Iubiți credincioși, … Sau mai bine zis iubiți tineri, pentru că sunteți atât de mulți aici în biserică. Astăzi este o duminică, o sărbătoare a tânărului. Un tânăr moare, singurul fiu al mamei sale, o văduvă din Nain, care-l conduce spre mormânt. În cale se întâlnește cu Mântuitorul, care-l învie și-l redă mamei sale. Toată lumea se bucură, dar se și întreabă: de unde atâta putere? Puterea pe care Hristos o avea – să dea viață – este puterea lui dumnezeiască; este o mărturie a faptului că nu este numai un om oarecare, ci că este Dumnezeu. Și ce le spunea apostolilor și celor care-l urmau? Mergeți și spuneți sfântului Ioan Botezătorul că orbii văd, șchiopii umblă, morții învie. Și acesta este semnul că împărăția lui Dumnezeu este aproape. Aproape în sensul că este printre oameni, că este în lume. De fapt, Dumnezeu coborându-se în lume mântuiește lumea, îi dă viață. Și sigur că nu toți cei care-l urmau pre tânăr spre cimitir au înțeles că Hristos este și Dumnezeu și om. Doar puterea aceasta mare, care ne uimește pre toți și astăzi atunci când se întâmplă vreo minune, doar aceasta îi impresiona.

Să revenim însă la femeie și la tânăr: este vorba în primul rând de o mamă, care atât de mult își iubea copilul, atâta credință a avut, și atâta s-o fi rugat înainte, încât Dumnezeu i-a ieșit în cale. Atunci când nu mai era nici o speranță, atunci când nu mai putea să-și puna nădejdea în nici unul din oameni, în nimic din ceea ce este omenesc, ci numai în Dumnezeu, iată că Dumnezeu îi iese înainte. Știm că totul se petrece în lume cu voia lui Dumnezeu, dar iată că dintr-o dată ne apare o femeie, o mamă, care era nemângâiată de moartea fiului său. Această mamă însă avea și multă credință: credința că Dumnezeu poate orice, Dumnezeu poate totul, nu doar pentru viața aceasta, ci pentru veșnicie. Dacă Hristos a împlinit rugăciunea ei înseamnă că avea o credință dreaptă, o credință tare. Nu era o mamă ca oricare, care vrea doar binele pământesc al copilului său, o mamă care este legată doar trupește de copilul ei, ci o mamă care a înțeles că pentru a-l face pe copil să trăiască trebuie să-i dea mai mult decât o viață trupească, trebuie să-i deschidă poarta cerului, o perspectivă înspre mai mult, înspre altceva.Poate că n-a făcut-o în viața ei îndeajuns, – dar sigur a făcut-o această mamă: rugăciunea și credința ei ne arată că morții pot învia.

Să revenim la noi, la cei de azi, la cei care vedem de multe ori minuni, și știți bine că printre noi, printre dumneavoastră, printre tineri, se întâmplă multe minuni, și multe mame și-au văzut copiii lor vindecați de boli incurabile, atunci când medicii mai dădeau doar cîteva luni de trăit. Și sigur că uneori nu găsim aceeași credință la aceste mame, ca cea a văduvei din Nain. Credința trebuie crescută, cultivată; să știm că transmitem copilului odată cu trupul – și credința – prin felul nostru de a fi, de a ne ruga, de a ne trăi – în Adevăr -, viața.

Să revenim la tânăr: nu știm cum a trăit, nu știm ce viață a avut; poate că nu l-a cunoscut pe Dumnezeu așa cum îl cunoaștem noi astăzi, pe față; poate că nu i s-a arătat Dumnezeu. Dar este foarte clar că începând cu această zi când se trezește la realitatea existenței și a prezenței lui Dumnezeu în lume, în viața lui ceva se va schimba. Acest tânăr își va dărui de acum viața lui Dumnezeu, singurul care este luminarea sufletelor și a trupurilor noastre. Atunci când vedem lumina cea ascunsă a vieții noastre, care este Hristos, nu mai putem trăi cum am făcut-o înainte: Hristos cere ceva de la noi, cere să cultivăm în noi cunoașterea cea adevărată, cunoașterea lucrurilor celor care nu se văd, a lucrurilor tainice.

