Am ascultat odată spovedania unei doamne din Rusia, o scriitoare celebră. Era ușor derutată și i-am zis: „Mintea dumneavoastră e precum un fluture, zboară de colo colo, fără să aibă vreo așezare; veți fi întotdeauna tulburată din pricina aceasta.” Doamna respectivă mi-a răspuns: „Un preot bătrân din Rusia mi-a spus același lucru. Cum ședea și îmi asculta spovedania, el mi-a lovit ușurel capul cu crucea pe care o ținea în mână și mi-a zis: «Femeie nepricepută, intră înlăuntru și vei afla odihnă!»“ Auzind acestea m-am minunat de frumusețea cuvintelor bătrânului preot, căci, cu adevărat, până nu vom găsi locul inimii, mintea ne va fi pururi risipită și nu vom afla nicicând odihnă: întotdeauna vom fi tulburați sau de una, sau de alta, vom fi exagerat de sensibili, gândind că nu le suntem pe plac oamenilor sau că aceștia au ceva împotriva noastră ș.a.m.d.

La întrebarea „Ce este omul?” Vechiul Testament ne oferă diferite răspunsuri. In Psalmi se spune că omul este o „inimă adâncă” (cf. Ps. 63,7). Citim, de asemenea, că „inima omului caută o simțire duhovnicească și dumnezeiască”, […] (cf. Pilde 15, 14), Adică omul, în dorința lui de a cunoaște adevărul, caută mereu această „simțire duhovnicească și dumnezeiască“, căci numai atunci poate să simtă prefacerile pe care le lucrează în el dreapta lui Dumnezeu. Fără conștiința adâncului inimii, fără această simțire duhovnicească a lui Dumnezeu înlăuntrul lui, omul nu poate afla mângâiere, iar fără mângâiere nu-și poate împlini rostul. Toți avem nevoie de bucurie, pace și mângâiere pentru a putea săvârși lucrarea lui Dumnezeu în chip bineplăcut Lui.

Într-una din epistolele Sfântului Apostol Pavel, aflam următorul pasaj:

„Binecuvântat este Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Părintele îndurărilor și Dumnezeu a toată mângâierea, Cel Ce ne mângâie pe noi în tot necazul nostru, ca să putem să mângâiem și noi pe cei care se află in tot necazul, prin mângâierea cu care noi înșine suntem mângâiați de Dumnezeu. Că precum prisosesc pătimirile lui Hristos întru noi, așa prisosește prin Hristos și mângâierea noastră. Deci fie că suntem strâmtorați, este pentru a voastră mângâiere și mântuire, fie că suntem mângâiați, este pentru a voastră mângâiere, care vă dă putere să îndurați cu răbdare aceleași suferințe pe care le suferim și noi“ (2 Cor. 1, 3-6).

Cuvântul „mângâiere” apare de multe ori în acest pasaj minunat, și pe drept cuvânt, căci fără mângâierea, fără pacea și bucuria care izvorăsc din harul lui Dumnezeu, nu am putea trăi cum se cuvine. Am fi mereu nemulțumiți, am cleveti, i-am critica pe ceilalți și ne-am plânge de una și de alta: de ce mâncarea nu este bine gătită, de ce nu cântă mai bine corul, de ce asta e neagră și nu albă, și tot așa. Dar dacă am fi mereu cu luare aminte la inimă și ne-am strădui să descoperim în noi acea „simțire duhovnicească și dumnezeiască“, atunci nu am mai avea vreme de pierdut cu nimicuri de felul acesta, ba mai mult, toate aspectele negative ale vieții noastre ar fi adumbrite de această lucrare duhovnicească pozitivă.

Într-una din scrierile sale cuprinse în Filocalie, Sfantul Grigorie Palama spune că cei care își cultivă inima nu au timp de discuții, nici măcar cu cei apropiați ai lor. Însă rezerva lor nu se datorează disprețului sau mândriei, ci faptului că pur și simplu le vine greu să părăsească această neprețuită lucrare lăuntrică. Sunt oarecum robiți de ea, căci au înțeles că viața omului se poate împlini doar prin aceasta lucrare. De aceea trebuie să intrăm înlăuntrul nostru și numai atunci ni se va adăuga nouă odihna.

