Dragii mei, prietenii mei, copilașii lui Dumnezeu, fiii Sfintei Biserici Ortodoxe! Astăzi este o zi specială – ziua Sărbătorii Orto­doxiei, ziua Sărbătorii Sfintei Biserici Ortodoxe, Sobornică și Apostolică – a Bisericii Triumfătoare – cerești și a Bisericii luptătoare – pământești.

Și aceasta este ziua bucuriei pentru întru­parea Fiului lui Dumnezeu, pentru plinătatea Dumnezeirii, care a fost pe pământ în El și pentru plinătatea Dumnezeirii, care este și în trupul Lui – în Biserica lui Hristos. Iar trupul Lui sunt toți cei ce merg, nevoindu-se în viață, în Credință și în Adevăr în Biserică, sunt toți, toți, începând cu Sfinții Apostoli, cu învățătorii Bisericii, cu patri­arhii ei, cu ierarhii, cu părinții ei, cu poporul lui Dumnezeu – mirenii, care au păzit Adevărurile credinței și în ele au trăit și în ele trăiesc și acum. Aceștia suntem și noi, toți cei ce ne-am adunat după prima săptămână a nevoințelor postului aici în biserică și suntem acum îmbrăcați în ha­ina cea albă a dezvinovățirii, gustând viața cea dumnezeiască, unindu-ne cu Domnul în taina Sfintei Împărtășanii.

Și noi astăzi am auzit în Evanghelia, care s-a citit la Sfânta Liturghie, înalta apreciere și laudă din inima pătrunzătoare a Domnului în cuvintele adresate viitorului Apostol al Bisericii, Natanael: Iată, cu adevărat, israelit în care nu este vicleșug (Ioan 1,47). Aceasta este lauda unui creștin, aceasta este lauda și a acelei Biserici, despre care Domnul a grăit: „ Iată Biserică, în care nu este viclenie, nu sunt deșarte născociri omenești, care este numai adevăr în toată învățătura ei, tainele ei, dumnezeieștile ei slujbe, ocârmuirea ei, în toată alcătui­rea ei”. Și anume această Biserică, după cuvântul Apostolului – stâlp și temelie a adevărului (1 Timotei 3, 15), este Biserica cea slăvită, care nu cunoaște întinăciunea sau viciul.

Prin câte nevoințe sângeroase, prin ce lup­tă cu dușmanii adevărului, prin câte feluri de moarte a râvnitorilor curătiei, ai sfințeniei credinței și a Bisericii s-a obținut, s-a păstrat și ni s-a transmis Ortodoxia! Și, dacă astăzi vedem Biserica pământească mâhnită, îngreuiată de felurite nenorociri și necazuri (iar aceasta este starea aproape permanentă a Bisericii Ortodoxe încă din zilele întemeierii ei) și ni se pare că nu avem pentru ce să ne bucurăm, să știți, dragii mei, că Sărbătoarea Ortodoxiei în Biserică se va sărbători întotdeauna, căci aceasta este o sărbă­toare nu pentru slava cea văzută a Ortodoxiei, ci pentru acel singur lucru, care dă viață lumii și pe care nu îl mai pot înlătura acum nicio nenorocire dinafară și niciun dușman – este sărbătoa­rea dragostei lui Dumnezeu față de lume și viața veșnică a lumii este în această dragoste și prin această dragoste.

Iar pentru fiecare dintre noi rămâne numai întrebarea personală – vom fi, oare, noi părtași la această dragoste dumnezeiască? Ne vom păzi, oare, pe noi înșine și vom păzi pentru urmașii noștri ceea ce ne-a dăruit însuși Hristos și ne-au transmis cu promptitudine următorii Lui cre­dincioși în Biserică? Așa să ținem minte, dragii mei, pentru ca noi să fim cu adevărat creștini ortodocși, trebuie să avem o legătură vie și per­manentă cu Biserica Ortodoxă prin rugăciunile, învățătura, Tainele ei, trebuie să ne cunoaștem credința noastră/să o studiem, să fim pătrunși de duhul ei și să trăim în acest duh, să ne condu­cem după pravilele, poruncile și regulile ei.

Dar mai ales – trebuie să restaurăm mereu în noi, prin pocăință adâncă, chipul adevăratu­lui creștin ortodox după exemplul sfinților lui Dumnezeu, care au trăit în toate timpurile. Și, dacă prima Sărbătoare a Ortodoxiei a fost orân­duită atunci când Biserica în luptă cu iconoclas­mul a apărat dreptul și datoria de a se închina icoanelor lui Hristos, ale Maicii Domnului și ale sfinților și prin aceasta a apărat și adevărul în­trupării lui Dumnezeu – și acum Biserica continuă să prăznuiască și va prăznui până la sfârși­tul zilelor lumii arătarea în ea a chipurilor Dum­nezeului Cel viu. Căci și acum Dumnezeu Se descoperă pe Sine în oamenii care au dobândit și au arătat în ei înșiși această comoară neprețuită, acest singur mărgăritar, pe care toată lumea nu îl poate egala – asemănarea omului cu Dumnezeu prin sfințenia vieții.

