Subiectul despre care mi s-a cerut să vorbesc este ucenicia și am să fac acum o introducere pe marginea acestui subiect, încercând să pătrund înțelesul ei și apoi să dezvolt mai concret ceea ce cred că înseamnă să fii un discipol sau ucenic al Domnului nostru Iisus Hristos.

Ucenicia presupune - și lucrul ăsta este vădit, măcar că nu e întotdeauna înțeles - o relație dintre un învățător și cel sau cea care îi urmează lui. Ucenicia, cu alte cuvinte a fi creștin, nu este ceva ce s-ar putea produce în mod întâmplător. Șansa și oportunitățile vieții, care au făcut să avem parte de o civilizație creștină, nu au încă nimic de a face cu ucenicia. Nu ne naștem ucenici, ci alegem să fim afa, și trebuie imediat să realizăm că ucenicia înseamnă responsabilitate, credincioșie, risc și, dacă ne retragem de la oricare dintre acestea, înseamnă că nu sun-tem destul de maturi și nu suntem pregătiți să fim ucenici ai cuiva. La rădăcina uceniciei stă o alegere personală. S-ar putea spune că o chemare precede alegerea, s-ar putea spune că această chemare ar putea surveni, fie într-un mod dramatic, după cum i s-a întâmplat Sfântului Pavel, fie într-o manieră firească, așa cum ni se întâmplă când ne naștem într-o familie creștină sau într-un mediu creștin. Dar chemarea este doar o chemare, este o oportunitate, este o ofertă, pe când răspunsul este al nostru, și răspunsul înseamnă întotdeauna, după cum am spus deja, responsabilitate. Nu se răspunde cu ușurătate.

Este uimitor să vezi cum a fi creștin a devenit un lucru vag și anemic în contrast cu acela de a fi membru al unei organizații politice sau al uneia dintre grupările ciudate ce s-au dezvoltat în secolul trecut. Dacă alegi să fii un martor al lui Iehova ori mormon, faci un angajament, care este un act de curaj absolut. S-ar putea, ca urmare a acestei situații, să trebuiască să te desparți de cei din mediul din care făceai parte, s-ar putea să fii respins de apropiații tăi și s-ar putea să ai probleme majore dacă te-ai afla de exemplu în Rusia, unde gruparea martorilor lui Iehova este considerată antisocială și este persecutată. Noi trebuie să ne pregătim pentru acest fel de asumare, iar faptul că suntem atât de ușor acceptați într-o societate foarte amestecată, parțial amorfă, parțial defavorabilă, ca să nu zic dușmănoasă creștinismului, nu este în favoarea noastră. înseamnă că apostolatul nostru este tot atât de anemic pe cât este în general atitudinea noastră ca Biserică și comunitate. Nu reprezentăm o provocare sau o piatră de poticnire, nu suntem o chemare pentru alții, ne pierdem în fundal pentru că nu avem nici relief, nici culoare, dar nu pentru că lumea în care trăim, lumea Apusului sau Anglia în mod special, este atât de creștină încât a fi un creștin asumat ar conta prea puțin. Nu este adevărat! Iar acest lucru trebuie învățat de la secte, de la grupările ciudate, mișcările politice, sociale, cele cu tendințe naționaliste ș.a.m.d.: anume disponibilitatea de a ne asuma o cauză indiferent de prețul pe care se va dovedi că va trebui să-l plătim - și când spun oricare ar fi prețul, în situația în care trăim nu înseamnă un mare risc și, fără doar și poate, nici un pericol. A fi dezaprobați de prieteni și de familie nu constituie un risc deosebit în viață. E neplăcut, dar nu se merge prea departe. Să se râdă de noi sau să fim batjocoriți nu e mare tragedie. Putem zâmbi, putem răspunde cu veselie, chiar cu căldură la orice vine în calea noastră. Dar trebuie să fim o provocare. Atâta timp cât nu suntem o provocare înseamnă că alegerea noastră este fără tragere de inimă.

Am început prin a spune că trebuie să facem o alegere și că trebuie să avem un învățător.

