Încă de la început am afirmat că există o strânsă legătură între sărbătoarea învierii lui Lazăr și intrarea triumfătoare a lui Hristos în Ierusalim. Învierea lui Lazăr a fost preînchipuirea învierii cea de a treia zi a lui Hristos și a învierii de obște a oamenilor, iar primirea triufală a lui Hristos în Ierusalim s-a datorat tocmai faptului că iudeii trăiau încă sub impresia acestui fapt nemaiauzit.

Într-o predică rostită în duminica Floriilor, Sfântul Chiril al Alexandriei se referă la legătura, dar și la diferența dintre cele două sărbători împărătești. Ieri, spune el, adică în sâmbăta lui Lazăr, sărbătorea Betania, iar astăzi, El însuși vine spre moarte. Ieri îl învia pe mortul de patru zile, astăzi vine în Ierusalim ca să învieze din morți după trei zile.

Între Betleem și Betania, adică între Nașterea lui Hristos și Betania-Ierusalim există multe asemănări, neuitând faptul că toate praznicile împărătești se află în strânsă legătură. De asemenea, între aceste două momente există și deosebiri. Cândva, în Betleem, erau Maria și [moașa] Salomeea, iar acum, în Betania, sunt Marta și Maria. Odinioară, Hristos era înfășat, iar acum, Lazăr este înfășurat în pânze albe. Atunci era ieslea, iar acum este mormântul. Atunci Irod și Ierusalimul s-au tulburat de Nașterea lui Hristos, iar acum preoții sunt indignați. Atunci, Magii se închinau lui Hristos și Îi aduceau daruri, acum poporul se arată teomah (luptător împotriva lui Dumnezeu) față de Hristos. Odinioară, copiii uciși de Irod aduceau plângând cântece de îngropăciune, iar acum, copiii din popor Îi cântă lui Hristos imne de biruință, ca o prevestire a morții pe care El avea să o primească. Din toate acestea se vede nebunia iudeilor care s-a manifestat și atunci când Hristos S-a arătat în trup dar și acum când, prin cântări, El este dus spre răstignire.

Cu adevărat, prin apariția Sa în lume, Hristos a provocat o mare tulburare, pentru că oamenii nu puteau îndura prezența lui Dumnezeu printre ei. Omenirea era atât de rănită de păcate, încât și cea mai umilă prezență a lui Hristos provoca durere profundă, ca atunci când ne apropiem și atingem o rană, fie și din motive terapeutice. Întreaga omenire era o mare rană.

Din cauza acestui lucru, Hristos Se arată întotdeauna în chip umil, nevoind să provoace prea mult furia și patima oamenilor. De altfel, acesta este motivul pentru care Hristos Se dezvăluie ascuunzându-Se și Se ascunde dezvăluindu-se. Numai cei care au viață duhovnicească și inimă sensibilă Îl pot recunoaște.

Intrarea lui Hristos în Ierusalim cu smerenie

În ciuda osanalelor datorate învierii lui Lazăr și a așteptărilor poporului, adică a,,primirii împărătești’’ (Sfântul Chiril al Alexandriei), intrarea Împăratului Hristos în Ierusalim s-a făcut în smerenie deplină.

Episoadele petrecute în timpul intrării lui Hristos în oraș, unde după puține zile avea să sufere chinuri cumplite, iar în cele din urmă, să fie răstignit și să învieze, sunt descrise de Sfinții Evangheliști (Matei 21,1-11, Marcu 11,1-10, Luca 19,28-40, Ioan 12, 12-16).

Intrarea Domnului în Ierusalim – ca de altfel toate evenimentele împărătești – a fost propovăduită de profeți în Vechiul Testament. Proorocul Zaharia spunea: Bucură-te foarte, fiica Sionului, veselește-te, fiica Ierusalimului, căci iată Împăratul tău vine la tine drept și biruitor; smerit și călare pe asin, pe mânzul asinei. El va nimici carele din Efraim, caii din Ierusalim și arcul de război va fi frânt. El va vesti pacea popoarelor și împărăția Lui se va întinde de la o mare până la cealaltă mare și de la Eufrat până la marginile pământului (Zaharia 9, 9-10). Prezența lui Hristos înseamnă prezența iubirii de oameni și a îngăduinței, nu a dreptei judecăți sau a osândei. Hristos S-a întrupat și a venit în Ierusalim în chip de rob, ca și mire și ca miel neprihănit care se dă pe sine spre jertfire, smerit ca picătura de ploaie ce cade pe lână fără să facă zgomot, iar prin acest chip umil El i-a răsturnat de pe tronuri pe cei puternici și i-a ridicat pe cei smeriți (Sfântul Chiril al Alexandriei). Hristos a venit către oameni așa cum vine mirele la nuntă, adică plin de dragoste și de smerenie, nu ca un stăpânitor. De altfel, dragostea nu poate fi legată de stăpânire și de tiranie.