Așadar, să ne rugăm acum, dragii mei, către cei ce prin sfințenia lor au sfințit și ne sfințesc și nouă calea către Adevăr.

Să ne rugăm și pentru cei ce prin osteneli­le lor și prin boli păstrează credincioșia față de Adevărul lui Dumnezeu în zilele noastre. Să Îl rugăm pe Domnul ca nici noi să nu fim străini de această credincioșie și de aceste osteneli. Amin.

2 (15) martie 1992

Învățătură în Săptămâna Întâia a Postului Mare

Această credință apostolică, această credință părintească, această credință ortodoxă lumea să o întărească.

Pentru ce iubim noi Ortodoxia și Biserica Ortodoxă? În zilele vieții Sale pământești, binecredincioși ascultători, Domnul nostru Iisus Hristos i-a unit în jurul Său pe toți cei ce credeau în El, iar dintre acești credincioși îndeosebi i-a apropiat de Sine pe apostoli.

Din poporul care credea în Hristos a și început să se formeze, din ziua Sfintei Cincizecimi, Biserica lui Hristos, iar din apostoli – primii conducători ai acestei Biserici, păstorii și învățătorii ei.

Nu ușoară era sarcina lor. Trebuia nu numai să îi învețe adevărurile de credință și să îi întărească duhovnicește pe cei ce primeau creștinismul, dar în același timp să și îi apere de învățăturile false și erezii. După cuvântul apostolului, aceste erezii trebuie să fie (1 Corinteni 11,19) ca să se învedereze cei încercați, adică cei mai dreptcredincioși și statornici dintre cei ce cred în Hristos.

Biruința dreptei credințe a fost întărită prin hotărârile Sinoadelor Ecumenice și locale.

De atunci, Biserica lui Hristos are acel Simbol universal al credinței, pe care noi îl auzim în bisericile noastre la fiecare Dumnezeiască Liturghie.

Acest simbol din anul 842 Sfânta Biserică îl anunță cu deosebită solemnitate în ziua Sărbătorii Ortodoxiei, adică în ziua de astăzi într-o rânduială specială de rugăciune prin cuvintele: „ Această credință apostolică, această credință părintească, această credință ortodoxă lumea să o întărească”.

Binecredincioși ascultători! Credința noastră de aceea se numește apostolică, pentru că păstrează nealterat și neclintit în ea tot ceea ce au învățat Însuși Hristos și apostolii Săi și este conținut în Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție.

Această credință cu sfințenie au cinstit-o și au apărat-o în Sinoadele Bisericești și în operele lor Sfinții Părinți și învățători ai Bisericii. Prin ea Sfinții Părinți s-au mântuit și s-au proslăvit. De aceea se și numește credință părintească.

Fiind adevărată și mântuitoare, dându-ne puteri binecuvântate, „cele ce sunt spre viață și spre bună cucernicie“, ea se mai numește și dreapta credință sau Ortodoxie.

Precum vedem, frați și surori, Ortodoxia noastră se clădește pe o temelie solidă, neclintită: pe devotamentul față de învățătura Mântuitorului, a apostolilor, a sfinților părinți ai Sinoadelor Ecumenice, pe experiența de veacuri a vieții duhovnicești, pline de har, trăite în Hristos. Cetele sfinților plăcuți lui Dumnezeu – ale mucenicilor, ale mărturisitorilor, ale făcătorilor de minuni, ale cuvioșilor și ale celorlalți sfinți prin viața lor plăcută lui Dumnezeu și prin sfârșitul lor cel drept mărturisesc că această credință ortodoxă este adevărată și mântuitoare.

Prin această credință s-au mântuit și toți bine-credincioșii noștri înaintași, poruncindu-ne ca pe lumina ochilor să păzim această credință și prin ea să ne mântuim. Credința noastră se mai numește Ortodoxă și prin deosebire de credința catolicilor și a protestanților, care s-au abătut de la unicul trunchi al credinței apostolice, părintești, Ortodoxe.

Trăsătura fundamentală a Ortodoxiei noastre constă în faptul că pentru ea creștinismul nu este o teorie, ci însăși viață în Hristos, după poruncile evanghelice și rânduielile bisericești.

Temelia acestei credințe este credința sinceră, adâncă, vie în Dumnezeul cel Viu, cel în Trei Ipostasuri – Creatorul cerului și al pământului, Care este Atotprezent, Atoatevăzător, Atotmilostiv, întotdeauna gata să ne mustre (prin mustrările conștiinței noastre) și să ne vină în ajutor (prin rugăciunea noastră) și să trimită harul iubirii și al iertării (prin Sfintele Taine).