O alegere este ceva care cere un răspuns din inimă și un răspuns al minții, care se exprimă în faptă. Putem noi oare spune, fiecare dintre noi vorbind pentru sine, că am făcut o alegere arunci când spunem că suntem popor al lui Hristos? Putem noi spune că această alegere a fost făcută cu conștiința faptului că, oricare ar fi dificultățile ce s-ar ivi în calea noastră, noi vom fi credincioși alegerii făcute, ca răspuns la chemarea lui Dumnezeu, la dăruirea de sine a lui Dumnezeu?

Pe de altă parte această alegere implică credincioșie. Cum ne purtăm noi cu Stăpânul, cu învățătorul pe Care chiar noi L-am ales? Deseori îmi e dat să aud oameni spunându-mi că trăiesc într-un mediu ostil creștinismului, ca apoi din discuție să reiasă că nimeni din acest mediu nu are cunoștință de faptul că ei sunt creștini, deoarece ei sunt atenți să nu-i deranjeze afirmând aceasta. Or, aceasta este o trădare.

Noi suntem aici tocmai ca să deranjăm, cu toate că nu în mod activ. Dar gândiți-vă strict omenește, dacă un prieten al vostru ar fi calomniat sau respins, ați încerca, cel puțin așa nădăjduiesc că ați face, să-l apărați. Cred că nu ați păstra pur și simplu tăcerea și nu ați dispărea din acel loc, așa încât conversația să continue eventual în absența voastră. Ci mai curând ați spune: „îmi pare rău, dar el este prietenul meu. Sunt gata să fiu alături de el. Dacă îl respingeți pe el, respingeți-mă și pe mine, dar nu am de gând să vă rămân prieten în aceste condiții de compromis printr-un gest de trădare a celui mai bun prieten al meu." Facem noi asta atunci când e vorba de Hristos în multe situații în care ne aflăm? Sunt aproape sigur că unii dintre noi procedează astfel în anume împrejurări, dar de asemenea nu mă îndoiesc că se întâmplă de multe ori să ne retragem într-o tăcere „smerită". Și totul de dragul păcii. Am putea noi stârni un scandal?... Da, am putea, aceasta este și menirea noastră.

Pe de altă parte, a fi ucenic înseamnă să te încrezi, să-l crezi pe învățătorul tău.

Nu există ucenicie fără a te încrede și fără a crede în ceea ce te învață stăpânul și învățătorul tău. Fără aceasta nu există ucenicie. Avem Evanghelia. Și mă întreb: cât punem noi în practică învățând și luând din Evanghelie pildă pentru un mod de viață? Noi înlocuim modul de viață prin mai multe lucruri: prin slujbele Bisericii, prin rugăciunea particulară, prin reflecția asupra implicațiilor teologice, morale, filosofice ale Evangheliei, doar că nu aceasta ne-a învățat Hristos. El ne-a învățat să viețuim într-un fel anume, să fim un anumit tip de om, diferit și foarte diferit de omul păgân și amorf, care se numește pe sine fie „sceptic", fie „agnostic". Ne pretindem a fi oameni ce au un învățător Care cunoaște tainele împărăției lui Dumnezeu și totul despre om. El ne spune că, oricât de ciudat și de absurd ne-ar părea câteodată felul în care îl vede Dumnezeu pe om, oricât de ciudat este să dorești să creezi o lume atât de profund diferită de lumea în care trăim și care a fost creată de-a lungul secolelor de oameni ce au ales să trăiască străini de Hristos, totuși cu adevărat aceasta este lumea noastră, lumea în care trăim.

