Am primit următoarea întrebare: „Dacă vedem oameni că suferă sau au nevoie de ajutor și mila mișcă inima noastră pentru a-i ajuta, este adevărată dragostea pe care o simțim?”

Poate să fie, poate să nu fie. Una nu exclude pe cealaltă. Totuși, întrebarea este importantă. E adevărat că de multe ori ajutăm pe oameni deoarece ne întristăm, ne emoționăm. Cu alte cuvinte, în astfel de situații, ne ajutăm pe noi înșine. Nu știu dacă ati observat acest lucru: sunt situații în care rămânem impasibili și deoarece rămânem impasibili, nu înțelegem că trebuie să ajutăm. În alte situații, întrucât se întâmplă ceva înlăuntrul nostru, pentru a pune rânduială și a rezolva sinele nostru care a pățit ceva, îl ajutăm pe celălalt. Găsești un cerșe­tor, îi dai un bănuț și te rezolvi pe tine. Pe acela, însă, nu.

Există o cărticică cu titlul Cel mai mare bun. N-a scris-o un ortodox, dar în orice caz socotesc că are multe lucruri bune, dacă cercetăm cu atenție conținutul ei. Vorbește despre dra­goste și face referire la astfel de situații în care cineva ajută pe un handicapat, pe un necăjit, nu din dragoste adevărată, ci deoarece are el o tresărire de milă si de emoție. Dându-i câțiva bănuți, se rezolvă pe sine și are impresia că de fapt l-a ajutat pe celălalt. Nu așa îl ajutăm.

Un astfel de ucenic, tocmai pentru a avea bunăvoința ce­lui pe care se sprijină, deoarece nu poate trăi altfel – și asta este o situație bolnăvicioasă, nu este o atitudine duhovnicească –, este gata să facă totul și chiar să se jertfească, dar aceasta nu este o jertfă de dragoste. Celălalt poate exploata situația și atunci ne aflăm într-un caz foarte urât. De aceea este nevoie încă de pe acum de foarte multă atenție. Mai târziu, când veți deține po­ziții importante, funcții și alții se vor sprijini pe voi, aveți mare atenție! Cei care vor deveni clerici, încă și mai mare! Să nu faceți rău oamenilor, care așteaptă ceva de la voi și cred că primesc ceva de la voi. Luați aminte să nu le faceți rău, să nu-i exploatați.

Acest lucru poate să se întâmple și în alte cazuri. De câte ori nu exploatăm bunătatea celuilalt, întrucât este puțin naiv. O exploatăm sălbatic, uneori. Este posibil ca această tristețe să fie un sentiment bolnăvicios, si nu unul sănătos. Poate însă să fie și dragoste. Îl vezi pe celălalt că suferă și îl doare și din dra­goste îi dai ceva. Gândești în sinea ta: „Dacă eram eu în locul lui, aș fi vrut să mă ajute. Prin urmare, și eu îl voi ajuta. Este fratele lui Hristos. Este fratele meu. Poate să fie Hristos Însuși!”

Trebuie însă aici să luăm aminte la următorul fapt. Sfân­tul nu se înșală niciodată. S-a neliniștit, a căzut pe gânduri, dar în cele din urmă a făcut milostenie cu omul. Noi trebuie să fim atenți deoarece ne putem înșela. Să nu creadă cineva despre sine că este Sfântul Ioan cel Milostiv și să vrea să facă la fel, să-l afle vreun cerșetor și să-l exploateze la nesfârșit. Trebuie să avem ochii deschiși. Totuși, ceea ce prevalează nu sunt faptele sau vreo hârtiuță pe care să le consemnăm, cum fac unii. Problema este să fii om al lui Dumnezeu, să ai dragoste în sufletul tău, să ai dragostea lui Dumnezeu, iar El te va lumina și nu vei cădea în curse. Și dacă vei cădea vreodată într-o cursă, iarăși va fi înspre bine și pentru tine, și pentru cel care ți-a întins-o.

Este rar să găsești un om care să iubească pe Dumnezeu fără interes

Pentru a înțelege mai bine acest lucru, vă voi spune și alt­ceva. Fraților! Omul poate deveni al lui Dumnezeu și astfel să devină om firesc și să se bucure, să fie fericit, libe r și să dobân­dească tot ceea ce caută oamenii în lume și nu găsesc nicăieri, atunci când va iubi pe Hristos. Numai atunci. Luați aminte, însă, că este lucru rar să găsești un om care să-L iubească pe Hristos. Să nu vi se pară ciudat ce vă spun. Toți Îl iubim pe Hristos, dar interesat.

Am să spun ceva ce se vede mai ales la cel care are senti­mentul inferiorității. Aleargă la Hristos – acest lucru se întâm­plă mai mult cu femeile – se roagă, cere, iarăși se roagă, citește și iar citește, dar în cele din urmă pe toate acestea le face ca și când ar zice „Ah! Măcar să nu fi avut nevoie de Hristos și să fi putut pe toate să le fac eu singur!” În adânc se simte inferior pentru faptul că are nevoie de Dumnezeu. Poate să fie asta dragoste?

Când te simți inferior pentru că vei deveni rob al lui Dumnezeu, te vei supune lui Dumnezeu, te simți inferior pen­tru că vei iubi pe Dumnezeu și vei face ce vrea El, cum poți să mai progresezi duhovnicește? Cercetați și veți vedea că starea aceasta se găsește la toți oamenii. Omul se simte inferior și de aceea îi vine greu. Nu poate să se smerească, nu poate să iubeas­că pe Dumnezeu și nu poate să mai înainteze.

În relațiile pe care le avem între noi, când iubim pe cineva din toată inima, îi facem anumite lucruri. Un dar, de exemplu. Și nu ne simțim deloc inferiori pentru acest lucru. Celălalt, care primește darul, văzând că gestul tău e dezinteresat și sincer, simte că este dragoste și se bucură. Dar dacă ar sim­ți că în dragostea aceasta există vreo motivație interesată, l-ar respinge. Asta dacă la rândul lui este un om corect, căruia nu-i plac lingușelile. Înțelegeți acum ce se întâmplă în relațiile noas­tre cu Dumnezeu.

Cine are curajul să iubească pe Dumnezeu, deoarece este Dumnezeu și el este făptura Lui, și să găsească în această dra­goste, în această supunere, în această dependență, bucuria sa și să nu se simtă deloc inferior? Când spunem „Nu pot! încerc dar este greu!“, asta arată că nu există dragoste în sufletul nostru, că inima noastră e dată în altă parte. Și dacă nu este dată în altă parte, atunci este dată propriului sine. Î n aceste situații, omul este întors către sinele său, este iubitor de sine. Este cuprins de interes propriu.

Mă iertați că am tăiat cu bisturiul, dar acesta este adevă­rul. Cine are curaj, să meargă mai departe. Cine nu are curaj, măcar să cunoască aceste lucruri încât să poată înțelege de ce i se întâmplă ceea ce i se întâmplă și de ce se chinuie.

(Arhim. Simeon Kraiopoulos, Despre patimi si rugaciunea mintii, Editura Bizantina, 2017)