De ce se grăbesc atât de mult oamenii în zilele noastre? Ca să-și vadă cât mai repede strădaniile încununate de succes! Iar succesul vine, și se duce, și lasă în urmă o umbră de tristețe.

De ce se grăbesc atât de mult fiii oamenilor în zilele noastre? Ca să culeagă cât mai repede roadele muncii lor. Iar roadele vin, trec, și în urma lor rămâne o umbră de amărăciune.

Vine moartea, și oamenii noștri mor cu ochii la trecut: la succesul lor pe care lumea 1-a uitat, la recolta de roade care au putrezit. Mor, și odată cu ei moare și ultima urmă a strădaniilor și a împlinirilor lor. Vin alții care, la fel, seamănă și ei în mare grabă; la fel strâng roadele și le mănâncă, și ies cu mâinile goale din acesta lume.

Așa stau lucrurile cu oamenii. Dar la Dumnezeu e altfel. Văzând ce deosebire este între lucrul lor și al lui Dumnezeu, oamenii spun: „Lamoara lui Dumnezeu macini încet, dar bine”. Dar poate că Dumnezeu lucrează încet într-o generație, în întregul istoriei însă nu lucrează încet. Adesea seamănă într-o generație și culege în alta; generația în care Dumnezeu seamănă zice că Dumnezeu lucrează foarte încet, pe când cea în care Dumnezeu culege zice că Dumnezeu lucrează foarte repede. La noi oamenii, recolta se strânge repede, mult mai repede decât ține anevoioasa arare, semănare, plivire, așteptare, îngrijorare.

Dar la Dumnezeu nu este nici repede, nici încet. El Își are pasul Lui, și nu se abate de la el. Furnica se uită și nu vede decât numai mușuroiul său; gospodarul se uită și vede tot câmpul.

Dacă Hristos ar fi lucrat în felul oamenilor, n-ar fi ales drept ^apostoli doisprezece pescari; Și-ar fi luat doisprezece regi. Să fi vrut să-Și vadă la repezeală efortul încununat de succes, ar fi convertit doisprezece puternici ai acestei lumi ca să-i facă apostoli și următori ai Săi.

Gândiți-vă numai, cum s-ar fi dus vestea despre Hristos pe toată fața pământului, cum ar fi fost răsturnați toți idolii prin decret imperial, cât de repede s-ar fi răspândit învățătura Lui! Templele păgânești la iuțeală s-ar fi preschimbat în biserici ale creștinilor, jertfele sângeroase de animale aduse zeilor ar fi încetat, în loc de fum de carne arsă am fi avut doar fum de tămâie!

Ușor și cu spor ar fi fost să se așeze Biserica între toți oamenii deopotrivă. Fără-să mai trebuiască să sufere, Hristos ar fi fost luat și pus pe un singur tron împărătesc de unde ar fi stăpânit glorios prin doisprezece regi vasali, reprezentanții Săi, peste toate popoarele pământului, de la răsărit la apus și de la miazănoapte la miazăzi! încăpățânații evrei L-ar fi recunoscut și ei drept Mesia cel așteptat, și fără să-L mai răstignească I-ar fi făcut plecăciune până la pământ.

Acum gândiți-vă ce s-ar fi ales, până la urmă, de un asemenea rege, înălțat în pripă de puterea și mintea omenească. S-ar fi ales ce s-a ales de toate împărățiile pământului, de dinainte și de după Hristos. S-ar fi risipit așa cum s-au risipit acestea, cu-întemeietorii lor cu tot, și lumea ar fi rămas în urmă cum a fost și înainte. Daca vreți o pildă, e ca și cum un gigant ar smulge din munți un stejar falnic și l-ar planta în vale.

Câtă vreme uriașul stă lângă el și-1 proptește cu mâna sa cea tare, stă și stejarul. Dar când se îndepărtează sprijinitorul, la prima suflare de vânt se prăbușește ca o sur-cică. Vin oamenii, se uită și se minunează cum de a căzut asemenea mândrețe de copac, pe când în jur tufele pipernicite n-au pățit nimic. Clatină din cap și zic. „Cu adevărat tufele crescând încet din sămânța lor, se țin mai bine decât cel mai strașnic stejar scos din rădăcină. Cu cât mai bine îi sunt rădăcinile înfipte în pământ, cu atât mai bine se ține pomul și e greu să-l dobori”.