Această „intrare înlăuntru și aflare a odihnei” cuprinde în sine întreaga teologie și tradiție a isihasmului. S-ar cuveni ca tot creștinul, fie el călugăr sau mirean, să aibă măcar dorința de a lua cunoștință de această tradiție. Pe ea se întemeiază tipicul mănăstirii noastre așa cum ni l-a lăsat Părintele Sofronie, care considera că elementele fundamentale ale tradiției isihaste sunt Sfânta Liturghie și Rugăciunea lui Iisus. Amândouă ne sunt de mare folos pentru dobândirea rugăciunii prin care ni se descoperă „adâncul inimii”.

Potrivit Sfântului Grigorie Palama, risipirea minții în lumea zidită și în patimi este născocirea diavolilor și nebunia păgânilor. Iar Sfântul Ioan Scărarul spune că adevăratul isihast este acela care se străduiește neobosit să-și zăvorască mintea nematerialnică înlăuntrul trupului materialnic. Se cuvine să subliniem că trupul, care a fost zidit pentru a fi sălaș Dumnezeirii, nu este în sine rău sau de disprețuit. Însă trebuie să ne luptăm să biruim mintea noastră cea materialnică, ce atât de mult ne robește trupul, pentru ca astfel să fim gata să primim cercetarea Domnului. Dreptul Iov L-a întrebat pe Dumnezeu: „Ce este omul că l-ai mărit pre el? Sau că iei aminte spre el?“ (Iov 7,17). Iar Solomon, sfințind Templul lui Dumnezeu, a înălțat o rugăciune plină de însuflare, pentru care a și primit răspuns de la Domnul: „Numele Meu va fi peste Templul acesta și ochii Mei vor fi ațintiți spre el “ (cf. 3 Regi 8, 29) și „Voi locui în mijlocul fiilor lui Israel și le voi fi lor Dumnezeu și nu voi părăsi pe poporul Meu Israel” (cf. 3 Regi 6,13). Aceste două pasaje biblice ne fac cunoscută în chip limpede dorința lui Dumnezeu, de aceea se cuvine sa lepădăm toată aplecarea minții spre cele trupești, ca Dumnezeu să ne cerceteze și cugetul Lui să se sălășluiască în inima noastră. Însă, după cum bine știm, nu este deloc ușor să-ți zăvorăști mintea pentru ca ea să se sălășluiască în inimă. Ba mai mult, mintea nu va afla locul inimii dacă nu va fi călăuzită de însuși Duhul lui Dumnezeu.

Când toată ființa noastră se adună în locul spre care Dumnezeu ia aminte, cu alte cuvinte, când stăm înaintea lui Dumnezeu cu mintea adunată în inimă, atunci iese la iveală adâncul inimi i . Sfântul Grigorie Palama spune că a te „aduna înlăuntru” presupune o anumită durere care încălzește inima. Cu adevărat, mintea trebuie să urmeze calea pogorâtoare spre inimă pentru a fi botezată în văpaia e i. Acesta este botezul focului pe care ni l-a făgăduit Domnul: mintea se coboară în inimă pentru a fi botezată în văpaia ei și curățită ca într-un cuptor, că să-și poată redobândi lucrarea firească. Atunci omul devine din nou stăpân pe firea sa și își îndreaptă toată ființa spre Dumnezeu.

