc, aceasta înseamnă că nu este întru tine harul lui Dumnezeu, ci în tine viază un duh rău”. Cine are atitudini potrivnice iubirii de vrăjmași face voia demonilor, se face imitatorul lor, le deschide ușa sufletului său și lasă câmp liber lucrării lor. „Nu gândi, suflete, că Domnul te iubește, dacă te uiți la cineva cu dușmănie. O, nu. Mai degrabă te iubesc demonii, pentru că te-ai făcut slujitorul lor”.

Starețul pare să aibă o viziune extrem de pesimistă despre starea și despre chinul duhovnicesc al celor ce nu au această virtute. După el, cine nu iubește pe vrăjmași se predă întuneri­cului și tulburărilor lăuntrice. „Dacă disprețuim pe fratele nos­tru sau dacă-l judecăm, mintea noastră se întunecă și pierdem pacea”. „Despre cel ce nu-i iubește pe vrăjmași nici nu vreau să scriu, ci îl plâng, căci se chinuie pe sine însuși și pe al­ții”. Lucru mai grav decât acesta, cine nu-și iubește vrăjma­șii se exclude din rai și se hărăzește întunericului

din afară și chinurilor iadului: „Cel ce nu-i iubește pe vrăjmași (…) nu cu­noaște pe Domnul”; „dacă cineva [care nu-i iubește pe vrăjmașii săi] nu se pocăiește și moare fără să fi iertat fratelui său, sufletul lui se va pogorî acolo unde sălășluiește duhul rău care-i stăpânește sufletul”.

Această viziune radicală a starețului care vede în iubirea de vrăjmași o condiție absolută a mântuirii, e fără îndoială legată de experiența sa personală: el însuși se simțea menit ia­dului din pricina păcatelor sale, și știm că se simțea vinovat înaintea lui Dumnezeu pentru că nu iubea îndeajuns pe toți oa­menii. Știm de asemenea că starețul avea o foarte ma­re compătimire pentru păcătoși. Scopul său nu e, așadar, de a-i osândi prin asemenea cuvinte pe cei ce nu-și iubesc vrăjmașii, ci de a-i face să conștientizeze gravitatea stării lor duhovnicești și să-i îndemne la căință și la întoarcere lăuntrică. Îndată după ce a constatat: „Dacă nu ți-e milă de păcătosul care va fi chinuit în foc, aceasta înseamnă că nu este întru tine harul lui Dumnezeu, ci în tine viază un duh rău”, sfătuiește: „Silește-te prin pocăință să te slobozești de el [acest duh rău]”. După ce a spus celui ce privește pe cineva cu dușmănie că s-a făcut sluga demonilor, îl sfătuiește îndată: „Nu întârzia, pocăiește-te și cere de la Domnul puterea de a iubi pe fratele tău, și vei vedea atunci pace în sufletul tău”. În altă parte notează: „Dacă cineva îi bleste­mă și-i ocărăște [pe vrăjmași], e limpede că un duh rău viază în el și, dacă nu se pocăiește, va merge după moarte acolo unde sălășluiesc duhurile cele rele”. După care adaugă: „Să iz­băvească Domnul orice suflet de o asemenea nenorocire!”.

Această ultimă dorință, în formă de rugăciune, mărturisește voința starețului, în repetate rânduri exprimată în scrierile sale, ca toți cei ce se pierd să se mântuiască. Intenția profundă a sta­rețului e, mai mult încă, ca toți să primească în iubirea de vrăj­mași harul pe care el însuși 1-a primit de la Duhul Sfânt, să simtă ca și el pacea și blândețea lui și să cunoască în el bunăta­tea, mila și iubirea lui Dumnezeu, iar prin această cunoaștere a lui Dumnezeu să ajungă la pacea și bucuria desăvârșită a împă­răției cerurilor.

Sursa: Jean Claude Larchet, Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui! Spiritualitatea Sfântului Siluan Athonitul. Tâlcuiri teologice, ediție îngrijită și traducere de Maria-Cornelia și diac. Ioan I. Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 2000, pp. 132- 136\. via