Ce înțelept a fost Hristos, pornind de jos, și nu din vârf! Ce înțelept a fost să purceadă la clădirea împărăției, nu cu prinți, ci cu pescari! Și ce bine de noi, care trăim după două mii de ani de la viața Sa pământească, că nu Și-a văzut în vremea vieții Sale pământești desăvârșita încoronare a lucrului Său, că n-a cules atunci toate roadele muncii Sale! Nu a vrut Hristos să mute, ca un gigant, un copac uriaș îndată pe pământ ci a vrut, ca un gospodar chibzuit, să îngroape sămânța adânc în întunecimea pământului și să meargă liniștit acasă. Și așa a și făcut.

A îngropat Domnul sămânța pomului vieții, nu doar în întunecimea unor simpli pescari, ci în chiar bezna iadului — și S-a dus în drumul Său. Și copacul a crescut încet, foarte încet. Vânturi sălbatice l-au zguduit căutând să-1 frângă, dar nimic nu au izbândit. Dușmanii l-au retezat, dar rădăcina a dat noi și noi vlăstare; cu cât mai mult a fost lovit, cu atât mai hotărât și mai drept a crescut. Armatele vrăjmașului au săpat adânc, adânc, mai adânc decât în catacombe, căutând să pătrundă la rădăcină; dar cu cât au vrut s-o smintească din loc, cu atât ea s-a întărit și a scos mai puternice mlădițe.

Deci pomul lui Hristos — sădit în felul lui Dumnezeu, nu al omului — înflorește și e verde și astăzi, după trecerea a două mii de ani, și dă roade dulci oamenilor și îngerilor, și strălucește viu și preafrumos de parcă de-abia generația dinainte l-a plantat.

Dacă Iisus Domnul ar fi lucrat în felul oamenilor, S-ar fi slăvit, adevărat este, mult mai repede între oameni, dar noi nu ne-am fi mântuit. Dar El nu umbla după slavă de la oameni, nu umbla după sunetul fluierelor păstorești care astăzi îți cântă, iar mâine se aruncă în foc.

Nu slavă căuta El la oameni, ci mântuirea lor.

N-a venit între oameni ca un cogeamite uriaș de la circ care-și arată mușchii și iscusința, ca să culeagă aplauzele lui gură-cască, ci a venit ca un prieten și ca un doctor în bolnița noastră, ca să ne cerceteze, să stea de vorbă cu noi, cu fiecare, de la suflet la suflet, să ne întrebe ce ne doare și să ne vindece. Bine este pentru oameni, pentru oamenii de la începutul și până la sfârșitul veacurilor, că Domnul a lucrat în felul lui Dumnezeu, alegându-Și apostolii, nu doisprezece prinți mari, ci doisprezece pescari mici.

Iar Iisus, umblând pe lângă marea Galileii, a văzut doi frați, -pe Simon ce se numește Petru și pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari. Cum a venit Domnul la Marea Galileii ne spun versetele precedente ale Evangheliei. Auzind că Ioan Botezătorul e în temniță, a plecat din Iudeea și a venit în Galileea, în ținutul cel disprețuit al lui Israel. înaintevăzând sângerosul sfârșit al marelui Său înaintemergător și ostaș, Hristos, părând că se retrage dinaintea dușmanului, își pregătea de fapt biruința.

Fiind în Galileea, n-ar fi fost mai potrivit să rămână în Nazaret, unde petrecuse cea mai mare parte din viața-I pământească? Dar ce prooroc e iubit în țara lui? In Nazaret mai fusese, și cei de acolo voiseră să-L arunce din vârful muntelui (Luca 4,29). întorcându-se încă o dată de către răutatea omenească, Domnul S-a oprit în cele din urmă lângă marea Galileii, în hotarele lui Zabulon și Neftali, printre oamenii cei mai disprețuiți, printre cei aflați în întuneric și în umbra morții (Isaia 9,2). În acest mare întuneric avea să semene sămânța arborelui cel rodnic al Evangheliei.

