In lectura evanghelică de astăzi (v. Luca 15, 11-32) Biserica noastră dă citire pildei fiului risipitor, continuând pregătirea noastră pentru Postul cel Mare, care este prin excelență o perioadă a pocăinței. Pocăința în această pildă are ca element principal ideea întoarcerii.

Pocăința nu este o stare lăuntrică statică de întristare de sine sau de îmbunătățire a imaginii noastre, ci este un proces de întoarcere și de restaurare a relației noastre cu Dumnezeu. Ceea ce este important este faptul de a găsi premisele acestei întoarceri și acestei relații.

Elementele sunt două. Primul este certitudinea că Dumnezeu este Părintele nostru, care ne iartă și ne iubește și pe toate le iconomisește nu în vederea unei efemere mângâieri sufletești, ci în vederea unui parcurs statornic al mântuirii „persoanei” noastre. Așadar, nu poate să existe o rațiune a pocăinței sau o nevoință duhovnicească în care să nu existe limpede faptul că Dumnezeu este Părintele nostru.

Ceea ce l-a salvat pe fiul cel risipitor și i-a dat premisele întoarcerii, ale mântuirii și ale restaurării este ceea ce nu a uitat nici măcar o clipă în țara cea îndepărtată, nici în ceasul păcatului: că Dumnezeu este un Părinte milostiv. Întreaga noastră luptă, în cele din urmă, și întreaga noastră căutare este să ne încredințăm de prezența și de mărturia în viața noastră a lui Dumnezeu Tatăl.

detaliu icoana de Elena Murariu

Dacă omul nu se încredințează de iubirea părintească a lui Dumnezeu, nu se poate lupta duhovnicește. Dacă omul nu se încredințează de iubirea părintească a lui Dumnezeu, nu poate să vorbească despre Dumnezeu. Dacă omul nu poate să fie încredințat, să-I mărturisească Dumnezeu că este Părintele lui, nu poate să aibă viață nici ca să facă ceva esențial, adică ceva care să aibă perspectivă veșnică în viața lui. Deoarece chiar și ținerea poruncilor și nevoința lui personală nu se fac pentru ca să păzească, să ocrotească, să sporească să caute această relație, ci ca să se închine pe sine însuși lui Dumnezeu. Așa se luptă omul, între conservatorism și liberalism, între moralitate și imoralitate și este condus în chip pedagogic de către pronie. Însă și cele două cadre, al moralității si al imoralității, sunt iadul, sunt robie, dacă omul nu s-a încredințat de iubirea părintească a lui Dumnezeu.

Așadar, toată lupta noastră numai atunci poate să fie justificată, dacă omul, înainte de a pleca din această viață, se încredințează de dragostea părintească a lui Dumnezeu. Se încredințează că Dumnezeu este Dumnezeul dragostei, al iertării și al lăsării păcatelor. Este Dumnezeul nu al celor îndreptățiți, ci Dumnezeul celor ce se pocăiesc.

Al doilea element este simțirea îndepărtării de această relație. Simțirea căderii din această relație, care nu are nimic de-a face cu înțelesul strâmt al încălcării poruncii și legii, ci are de-a face cu o lipsire și cu o ofensare a acestei relații. Dacă omul nu a gustat această relație, nu poate să vorbească despre moralitate sau imoralitate. Nu a înțeles încă valoarea poruncilor și a legilor drept căi pedagogice care-l conduc la și-i asigură această relație. Omul care nu a gustat bucuria nu ar putea să simtă nici absența acesteia.

Adevărata pocăință nu este o nenorocire, o întristare de sine că nu am reușit într-un anumit lucru. Ci pocăința este simțirea pierderii Raiului. Este simțirea pierderii iubirii părintești.

Dacă omul recunoaște faptul că comoara lui este această simțire a iubirii părintești, atunci nu este presat de nimeni și nu este constrâns ca să țină poruncile și să-și păzească integritatea persoanei sale departe de păcat, ci dimpotrivă, el însuși se străduiește să nu ofenseze și să nu piardă această bucurie și acest har.

Prin urmare, măsura moralei, măsura virtuții, măsura păcatului pentru Dumnezeu nu se epuizează la o ținere scolastică a poruncilor, nici la o scolastică investigare de control a noastră sau a altora cu privire la cantitatea păcatului nostru, ci se epuizează și se concentrează în faptul dacă am păzit această relație, dacă am crezut în această relație și în bucuria pe care ne-o dă.

Dacă omul crede cu adevărat că întreaga lui viață, toate lucrurile sunt Dumnezeu-Tatăl, atunci cu adevărat trăiește libertatea fiilor lui Dumnezeu și este condus spre un parcurs pe care nu l-a bănuit mai înainte. Virtutea și păcatul sunt robie dacă omul nici nu a căutat, nici nu a refuzat această experiență și încredințare: că, așadar, Dumnezeu este un Părinte milostiv. De altfel, așa este caracterizată în tradiția noastră lectura evanghelică de astăzi: „ Parabola Părintelui milostiv“.

(din: Preot Varnava Iankos, Biserica pacatosilor, Editura Egumenita, 2016)