Sfântul Grigorie Palama spune că mintea omului cunoaște o întreită mișcare. Prima mișcare este pricinuită de căderea originară, când mintea se împrăștie în lumea văzută și se alipește de ea, gustând astfel din pomul cunoașterii binelui și a răului. A doua mișcare constă în a readuce mintea de la cele din afară înapoi în inimă, care este centrul persoanei. Odată ce mintea, prin harul Domnului, este zăvorâtă în inimă – când omul redevine stăpân pe firea sa, întărit fiind de har – atunci are loc cea de-a treia mișcare: omul își întoarce întreaga ființă spre Dumnezeu, Mântuitorul său, Care în chip atât de minunat unește din nou toate puterile sufletului său.2

Scopul tuturor strădaniilor noastre ca și creștini este a flarea inimii. Trebuie ca inima să iasă la iveală de sub stratul gros de noroi al patimilor pentru ca mintea să poată să o regăsească. Oricare ne este slujirea în Biserică, orice nevoințe luăm asupra noastră din dragoste pentru Biserică, toate acestea ar trebui să ne înlesnească aflarea inimii. Mult folos aduce și citirea Scripturii: nu trebuie decât să păstrăm în minte câteva cuvinte insuflate de Duhul Sfânt pentru ca în noi să se aprindă o scânteie, care ne va ajuta sâ le pătrundem înțelesul tainic și va călăuzi, de asemenea, mintea spre inimă, însă calea împărătească spre inimă este cea a ascultării. Cel mai mare folos al ascultării este răstignirea minții, prin care lepădăm orice încredere în cugetul nostru căzut și ne punem toată încrederea în cuvântul lui Dumnezeu și în poruncile Lui. Dacă vom izbuti aceasta, vom începe să cunoaștem înțelepciunea și puterea Celui Care învie chiar și morții.

Aș dori să subliniez faptul că tradiția nu poate fi transmisă cu credincioșie decât prin ascultare. În privința aceasta, disciplina este cu totul neputincioasă. Disciplina și auto-disciplina țin de firea căzuta a omului și tot ceea ce se naște din trup, trup rămâne și nu ne aduce niciun folos. Însă noi căutăm să ne naștem din nou, din Duh (cf. Ioan 3, 5), prin credința adevăratei ascultări. Deși disciplina își are rostul ei în organizarea practică a vieții, ea nu izbutește să scoată la iveală inima. De ascultare, însă, avem nevoie pentru a ne rândui viața duhovnicească după voia lui Dumnezeu, așa încât toată viața noastră să devină o Sfântă Liturghie. Oricât am fi de înțelepți și de puternici, fără ascultare nu ne vom ajuta nici pe noi înșine, nici pe ceilalți. Cei puternici s-ar putea să se impună prin disciplină, însă cei slabi vor pieri și aceasta nu va fi o biruință adevărată. Însă, dacă ne punem încrederea în ascultare, smerenia va împărăți și în felul acesta chiar și cei slabi vor deveni mădulare ale Trupului lui Hristos, viețuind potrivit voii lui Dumnezeu. Prin ascultare, fiecare își află locul său în Trupul lui Hristos. Și tot cel ce pune ascultarea pe primul loc, răstignindu-și astfel mintea, își va afla negreșit inima. Și chiar daca nu se va număra printre vasele de mare preț, el nu se va lipsi de răsplată. Chiar dacă nu toți suntem în stare să devenim adevărați isihaști, putem totuși să facem ascultare și să ne găsim locul, în chip armonios, în Trupul Bisericii, unindu-ne strâns și desăvârșit cu Capul Trupului Care este Hristos.

„Lărgiți și voi inimile voastre!” (2 Cor. 6,13) ne îndeamnă Sfântul Pavel.

Câtă nevoie avem de această lărgire a inimii care este rodul Crucii și al învierii lui Hristos! Ne este de trebuință să ne unim cu Hristos, Cel Ce pătimește în această lume, dacă vrem să pătrundem în taina Crucii Lui și să primim împătrita lărgire despre care scria Sfântul Apostol Pavel în Epistola sa către Efeseni: lungimea, lățimea, adâncimea și înălțimea tainei lui Hristos (cf. Efes. 3,18). Unul dintre motivele pentru care primim mult har în sinaxele bisericești este acela că noi toți alcătuim împreună Trupul lui Hristos. Hristos, fiind Capul Trupului, este nevăzut prezent în mijlocul nostru și prezența Lui întotdeauna ne împărtășește har. De fapt, în sinaxele noastre, nu contează atât de mult conținutul a ceea ce spunem, cât prezența harică a Domnului în mijlocul nostru.