Evanghelistul Ioan ne spune că cel dintâi venit la Domnul a fost Andrei. Andrei fusese întâi ucenic al lui Ioan Botezătorul, dar când Ioan L-a arătat pe Hristos drept Unul mai mare decât el, a lăsat pe învățătorul cel mai dinainte și L-a urmat pe Hristos. îndată după aceea, Andrei l-a găsit pe Simon, fratele său, și i-a spus: Am aflat pe Mesia, ce se tâlcuiește Hristos; și l-a adus la Iisus. Atunci i-a dat Hristos lui Simon numele „Petru”, „Piatră”, de la piatra cea tare a credinței (Ioan 1, 35-42).

Să fie o nepotrivire între ce scrie Ioan Evanghelistul aici, și ce spune Matei în Evanghelia de astăzi, anume că Hristos i-a chemat pe acești doi frați lângă marea Galileii? După Ioan, Andrei cel dintâi a venit după Hristos, și apoi Petru, pe când din Evanghelia de la Matei se pare că Hristos i-a găsit și i-a chemat pe amândoi împreună, iar Petru e pomenit înaintea lui j Andrei. Cum se poate? Nu, nu-i nici o contradicție. E limpede însă | că, așa cum arată Sfântul Ioan Gură-de-Aur, sunt descrise două în- ț tâmplari deosebite: una s-a petrecut în Iudeea pe când Ioan Botezătorul nu fusese încă închis, iar alta mai târziu, în Galileea, când Botezătorul era în temniță și Iisus stătea în Capernaum, pe țărmul Mării Galileii.

Ioan povestește prima întâlnire a lui Hristos cu Petru și cu Andrei, iar Matei pe cea de mai târziu. Acest lucru se vede din faptul că Matei zice: „Simon numit Petru”, ceea ce înseamnă că Simon își și primise numele „Petru” de la Domnul. întâlnirea mai veche, prima dintre Petru și Hristos, avusese loc în Iudeea, când Andrei l-a adus pe fratele său la Hristos. Iată cum descrie Evanghelistul Ioan această întâlnire: și l-a adus la Iisus. Iisus, privind la el, i-a zis: Tu ești Simon, fiul lui Iona; tu te vei numi Chifa, ce se tâlcuiește: Petru (Ioan 1, 42).

Cunoscând aceasta, Evanghelistul Matei descrie acum o întâlnire între fiii lui lona și Domnul ce a avut loc după aceea, pentru care și spune: Simon numit Petru. îl pomenește întâi pe Petru deoarece acesta, cu firea lui însuflețită, făcea o impresie puternică. Oricine care citește Evanghelia vede că e vorba de două întâmplări deosebite. în vreme ce Matei înfățișează chemarea hotărâtoare a apostolilor: Veniți după Mine!, Ioan descrie altă întâlnire a celor doi frați cu Hristos, din vremea când înainte-mergătorul a spus: Iată Mielul lui Dumnezeu!

Se vede că, după această întâlnire, ei s-au despărțit de Hristos, și au venit mai târziu în Galileea, unde i-a aflat Domnul îndeletnicindu-se cu lucrul lor pescăresc.

Și le-a zis: Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni. Iar ei, în-dată lăsând mrejele, au mers după El. Hristos le cunoștea inima; pes-carii aceștia credeau în Dumnezeu ca niște copii și ascultau poruncilor Lui. Nu erau obișnuiți să aibă putere peste alții și să poruncească, ci să muncească și să asculte.

Inima le era plină de smerenie. Erau niște simpli pescari, dar sufletele lor însetau de adevăr și dreptate. Iată-1 pe Andrei, cel care și-a și lăsat odată mrejele ca să-1 urmeze pe Ioan Botezătorul. Când Ioan l-a arătat pe Hristos, Andrei l-a lăsat pe Ioan și a mers după Hristos. Erau suflete arzătoare, care căutau dreptatea lui Dumnezeu și împărăția Lui. De aceea le-a spus Hristos atât de hotărât: Veniți după Mine!