Așa încât suntem confruntați cu o serie de întrebări concrete, la care aș dori să reflectați. Vă aflați aici pentru că vă socotiți pe voi înșivă a fi creștini. A fi creștin înseamnă să aparții lui Hristos. Știți, există în cartea Faptele Apostolilor un pasaj în care ni se spune că ucenicii Mântuitorului s-au numit pentru prima oară creștini în Antiohia. Ce însemna aceasta atunci? însemna că pentru prima oară oamenii din jurul lor descopereau cu o limpezime izbitoare că această comunitate și Hristos erau una. Pe de altă parte însemna că Hristos ne-a îngăduit să ne numim cu numele Lui. Știu că poate unii oameni nu se raportează la aceasta tot atât de intens ca acum cincizeci de ani sau poate chiar ca acum o sută de ani. Dar în trecut, când de exemplu o fată era iubită și se mărita, era o mare bucurie pentru ea să poarte numele lui. Ea simțea asta ca o acceptare totală din ambele părți și că, primind numele celui iubit, era o mare bucurie. Așa ar trebui să simțim cu privire la chemarea de creștini. Il avem pe Dumnezeu Care este Iubitul omenirii; philanthropos în limba greacă înseamnă exact acest lucru și nu neapărat Dumnezeu Care îi iubește pe oameni, ci „cel iubit" în sensul cel mai puternic al cuvântului. Cel Care a ales omenirea (și folosind metafora lui Osea) ca pe mireasa Lui, Care ne-a acceptat așa cum eram și ne acceptă precum suntem și nu Se rușinează dacă ne îngăduie să ne numim cu numele Lui. Putem să-L fa cern de rușine prin purtarea noastră, putem fi soția adulteră despre care vorbesc Osea și alți proroci, sau putem fi mireasa ori soția credincioasă, totul depinde de noi. Dar El ne-a iubit îndeajuns încât să ne dea numele Lui. Aceasta cere un răspuns. Putem spune „da" sau „nu", putem cere cu alte cuvinte un „divorț", putem spune: „Nu, într-adevăr m-am născut creștin, dar nu mă interesează acest lucru, nu e vina mea că părinții mei m-au botezat, nu e vina mea dacă m-am născut într-o lume creștină. O resping, renunț la ea, o tăgăduiesc, o reneg, doresc să fiu liber!"

Păgân sau orice altceva ai dori să fii - este dreptul tău -, atunci fă-o. Dar dacă se pune problema să fii ucenic, atunci aici este vorba deja de o nuntă, o nuntă în care trebuie să-și găsească expresia credincioșia, loialitatea și cele mai adânci profunzimi ale iubirii.

Așa că mai întâi de toate se cade a ne întreba pe noi înșine în ce condiții pot fi numit eu creștin. Este această condiție primită prin moștenire, așa cum mulți moștenesc bogății fără să fi muncit pentru ele, dar sunt stăpâniți de acestea, folosindu-le, profitând după urma lor, fără însă a rodi nimic ei înșiși? Ori, fiind născut cu privilegiul de a fi creștin sau descoperindu-L pe Hristos împreună cu Evanghelia și învățătura ei, am făcut o alegere, care îmi aparține, în aceleași condiții în care un bărbat sau o femeie face o ale-gere atunci când spune: „Mă căsătoresc cu tine, te aleg pe tine", sau, dacă preferați, în aceleași condiții în care o persoană alege să fie membră a unei organizații politice - și care în anumite țări poate presupune anumite riscuri? Sfântul Toma de Aquino spune undeva: „Dacă vrei să înveți ceva trebuie să crezi în acel ceva și să ai încredere în învățătorul tău." Astfel ajungem la cea de-a doua întrebare, și anume: Ne încredem noi și îl credem noi oare pe învățătorul nostru? Ori citim din Evanghelie cu o minte critică, știind că acestea au fost adevărate acum 1982 de ani, dar lumea s-a schimbat, omenirea a evoluat și noi nu mai suntem oamenii naivi cărora le vorbea Hristos, noi suntem sofisticați, noi am dezvoltat o societate care este cu mult mai bună decât cea de atunci, prin urmare sunt atâtea lucruri în Evanghelie care nu mai sunt relevante pentru noi? Ce drept avem să spunem asta? Cetatea oamenilor, pe care Hristos a venit să o cheme întru ființă, nu este un loc în care fiecare om, oricât de străin de vocația lui este, să își poată găsi locul. Cetatea omului pe care suntem chemați să o construim este o cetate asemenea cu cetatea lui Dumnezeu, o cetate a omului în care Fiul lui Dumnezeu devenit Fiul Omului poate fi acasă, unul dintre cetățenii ei cu drepturi depline, și nu o excepție, ci unul din cei mulți, primul născut al unei familii.

Așadar: cum tratez eu mesajul pe care mi-l transmite Stăpânul pe Care eu II recunosc ca pe Domnul, Dumnezeul și învățătorul meu și Care a spus despre Sine că El este nu numai ușa ce se deschide întru veșnicie, dar este însăși calea și adevărul? („Eu sunt Calea, Adevărul și Viața" - Ioan 14, 6.)

