Noi… pentru viață ne-am pregătit. Noi mergem spre viața veșnică, n-avem în față moar­tea, ci avem viata veșnică. De aceea, moartea nu ne sperie și eu unul o aștept cu bucurie, sărbătorește. Moartea pentru mine este o sărbă­toare mare. Am fost întrebat când am împlinit 90 de ani, de către pă­rintele Ioachim, după ce am fost sărbătorit: „Cum vă simțiți acum, Prea Sfințite, după ce ați împlinit 90 de ani?” Și am răspuns: „Mă simt așa cum se simte un om după o zi bună de lucru!” Asta ți-o spun și dumneatale. Oricare om, după o zi bună de lucru, se simte liniștit și mulțumit. Să știți că așa mă simt si eu: liniștit si mulțumit, cum se simte un om după o zi bună de lu­cru. Sunt deosebit de mulțumit că Dumnezeu mi-a dat bătrânețe. Eu am caietul acesta, în care scriu zilnic câte o pagină — sunt 170 de caiete, în care am scris în fiecare zi câte o pagină. In acest caiet, chiar zilele acestea am scris: „Bătrânețea este un dar de la Dumnezeu, pentru că Dumnezeu a dat viața să te bucuri de ea”. Omul obișnuit se bucură de tinerețe. Omul obișnuit se bucură de căsătorie. Omul obișnuit se bu­cură să aibă copilași. Omul obișnu­it se bucură să realizeze, să lase ceva în urmă. Omul are datoria să lupte și să muncească, pentru ca la sfârșit să nu spună: „Am trăit de­geaba! Nu am făcut nimic în viață!” Acesta e examenul mare, la care va trebui să dăm fiecare răspuns: ce am făcut în viață? Iar dacă n-ai făcut nimic, atunci va fi o moarte foarte fioroasă. Dar dacă ți-ai făcut datoria acolo unde ai fost – ca soț, ca bărbat, ca tată, ca preot, ca pro­fesor – vei avea o moarte deosebit de luminoasă și fericită! Vei fi îm­păcat sufletește și vei avea dreptul la viață veșnică.

Sfinții călugări recomandă uce­nicilor: „Gândiți-vă mereu la moarte!” Eu însă îi învăț pe ucenicii mei și pe oamenii pe care îi am în grijă: să se gândească la viață. Viața tre­buie să o avem în atenția noastră și atunci nu vom păcătui, nu vom greși. Dar cel fel de viață? Viața veșnică. Când vom avea totdeauna în fața noastră eternitatea, când vom avea în fața noastră adevărul acesta pe care ni l-a spus Hristos: „Eu sunt calea învierea și viața!”, atunci vom înțelege că moartea este o poartă, o ușă.

Învierea lui Alexandru

Am avut un tânăr de 22 de ani, student la medicină, care a avut probleme grave de sănătate și a mu­rit. Alexandru l-a chemat. După ce a murit, s-a întors din morți. A în­viat. Eram stareț aici, la Rohia. Și a trimis vorbă – el era din Târgu Lăpuș – să merg să-l vizitez imediat. M-am dus la el și, când am ajuns, era pe pat, stând — nu era culcat. Și zice:

– „Ați venit, părinte stareț?”

– „Am venit”’

– „V-am chemat, pentru că vreau să mă spovedesc și să mă cuminec, și apoi sa mă întorc înapoi la lumea pe care am văzut-o după ce am murit”.

Apoi mi-a povestit ce i s-a întîmplat.

„Atunci când am vă­zut că nu mă pot salva din moarte, am căzut într-o mare deznădejde și revoltă împotriva lui Dumnezeu și L-am înjurat pe Dumnezeu și L-am blestemat pe Dumnezeu: „De ce-mi iei viața? De ce nu mă lași să trăiesc?” Și după clipa morții au venit doi și m-au luat și m-au dus până la un orizont. De acolo, am văzut lu­mea aceasta care a rămas, iar în față am văzut cealaltă lume. Dar când a fost gata să mă trimită dincolo de orizont, am auzit o voce care a zis: «Nu-l putem primi la noi, pentru că ne-a blestemat și s-a lepădat de noi. Dar nu-l putem arunca în iad, pentru că e tânăr și e curat, fără păcat. Duceți-l înapoi, să se spove­dească și să se împărtășească, și apoi va veni la noi!»”

Așa mi-a spus acest tânăr, care terminase doi ani de medicină, deci nu era un om fără carte:

„Și așa m-am pomenit din nou aici, pe pat. Și de aceea am trimis după dumneata să vii, să mă spovedesc, cum auzit porunca. Să mă spove­desc, să mă împărtășesc, și apoi mă voi întoarce înapoi la lumea pe care am văzut-o dincolo de orizont”.

Și eu, ca oricare om, am încercat să-l mângâi:

„Lasă, Alexandru, o să te faci sănătos!”

Și atunci, m-a refu­zat și a spus:

„Nu! Eu nu cer să mă fac sănătos! Nu aceasta o cer! Eu îți cer dumitale, părinte stareț, să vii să-mi faci înmormântarea. Și am o rugăminte, pe care ți-o fac ” — mi-a spus Alexandru — „după ce o să-mi faci înmormântarea, întotdeauna să le spui oamenilor, în toată viața ta, și mai ales la tineret. Întâi, să creadă în Dumnezeu. Doi, să creadă că are suflet nemuritor. Trei, să creadă în viața veșnică, în lumea cealaltă.”

Alexandru mi-a dat această po­runcă si de atunci ascult de această poruncă. Și, într-adevăr, eu am venit înapoi la mănăstire și peste câteva zile, am fost chemat la înmormântarea lui Alexandru. Era la începutul lui martie... Dimineața. Peste noapte căzuse zăpadă și tot orașul Târgu Lăpuș era îmbrăcat în alb… Însă era un cer atit de senin și de frumos! Și erau toate școlile, atunci, pe timpul regimului co­munist, in urmă cu 25 de ani în urmă…, școlile, colegii lui de la facultate, profesorii de la Facultatea de medicină din Cluj toți au fost la înmormântarea lui Alexandru.

Acesta este un moment care justifică că noi nu trebuie să ne speriem de moarte. Nu trebuie să dorim moartea — pentru că acesta e un păcat, să dorești moartea! Dar nici să nu prețuiești viața, iar dacă Dumnezeu ți-a rânduit ca să ai ani mulți, ți-a făcut acest dar – bătrâ­nețea, folosește-te de acești ani și sfințește-ți sufletul și curățește-ți sufletul și pregăteștete apoi de moarte, să termini viața ca un sfânt, împăcat cu Dumnezeu, spovedit și cuminecat. Atunci înseamnă că nu ai trăit degeaba.

Acest lucru încerc să îl vestesc eu de 70 de ani. Și pe timpul regimului comunist am vorbit împotri­va ateismului, așa vorbesc și acum împotriva nihilismului, împotriva nebuniei. Necredința, ateismul este semnul ignoranței supreme. Și ce­rul și pământul se cutremură de in­dividul care tăgăduiește și spune că nu este Dumnezeu. În cei 70 de ani de când slujesc ca preot am văzut neîncetat puterea lui Dumnezeu. Și această putere sunt dator să o vestesc toată viața mea.