Așa Se poartă Dumnezeu cu noi. Nu ne constrânge să mergem pe calea mântuirii, ci ne lasă să alegem de bunăvoie între calea mântuirii și cea a pierzaniei. Dar când Dumnezeu, cunoscătorul de inimi, S-a îngrijit de așezarea mimii nostre pe calea cea dreaptă, ne atrage cu putere pe această cale a mântuirii. Dar dacă vede că neam întors cu totul inima pe calea pierzării și a răului, Dumnezeu ne lasă și ajunge stăpân peste noi Satana. Așa a fost cu Iuda vânzătorul.

Când inima i s-a întors cu totul și cu totul spre rău și a ales calea întunecată a pierzaniei, Hristos n-a mai căutat să-1 abată ci, văzând că în Iuda și intrase Satana, Domnul i-a spus: Ceea ce faci, fă mai curând (Ioan 13, 27). Nici pe Petru și pe Andrei, nici pe Iuda nu-i constrânge Domnul, ci El vorbește unor inimi care au și ales.

Lui Petru îi spune: Veniți după Mine, iar lui Iuda: Ceea ce faci, fă mai curând.

Vă voi face pescari de oameni. Adică: întrucât până acum ați prins pește din adâncurile întunecate ale mării, de acum înainte veți prinde, cu Mine și cu Evanghelia mea, oameni din adâncurile întunecate ale răutății lumii acesteia.

La chemarea lui Hristos, Petru și Andrei îndată lăsând mrejele, au mers după EL Vedeți cum inimile acestor doi frați au și ales binele? Ei n-au întrebat: „Dar de ce ne chemi? Din ce-o să trăim? Cine are să-i hrănească pe ai noștri?” Parcă toată viața lor nu făcuseră decât să aștepte această chemare! Ca niște copii au lăsat toată grija în seama lui Hristos. Au lăsat totul și au răspuns chemării Lui.

De acolo, mergând mai departe, a văzut alți doi frați, pe Iacov al lui Zevedeu și pe Ioan fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregându-și mrejele și i-a chemat. Iar ei îndată, lăsând corabia și pe tatăl lor, au mers după El. Iarăși doi pescari! Nu purtau pe frunte coroane împărătești, dar în pieptul lor băteau inimi împărătești.

Așa își strânge Domnul perle în întuneric.

El alege pe cei mărunți și neînvățați, ca să rușineze printrînșii pe cei mari și înțelepți.

Alege pe săraci, ca să rușineze pe bogați. Iacov și Ioan erau foarte săraci. își dregeau cu mâinile lor mrejele rupte, împreună cu tatăl lor. Dar sufletele le erau bogate, pline de foame și sete de Dumnezeu; ini-mile le erau întoarse spre bine. Și ei erau în așteptare. De aceea, îndată ce i-a chemat Hristos, și-au lăsat lucrul, corabia, năvoadele și pe tatăl lor, și au mers după EL.

Înțelesul ascuns acesta este: pescari înseamnă aceia care caută binecuvântări duhovnicești, mreaja înseamnă sufletul, marea este lumea, corabia este trupul. Că acești pescari aruncau mreaja în mare înseamnă că ei căutau binecuvântări duhovnicești, hrană a duhului, împărăția lui Dumnezeu, cufundându-și sufletele în adâncimile lumii ca să prindă în orice chip aceste binecuvântări.

Dregându-și mrejele înseamnă strădania lor de a-și păstra sufletul întreg. Lăsând mrejele, au mers după El înseamnă că ei au părăsit sufletele lor vechi păcătoase, și au pornit să fie înnoiți de Hristos, să primească un suflet nou și un duh nou. Și mai înseamnă că, de acum încolo, ei nu vor mai căuta să prindă haruri duhovnicești pe seama lor, ci în Hristos; nu cu puterea lor ci cu puterea lui Dumnezeu; nu cu rninr tea lor ci cu descoperirea lui Dumnezeu. Iar ceilalți doi lăsând corabia și pe tatăl lor înseamnă că și-au părăsit trupurile păcătoase și pe tatăl lor pământesc ca să se îngrijească de mântuirea sufletelor lor, mergând să întâlnească pe Tatăl ceresc, înfiați fiind de harul lui Dumnezeu.