A doua temelie a Ortodoxiei noastre este credința în Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu si Răscumpărător al lumii. Credința în faptul că El împreună cu Sfântul Duh (și nu fără participarea Tatălui ceresc) ne și cheamă, ne și sfințește, ne și luminează, ne și înțelepțește spre mântuire, unindu-Se cu noi în Taina Sfintei Împărtășanii.

A treia temelie a credinței noastre ortodoxe este credința în viața viitoare, de după moarte, în unitatea Bisericii pământești și cerești, în mijlocirea pentru noi a Maicii Domnului și a tuturor plăcuților lui Dumnezeu.

A patra temelie o constituie iubirea noastră creștină, frăția și mila unuia față de celălalt ca membri ai aceleiași familii, ca mădulare ale aceluiași trup – ale Bisericii lui Hristos.

A cincea temelie este ea însăși – această Biserică a lui Hristos, Sfânta ei Tradiție, rânduielile ei, dumnezeieștile slujbe. Tainele, obiceiurile, operele Sfinților Părinți, hotărârile și regulile Sinoadelor Ecumenice și locale și toată experiența binecuvântată de veacuri a vieții în Hristos și a îndrumării ei către mântuire a fiilor ei credincioși. Puterea creatoare a Bisericii este Duhul Sfânt, care din ziua Cincizecimii locuiește în ea. Tuturor, frați și surori, ne este de folos să ne verificăm din când în când, să vedem dacă suntem ortodocși, dacă satisfacem cerințele înfățișate nouă de Maica noastră Biserica.

Să ne oprim ceva mai în amănunt la însemnătatea, pe care o are pentru noi, pentru mântuirea noastră Sfânta Biserică Ortodoxă. Uitați-vă cum ea (Biserica Ortodoxă) ne ajută nouă la mântuirea noastră. Ea sfințește venirea noastră pe lume prin Taina Botezului, însoțește viața noastră prin darurile binecuvântate ale celorlalte Taine și rugăciuni. Ne însoțește în lumea cealaltă prin minunatele ei cântări, prin rugăciunile de dezlegare și binecuvântări. Toată viața noastră – de la leagăn până la mormânt – se scurge sub sfânta ei îndrumare și binecuvântare. Deosebit de palpabilă este însemnătatea ei în rugăciunea obștească (în biserică) și în călăuzirea vieții noastre duhovnicești.

Ea, împodobind frumos minunatele noastre biserici cu sfintele icoane, ne îndeamnă la înălțarea în rugăciune a sufletelor și inimilor noastre către Domnul Dumnezeu. Ea desfătează, hrănește duhovnicește și absoarbe sufletele noastre prin sensul adânc și armonia dumnezeieștilor ei slujbe. Ea sfințește și întărește cu harul rugăciunilor și al Tainelor sale sufletele noastre neputincioase, triste. Tot ea ne acordă în fiecare săptămână anumite zile (miercurea și vinerea) pentru post și pocăință. în cursul anului alocă anumite perioade – cele patru posturi în același scop.

Iată, a trecut deja o săptămână, de când am intrat în zilele Sfântului și Marelui Post.

Biserica Ortodoxă face totul pentru ca sufletul nostru să tremure și să palpite în aceste mari și sfinte zile, să simtă ticăloșia păcatelor sale și să se aprindă de dorința de curățire, de înnoire, de sfințire.

Prin slujbele de pocăință ale Postului Mare, prin cântările lor înduioșătoare, rugăciuni, plecările genunchilor ea (Sfânta Biserică) ne cheamă la pocăință și la împăcarea cu Dumnezeu. În nicio altă perioadă Domnul nu este atât de aproape de sufletul nostru întristat și de conștiința noastră suferindă, nu bate atât de tare la ușa inimii noastre (cf. Apocalipsa 3, 20) ca anume în aceste sfinte zile.

Și toți știm că, doar ținând cu asprime Postul Mare, doar curătindu-ne, sfințindu-ne sufletul nostru prin pocăință, vom întâmpina cu bucurie și solemnitate și noaptea de Paști, când sufletul nostru, înnoit și înviat, de pe tot pământul triumfal va cânta imnul Mântuitorului Celui înviat și nu va ști unde se află – în cer sau pe pământ.

Cine creează și va crea pentru noi această fericire inexprimabilă, această bucurie cerească? Numai și numai ea – Biserica noastră Ortodoxă, purtătoarea și păstrătoarea Ortodoxiei noastre.

Să păstrăm, așadar, iubiți frați și surori, ca și binecredincioșii noștri înaintași, Ortodoxia noastră, să trăim și să ne mântuim prin ea și cu cinste să purtăm marele nume de creștin ortodox. Amin.

(din: Arhimandrit Ioan Krestiankin, Predici la Postul Mare, Editura Egumenita, 2016)