Pe scurt: rușinea pe care o suferim în pocăință și în spovedanie este unul dintre felurile în care putem urma căii lui Hristos, căci ea scoate inima la iveală. Deși Trupul lui Hristos a fost înălțat pe Cruce în ocară, în el s-a sălășluit toată plinătatea Dumnezeirii și strălucirea ei cea plină de slavă. De aceea, atunci când suferim chiar și puțină rușine pentru Hristos, El ne recunoaște ca semeni ai Lui, ca înrudiți eu Duhul Său, și chiar în clipa în care primim mângâierea Duhului Său, Care este adevăratul Mângâietor, ne face părtași la însăși strălucirea Lui.

Noi, creștinii ortodocși, prețuim mult durerea, pentru că fără ea suntem străini de Capul Trupului, Care continuă să sufere pentru lumea care prin El s-a făcut. Ba mai mult, o inimă care nu cunoaște durerea rămâne rece, „îngropată” înlăuntrul pieptului. Când m-am dus prima dată în pelerinaj la Sfântul Munte, ca rasofor, și am vizitat Mănăstirea Filotheu, am întâlnit acolo un călugăr tânăr cu un chip foarte luminos care mi-a zis: „Suntem nespus de fericiți atunci când avem durere în inimă”. Cu adevărat, durerea inimii ne așază pe calea lui Hristos, și Dumnezeu, prin durere, ne subțiază inima. Părintele Sofronie spunea că dacă venim la biserică fără durere în inimă suntem străini de Sfânta Liturghie . Creștinii ortodocși se silesc mereu să îmbrățișeze durerea duhovnicească atât prin nevoința lor personală cât, mai ales, prin smerenia unei drepte înțelegeri a tainei pocăinței. Însă de multe ori nici măcar prin astfel de strădanii nu izbutim să aflăm adâncul inimii. Atunci Dumnezeu poate îngădui să vină asupra noastră vreo boală, vreo defăimare sau vreo prigoană, după cum citim în Viețile sfinților. Asemenea încercări, prin durerea și chinul pe care le aduc, ne ajută să ne aflăm adâncul inimii și să ne păstrăm inima caldă în toata vremea.

Citind cu atenție scrierile Părintelui Sofronie vom descoperi că pentru el isihasmul – strădania neobosită de a „intra înlăuntru și a afla odihnă“ – este temeiul fără de care nu putem avea o dreaptă înțelegere a Sfintei Liturghii. El consideră, de asemenea, că isihasmul este absolut necesar în duhovnicie, căci numai prin cultivarea inimii poate duhovnicul să devină un transmițător al acelui har care le dăruiește fiilor lui duhovnicești o nouă naștere. Oamenii ne numesc “Părinți”, dar, oare, suntem noi cu adevărat părinți? Oare, cuvântul nostru pricinuiește cu adevărat în ei o înnoire, le dăruiește el o nouă naștere? Dacă da, atunci e drept ca oamenii să ne numească „Părinți”. Dacă nu, atunci nu suntem vrednici de acest nume. Isihasmul ne dezvăluie și înțelesul adânc al Scripturilor. Toate cuvintele sfinte din Scriptură purced din vârful piramidei răsturnate a lui Dumnezeu3 și, dacă ne coborâm acolo unde Se află Hristos, în noi se naște o afinitate cu aceste cuvinte. Prin urmare, dacă nu ne răstignim mintea prin poruncile evanghelice și nu coborâm în inimă, nu putem participa cum se cuvine la Sfânta Liturghie, nu-i putem ajuta pe oamenii care vin la spovedanie și nu putem pricepe înțelesul deplin al cuvântului lui Dumnezeu. Atunci scopul viețuirii noastre pe pământ rămâne neîmplinit.