Și atunci cum trăiesc eu - oare trăiesc conform învățăturii Lui?

Viețuiesc conform acestei învățături sau sunt dintre cei care o aplaudă? Găsesc eu că această învățătură este încântătoare și frumoasă mai ales atunci când mă aflu în siguranța căminului meu, stând într-un fotoliu, la căldură și departe de toate problemele și pericolele posibile? Apoi citesc din Evanghelie și spun: „Da, cât de frumos este aceasta! Cât de frumos ar fi dacă această lume ar fi așa!" Ori este pentru că mă simt atât de fermecat atunci când, în mijlocul unei comunități, am sentimentul că suntem toți în același gând, că nimeni nu constituie un pericol pentru mine și că, de va fi nevoie, voi primi un sprijin de la cei din jurul meu? Este așa pentru că mă bucur de acest mesaj, mă bucur de o asemenea viziune care ar fi frumoasă dacă s-ar realiza? Și următoarea întrebare: „Cât de des pot introduce o acțiune în ceea ce eu numesc contemplație, care nu înseamnă de fapt contemplație în sensul în care marii mistici ai pustiei și sfinții au trăit-o, ci un fel de închipuire?"

Știți foarte bine că ne confruntăm atât de des cu câte o nevoie, o nevoie reală, concretă, imediată, atât de la îndemână, încât nici nu e nevoie să faci vreun pas înspre ea.

Iar noi ne așezăm în genunchi și ne rugăm ca Domnul să îmbunătățească cumva situația, când ar fi fost atât de simplu să facem noi ceva în acest sens.

Noi mijlocim pentru nevoile întregii lumi, dar nu facem nimic cu privire la aceasta, suntem conștienți de condițiile disperate ale lumii din atâtea țări, ne rugăm pentru ei, dar continuăm să trăim în lux, ceea ce reprezintă o ipocrizie. Aceasta nu este ucenicia despre care vorbea Hristos. Aceasta nu este ucenicia pe care o găsim în comunitatea de la Ierusalim sau în comunitățile de pretutindeni ale Bisericii primare, când exista o preocupare intensă pentru nevoile unei comunități aflate departe. Nimeni nu le cunoștea graiul, nimeni probabil nu știa exact unde erau, dar au ajuns vești până la un grup de oameni despre foametea care lovea în diferite părți ale lumii, și ei au adunat bani și cele de trebuință, au trimis un apostol să parcurgă distanțe mari până la locul cu pricina pentru a duce acolo ajutorul lor. Dar noi cum trăim? Nu înlocuim noi prin studiul Bibliei, slujbe și mijlociri, cărți teologice și citiri însăși condiția noastră de creștini?

Aici, dacă nu greșesc, avem patru întrebări, pe care vi le las vouă. Avem acum acest răgaz în care putem păstra tăcerea, în care ne putem liniști. Să ne punem dar aceste întrebări. Eu însumi mi le pun. Trebuie să vă întrebați voi înșivă și să vedeți ce răspuns aflați în voi înșivă. Și dacă găsiți că nu sunteți cu adevărat un ucenic, atunci puneți-vă o altă întrebare: „Sunt însă pregătit eu să devin ucenic?" Pentru că nu e un lucru simplu, nu e de ajuns să spunem: „Ințeleg acum că nu am fost vreodată un ucenic adevărat, făgăduiesc însă să fiu de acum înainte." Căci știți, Hristos ne-a spus că, dacă vrem să zidim un turn, să stăm mai întâi și să ne întrebăm dacă avem mijloacele necesare ca să îl facem. Dacă vrem să punem un nou început în viață, să facem un nou pas, să ne întrebăm: „Am eu destul curaj să fac asta?" sau „Există în mine lașitate și moleșeală sau hotărâre și conștiință?" Și, dacă este așa, să nu spunem: „Am de gând să fiu un ucenic!" Să zicem: „Voi vedea ce pot face ca să-mi întăresc mușchii, să cresc în hotărâre, statornicie, curaj, îndrăznire, pentru ca într-o bună zi să vin la Hristos și să-I spun: Da, pot să fac o alegere cu onestitate!" Așa încât vă las acum pe voi să cugetați la acestea. Să ne rugăm acum...