“- Parinte, vorbiti-ne de suferinta din inchisoare!

– Ce sa spun, in bratele mele au murit oameni care erau de o mie de ori mai valorosi decat mine, in inchisoare au murit in bratele altora oameni care erau mult mai valorosi decat cei care au supravietuit, si totusi eu sunt cel mai pacatos. Si a mai vorbi de mine inca o data, chiar daca as spune si ce am facut bine, dar si ce am facut rau, tot laudandu-ma ies. Asa ca imi este foarte greu sa vorbesc de lucrurile acestea.

In general se spun multe cuvinte de lauda, dar toate sunt praf si cenusa, toate zboara, ramanem numai noi cu ce avem si cu ce am capatat de la Dumnezeu si cu ce am reusit sa pastram prin suferinta, sau prin succese, sau prin laude, sau prin ponegriri… Dar ramanem credinciosi Bisericii si neamului nostru romanesc.

Viata mea aici, in Romania, a fost plina de evenimente si mai bune si mai rele. Nu acuz pe nimeni, nu blamez absolut pe nimeni, pentru ca toate acestea au fost trimise de Dumnezeu pentru a ma lucra sufleteste. M-a intrebat cineva daca suferintele din inchisoare m-au ajutat cu ceva. Si am raspuns: nu ca m-au ajutat cu ceva, dar eu sunt produsul acestei suferinte. Daca fac ceva, daca sunt ceva, daca vedeti in mine ceva, sa stiti ca este datorita suferintei. Fara aceasta suferinta nu am nimic!

Poate ca din toate intrebarile grele pentru persoana umana, suferinta este cea mai inexplicabila. De ce suferinta este necesara? Eu am trait o experienta a suferintei si m-am imbogatit sufleteste si cred ca suferinta era necesara pentru mine. Dar este foarte greu sa accepti lucrul acesta. Cand eram in inchisoare, ne intrebam unii pe altii toti fratii din inchisoare: de ce suferinta, de ce noi? Din toate milioanele de romani, de ce ne-au ales pe noi ca sa suferim? Care este sensul? Si Dumnezeu nu ne descopera nimic din intentiile Lui. Strigam in fiecare zi catre Dumnezeu ca sa ne dea mai putina suferinta si El parca ne incarca mai mult cu suferinta.

Si dupa ce am iesit din inchisoare am purtat in mine acest semn al durerii care parca imi marcase toata viata mea. Dupa a doua inchisoare am plecat in Occident, am calatorit prin toate tarile din Europa, America si am vorbit despre ce s-a intamplat in Romania. Intentia mea a fost aceasta: nu pot sa tac atata vreme cat in Romania exista suferinta, exista injustitie, comunism, distrugerea bisericilor si distrugerea personalitatii umane. In aceasta peregrinare a mea am ajuns la o manastire si am dormit in biblioteca manastirii. Era o manastire catolica. Si in biblioteca am gasit, intre mai multe carti, o carticica mica cu cugetari crestine, cu apoftegme. Am deschis din intamplare la un loc dintr-o pagina unde am vazut o cugetare a lui Paul Claudel, un scriitor celebru francez.

El zicea asa: “Dumnezeu nu a venit in lume pentru a eradica suferinta, Dumnezeu nu a venit in lume nici macar ca sa o explice. Dumnezeu a venit in lume ca sa umple suferinta umana cu prezenta Lui” .

Ati auzit? Sa umple suferinta umana cu prezenta Lui! Si atunci am inteles ca in momentele cand plangeam, sau cand ne revoltam, sau cand strigam “ Doamne, ce faci cu noi?!…” , El era in noi mai mult decat in toti ceilalti, cu toate pacatele noastre, cu neputintele noastre. El umplea suferinta noastra cu prezenta Lui. Atunci am inteles exact adancul talcului acestei suferinte: Dumnezeu este prezent in noi!

Dumnezeu sufera cu cei ce sunt in suferinta

In momentul in care am fost in temnita si am vazut oameni care mureau cu rugaciunea pe buze, oameni care erau chinuiti si se rugau pentru cei care-i chinuiau, oameni care stateau in inchisori, iar copiii lor si parintii lor sufereau si ei se rugau pentru toti, am inteles ca intr-adevar Hristos este Cel care sufera in noi.