Îngăduiți-mi să vă citesc un fragment din s crisoarea Sfântului Grigorie Palama către monahia Xenia, scrisoare în care ne înfățișează pe scurt calea isihastă:

„Când «se luminează de ziuă și Luceafărul răsare în inimile noastre» (cf. 2 Petru 1, 19) atunci adevăratul om – mintea – iese să-și săvârșească lucrarea adevărată (cf. Ps. 103, 24). [Adevăratul om fiind acela care împlinește lucrarea pocăinței nu în plan sufletesc, ci în plan ontologic, după cum spunea Părintele Sofronie]. Și călăuzit de această lumină, urcă pe calea care duce la munții cei veșnici [cunoscând împătrita lărgire a inimii]. În această lumină, în chip minunat, se face văzător celor mai presus de lume, fie că este încă legat de materia cu care dintru început a fost unit, fie că este despărțit de ea, potrivit înălțimii duhovnicești la care a ajuns. Căci nu se înalță cu aripile închipuirii minții, care rătăcește pretutindeni de parcă ar fi oarbă, fără a avea o înțelegere limpede și neîndoielnică a lucrurilor sensibile care nu sunt imediat prezente simțurilor sau a realităților inteligibile transcendente. Mai degrabă, se înalță cu adevărat în nespusa putere a Duhului și, cu o înțelegere duhovnicească mai presus de cuvinte, aude negrăite graiuri (cf. 2 Cor. 12,4) și vede cele nevăzute. Și este cu totul învăluit de această minune, chiar și atunci când nu se mai află acolo, și devenind cu adevărat înger al lui Dumnezeu pe pământ, se întrece în cântări de laudă cu neobosita ceată îngerească. Și aduce înaintea lui Dumnezeu toată făptura, căci se face părtaș nu numai la cele zidite, ci și la Acela Care este mai presus de toate, de vreme ce prin credință s-a făcut asemenea chipului dumnezeiesc.”4

Părintele Sofronie a vorbit despre suferință și mângâiere și într-o scrisoare adresată Părintelui Boris Stark și Preotesei sale Natalia, scrisă în 1954, cu ocazia praznicului înălțării Domnului. (Familia Stark se întorsese în Rusia în 1952 și era nevoită să îndure realitatea amară a situației politice de acolo.)

„Da, înălțarea. Urcușul pe Muntele suferinței nevoitoare [al Golgotei]; dificil, însă crucial și indispensabil în sporirea cunoașterii și în dobândirea acelei stări lăuntrice morale sau mai degrabă duhovnicești care îndreptățește o persoană să le vorbească celor împovărați și îndurerați. Cât de neconvingător este cuvântul de mângâiere al celui care nu a cunoscut niciodată suferința și care nu s-a luptat până la sudoare, ca să nu zic până la sânge. Însă când cineva a cunoscut suferința, ce mare este bogăția și puterea cuvântului său! Și preotul, mai mult decât oricine altcineva, are nevoie de această experiență, adică trebuie să aibă o cunoaștere adâncă a vieții, chiar și a străfundurilor iadului. Desigur, el trebuie să cunoască și învierea, altfel totul este lipsit de noimă“.

Într-un fel sau altul, noi toți, și eu în primul rând, suntem osândiți de acest cuvânt al Părintelui Sofronie: dacă durerea nu ne înțelepțește inima, nu vom putea să le împărtășim nimic duhovnicesc celorlalți. Găsesc acest cuvânt cu totul remarcabil: cu cât este mai bogata experiența unui om, cu atât cuvântul său are mai mare putere; și câtă nevoie avem noi, preoții, de o asemenea experiență! Când ajungem să cunoaștem în profunzime fiecare aspect al vieții în Hristos, chiar și străfundul iadului, atunci învierea lui Hristos ne lărgește cunoașterea și slujirea noastră dobândește noimă și aduce roadă.