Noi suntem obișnuiți să cultivăm în noi moartea, adică lucrurile trecătoare, așa cum a făcut probabil și acest tânăr: a cultivat în el lucrurile cele muritoare, cele care se iau de la noi odată cu trecerea din această viață. Și să ne amintim din nou cuvintele pe care i le spune Mântuitorul Mariei, sora lui Lazăr: „Maria partea cea bună și-a ales, care nu se va lua de la ea”. Orice am face noi pe pământ se ia de le noi, și drumul este spre cimitir. Dar atunci când lumina care ne conduce este Hristos, când ne iese în cale, să nu-L pierdem. Să nu-L pierdem tineri fiind, pentru că ceea ce trupul cere de la noi în tinerețe, și toată viața, nu sunt cele ale duhului, ci cele ale trupului. De aceea în Liturghie ne rugăm în fiecare duminică în rugăciunile pe care trebuie să le auziți, deși ele se spun în taină: „să ne curețe Dumnezeu trupul și duhul de toată necurăția”, și trupească, și sufletească.

Învierea este și a noastră. Noi n-am murit, bineînțeles; și dacă vedem tineri în jurul nostru murind, vorbim de întâmplări, doar. Duminica trecută a venit o tânără și mi-a spus că un tânăr doctorand român a murit undeva pe un șantier, unde lucra. Și era o minte luminată, care avea multe de învățat și de spus după aceea lumii. Noi avem impresia că cei care mor, mor doar pentru ei, pentru că așa trebuie să se întâmple. Nu mor numai pentru ei: mor ca să ne spună și nouă că nu suntem veșnici, că ceea ce trăim acum este provizoriu, că pentru a vedea în această viață, și a nu rămâne în orbire, trebuie să căutăm altceva. Și atunci când l-am găsit, să aprofundăm, să mergem pe fir până ne vom vedea față către față cu cel care este Adevărul, cu Hristos.

Noi renunțăm foarte repede, avem impresia că atunci când găsim puțină credință – și cu toții suntem la fel – nu vorbesc acum de alții, ci de noi, cei care suntem acum aici: avem impresia că totul este făcut. Suntem căldicei și ne compromitem în acest căldicel toată viața noastră. Ne place să rămânem așa, între credință și necredință, între faptă bună și faptă rea, între ceea ce vedem și ceea ce nu vedem, fără să facem un pas înainte, spunând că acum avem altceva de făcut. Și este adevărat; este starea noastră, o stare de lâncezeală, de acedie, cum o numesc Părinții – atunci când neputința sufletului se manifestă.

Dar să nu rămânem acolo, să strigăm către Dumnezeu, pentru că în fiecare moment din viața noastră ne vom întâlni cu moartea, indiferent că suntem tineri sau vârstnici. Dar ne vom întâlni tineri fiind cu moartea sufletească. Hristos iese înaintea noastră, dar are nevoie de rugăciunea mamei, are nevoie de rugăciunea părinților, de credința lor, dacă a noastră este slabă, sau de credința noastră dacă a părinților noștri este slabă. Spunem doar la cununie, dar este valabil oricând și oriunde: rugăciunea părinților întărește temelia casei copiilor lor.

Domnul să vă ajute și să vă binecuvinteze!

IPS Iosif – Mitropolitul Europei Occidentale si Meridionale

Articole care v-ar putea interesa

• Sfântul Luca al Crimeei – Învierea fiului văduvei din Nain
• Sfântul Cuvios Cleopa de la Sihăstria – Predică la Învierea fiului văduvei din Nain
• Gânduri la Evanghelia Învierii fiului văduvei din Nain
• Duminica a XXI-a după Cincizecime la Biserica Întâmpinarea Domnului, USM
• Mitropolitul Bartolomeu Anania: Nu mai plange!
• Slujbă Arhierească la Catedrala Sf. Irh. Nicolae din orașul Orhei