Și a străbătut Iisus toată Galileea, învățând în sinagogile lor și propo-văduind Evanghelia împărăției și tămăduind toată boala și toată neputința în popor. După ce a viețuit ascuns vreme de treizeci de ani. Mântuitorul începe acum cu putere lucrul Său dumnezeiesc. A străbătut Iisus toată Galileea. El tâlcuiește cele vechi, propovăduiește cele noi, și pe amândouă, și vechi și noi, le întărește prin minunile tămăduirilor.

Legea a fost dată prin Moise și prin profeți, și a fost adeverită prin multe minuni, pentru ca oamenii să creadă că Legea aceasta este de la Dumnezeu. Dar învățătorii Legii, cei cu sufletele negre de păcate, au întunecat cu totul înțelesul Legii. De aceea Legea veche era moartă, și era ca și când n-ar fi fost niciodată. Iar Iisus Domnul Cel prea curat și fără de pată vine ca Singurul care înțelege și poate să tâlcuiască această Lege dintâi. El îi arată înțelesul, descuie duhul ei cel zăvorât minții păcătoșilor. El este acum tălmaciul Duhului, așa cum mai târziu Duhul Ii va fi tălmaci Lui. El nu leapădă Legea veche a lui Dumnezeu.

Cum să o lepede Cel ce a I dat-o? Dar, pe temeiul înțelesului adevărat și profetic al acestei Legi vechi, Dumnezeu dă acum o Lege nouă a mântuirii, propovăduind Evanghelia împărăției. Legea veche este asemenea unul pământ bun și roditor lăsat de izbeliște, năpădit de spini și de buruieni aruncate de oameni, adică de învățători rătăciți. Deci ochii tuturor se întorc de la acest pământ părăsit. Iar Domnul îl ară și seamănă sămânță nouă, iar oamenii se uită la El cu teamă și uimire. Și precum Legea cea veche a fost întărită cu multe minuni dumnezeiești, și Iisus Domnul, dătătorul Legii, întărește Legea cea nouă cu multe minuni. Iar minunile acestea nu sunt lucrate ca să ia ochii cu strălucirea puterii, ci numai spre binele oamenilor. Sunt minuni de tămăduire a trupului și a minții, și a slăbiciunii omenești. Pentru că Domnul a venit la noi nu ca un vrăjitor, ci ca un prieten și ca un Doctor al nostru.

Toți care flămânzim și însetăm după dreptatea și dragostea lui Dumnezeu și care pescuim zadarnic în marea acestei lumi, arun-cându-ne în ea sufletele ca niște mreje, să auzim glasul Mântuito-rului, pentru că iată, și pe noi ne cheamă așa cum i-a chemat odinioară pe pescarii de lângă marea Galileii: Veniți după Mine!

Auzind acest glas, să nu șovăim nici o clipă, ci îndată să lăsăm toate lucrurile noastre și iubirile noastre vechi, și să mergem după El.

El este singurul nostru prieten, singurul nostru vindecător.

Toți ceilalți, care stau departe de El, sunt fie nebuni fie șarlatani. Și nu ne cheamă ca pe niște prinți sau păstori, bogați sau săraci, învățați sau de carte neștiutori, ci ca pe niște bolnavi și slăbănogiți ce suntem. Iar boala și neputința noastră vin din păcat. De aceea să cădem înaintea Domnului, și să plângem cum plângeau bolnavii și nefericiții acelor zile:

„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul!

O, Doamne, iartă mulțimea cea fără de număr a păcatelor mele, curățește-mă cu puterea Ta, hrănește-mă cu pâinea Ta, pătrunde cu suflarea Ta cea vie cămara înăbușitoare a inimii mele, și mă voi vindeca, mă voi vindeca și voi fi viu!”

Fie Domnul slăvit întru tăria sufletelor noastre și întru curăția trupu-rilor noastre, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, Treimea cea deoființă și nedespărțită, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Sursa:voscreasna.com