Însă mai există și o altă cale de aflare a adâncului inimii, și anume prin primirea fără șovăială a îndreptării și a mustrării de la Bătrânii noștri, adică prin răstignirea minții și a voii proprii. Ascultarea de Stareț ne slobozește din capcana planurilor urzite de mintea noastră, care duc la false izbânzi ascetice sau la dobândirea vreunei virtuți închipuite. Dacă vom avea credința fiilor adevărați, atunci vom primi mustrarea cu recunoștință. Dacă, însă, pentru cel mai mic reproș ne vom depărta de Stareț și ne vom proclama independența, atunci vom alege calea nebuniei, care se împotrivește căii inimii, și vom rămâne pururi străini de mângâierea dumnezeiască. Ba mai mult, fără încrederea în Bătrânii noștri și fără credincioșia față de ei, nu vom izbuti să ne unim deplin cu Trupul lui Hristos, iar strâmba noastră înțelegere trupească nu ne va fi de niciun folos. Pe de altă parte, dacă tânjim după nașterea în duh, arunci suferința lăuntrică și osteneala sunt absolut necesare.

Aș dori să subliniez de asemenea și marea însemnătate pe care o au tradițiile întemeiate de și în Duhul Sfânt. Se cuvine să le cinstim cu însăși viața noastră și să ne ferim să punem logica noastră căzută mai presus de ele. De cele mai multe ori, nepăsarea față de Duhul Sfânt este cea care ne împiedică să sporim în viața duhovnicească și să păstrăm tradiția. Dar noi să nu rămânem robi cugetului nostru căzut! Biserica ne îndeamnă să punem temelie solidă vieții noastre duhovnicești așa încât să dobândim un cuget drept înlăuntrul nostru; însă, în loc să facem aceasta, de multe ori „ne mușcăm unii pe alții și ne mâncăm, și în cele din urmă ne nimicim noi între noi” (cf. Gal. 5,15), precum spune Sfântul Pavel. Sfântul Ioan Scărarul, înfățișându-ne desăvârșirea viețuirii monastice, îi împarte pe monahi în mai multe categorii, după felul în care aceștia răspund la insulte, la reproșuri și la mustrările Bătrânilor lor. Să luăm bine aminte: acest criteriu nu are nimic de a face cu buna purtare, cu pravila de rugăciune sau cu numărul de metanii pe care le facem. Firește, toate acestea sunt bune, dar nimic nu ne pune mai bine la încercare intențiile decât un cuvânt de mustrare. Dacă la cel mai mic reproș ne mâniem, atunci este limpede că toate strădaniile noastre sunt în zadar. Adesea uităm cât de important este să avem încredere . Părintele Sofronie ne atrăgea atenția asupra faptului că duhovnicii rareori își pun ucenicii la încercare, pentru că își cunosc prea bine propria măsură și se tem a fi prea îndrăzneți. Puțini sunt duhovnicii care au darul discernământului și pot să-și ducă ucenicii până în pragul morții, fără a le pricinui vreo vătămare. Bineînțeles, ei nu urmăresc moartea ucenicilor, ci mai degrabă renașterea lor ca fii ai lui Dumnezeu, prin omorârea vechilor obiceiuri, a omului celui vechi din ei. Cunoscând care sunt foloasele răbdării unui „cuvânt greu”, să fim cu luare aminte ca să nu scăpăm primul prilej ce se ivește, pentru ca atunci când primim un astfel de cuvânt, să-l încununăm cu tăcere, mai degrabă decât să-l acoperim cu alte zece cuvinte de-ale noastre.

[va urma]

• Cf. Pr. prof. D. Stăniloae, Viața și învățătura Sfântului Grigorie Palama, Ed. Scripta, București, 1993, Tratatul II din Triada I, p. 169.
• Pentru o expunere mai amplă a „piramidei răsturnate” a Părintelui Sofronie, vezi Cuviosul Siluan Athonitul, pp. 257-258
• Cf. Sfântul Grigorie Palama, Către Prea Cinstita între monahii Xenia, în Filocalia de la Prodromul, vol. 2, ed. Universalia, New York, 2001, p. 238.

5 Cf. Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p. 265.

(din: Arhimandritul ZAHARIA ZAHAROU, “Omul cel tainic al inimii”, Editura Basilica, 2014)