Nu in tot cel ce sufera este Hristos, ca daca unul blesteama, Hristos nu este in el. Dartrebuie sa-l tratam si pe dinsul, cum ne-a spus Paulescu, ca si cum ar fi Hristos in el. Am intalnit aceste lucruri care au patruns puternic in inima mea, nu numai mintea, nu ca o speculatie intelectuala ca cine sufera poarta pe Dumnezeu in el… Oricine sufera trebuie sa ne fie mila de el.

Adevarul acesta l-am inteles in inchisoare, cu inima, cu gandul, cu sufletul: ca intr-adevar Dumnezeu sufera cu cei care sunt in suferinta. Daca suferinta lui Iisus Hristos a fost pentru toata lumea, de ce suferinta aceasta a oamenilor sa fie inutila si pierduta? Dumnezeu socoteste. La Judecata El va pune pe cantar pe cel care a suferit si care n-a blestemat, pe cel care a suferit si s-a rugat…. Deci si pe cei care au suferit din partea altora si s-au rugat pentru persecutorii lor, si pentru buni si pentru rai, pentru ca Dumnezeu poate sa intoarca pe multi de la necredinta si rautate”.

Hristos suferă în noi

“Mântuitorul Hristos, având toate afectele noastre omenești, adică toate aceste neputințe ale trupului – înfometarea, și frigul, și setea – a fost sensibil la suferința umană, la nevoile noastre. A fost sensibil când cineva era bolnav, și îl vindeca. De cele mai multe ori Mântuitorul făcea apel la credință. Uneori însă, dacă cineva era foarte bolnav, nici nu-l mai întreba dacă el crede că poate fi vindecat, ci îl vindeca cu cuvântul. Ii era milă când cineva era în deznădejde pentru că îi murise copilul, cum fusese văduva din Nain. Ii era milă de cineva care se ruga pentru părinți sau pentru semenul lui, cum fusese cazul sutașului. Ii era milă de cei care erau flămânzi și însetați. De altfel și spune Mântuitorul: “Cine va da un pahar cu apă unuia dintre aceștia mai mici ai Mei, Mie îmi va da“.

Intr-atât S-a confundat Iisus cu noi, oamenii! Intr-atât Și-a asumat toate slăbiciunile noastre și toate neputințele noastre, încât oricine suferă, Hristos suferă cu el! Oricine e bolnav, Hristos este bolnav cu el! Oricine e îndurerat și plânge, Hristos plânge cu el!

Vreți să-L vedeți pe Hristos nevinovat pătimind? Duceți-vă în spitalele de copii, duceți-vă în orfelinatele de copii. Hristos suferă în ei. Aceasta e confundarea totală a Mântuitorului cu noi. El își asumă toate pătimirile noastre, toate durerile noastre.

Tot ceea ce făcea Iisus era ca să întărească în inima celor care erau de față credința în Dumnezeu. Se folosea adeseori de minune tocmai pentru slăbiciunea noastră omenească însetată de miracol. Și noi astăzi suntem însetați de miracol, dar miracolul nu substituie credința. Credința, cum spune Apostolul Pavel, este încredințarea lucrurilor nevăzute. Această credință ne face să vedem – dacă instrumentele sunt duhovnicești, spirituale – ceea ce cu ochii trupului sau cu rațiunea nu putem vedea. Dumnezeu ni Se descoperă în împrejurări cu totul independente de voința și de calitățile noastre. S-a milostivit Dumnezeu de cei însetați și flămânzi atunci când Apostolii I-au spus să dea drumul mulțimii să plece, că vine noaptea și pot să cadă pe drum. Mântuitorul le-a înmulțit pâinea, a binecuvântat, le-a împărțit și i-a săturat pe toți. El este un Dumnezeu sensibil la durerea noastră. E un Dumnezeu sensibil la nevoile noastre, participant chiar la suferințele noastre. Nu privește Dumnezeu la cineva cum privim noi la un spectacol, El Se implică în durerile noastre“.

(extrase din: Parintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii. “A sluji lui Hristos inseamna suferinta”, Editura Bonifaciu, 2009)