Hristos este Împăratul noului Israel al harului lui Dumnezeu. Însă Împărăția Sa nu are legătură cu gândirea și cu slava lumească, pentru că este o împărăție a iubirii și a smereniei. Hristos a intrat în Ierusalim și în istorie în chip diferit față de ceilalți împărați și stăpânitori. El nu era un titan înconjurat de acoliți și de aghiotanți și nici nu ducea după Sine o mulțime de ostași care trăiau în belșug, cereau biruri sau îi puneau pe oameni la munci înjositoare și vătămătoare. Steagul lui Hristos era smerenia, sărăcia și simplitatea (Sfântul Grigorie Palama).

Atunci când comentează intrarea lui Hristos în Ierusalim, Sfinții Părinți au în vedere și atmosfera obișnuită a acelei epoci, când împărații și conducătorii militari intrau în orașe cu multă autoritate și putere. Însă Hristos nu deținea o asemenea putere și nici nu voia să se impună oamenilor în acest fel. De aceea, Sfântul Epifanie, Episcopul Ciprului, spune că Hristos nu avea sceptru și trâmbițe, ci a venit într-o sărăcie desăvârșită; nu era însoțit de săbii, de arme și de sulițe, așa cum în semn de cinste, se însoțeau stăpânii pământești, ci Se purta cu smerenie deplină; nu avea oameni înarmați, scuturi, blazoane încrustate în aur, coifuri și platoșe, ci numai blândețe fără margini, bunătate nemăsurată și cumpătare desăvârșită.

Smerenia lui Hristos este expresia iubirii și simplității Sale, nu o virtute exterioară prefăcută. Omul simplu din fire și iubitor este neapărat un om smerit. Smerenia lui Hristos, împletită cu simplitatea și cu dragostea Sa, reprezintă în realitate energia Sa necreată, care provine din firea simplă a Dumnezeirii. De aceea, atunci când sfinții se învrednicesc să Îl vadă pe Hristos în slavă, ei sunt copleșiți de dragostea și de smerenia Sa. Hristos este blând și smerit cu inima, după cum El Însuși a spus-o.

Semnificația mânzului și a asinei

Potrivit tâlcuirilor Sfinților Părinți, smerenia lui Hristos se vede din faptul că a intrat în Ierusalim șezând pe mânzul asinei. Sfântul Evanghelist Ioan scrie: Iisus găsind un asin tânăr, așezut pe el (Ioan 12, 14). La rândul său, Evanghelistul Matei spune că ucenicii I-au adus lui Hristos asina și mânzul: Au adus asina și mânzul și deasupra lor și-au pus veșmintele, iar El a șezut peste ele (Matei 21, 7). Sfântul Evanghelist Luca vorbește despre faptul că Hristos S-a așezat pe mânz nu pe asină (Luca 19, 35).

După cum tâlcuiește Cuviosul Teofilact, între Evangheliști nu există nicio contradicție. Hristos a intrat în Ierusalim șezând pe mânzul asinei.Ucenicii au adus mânzul la Hristos, dar împreună cu mânzul au adus-o și pe mama mânzului, adică pe asină. Atunci când Sfântul Evanghelist Matei scrie peste ele, nu a vrut să spună că Hristos S-a așezat în același timp și pe asină și pe mânz. Aceste cuvinte pot fi interpretate în două chipuri diferite. În primul rând a șezut peste ele se referă la hainele pe care ucenicii le-au așezat pe mânz. În al doilea rând, dacă ar fi să interpretăm că a șezut peste ele înseamnă că a șezut pe amândouă animalele care au fost aduse la Hristos, atunci El a șezut mai întâi pe asină și mai apoi pe mânz, ceea ce simbolizează că mai întâi s-a odihnit în sinagoga iudeilor, iar mai apoi în poporul ce venea dintre neamuri.

Sfinții interpreți ai textelor evanghelice arată că aceste fapte au un înțeles simbolic. Cuviosul Eftimie Zigabenul spune că Hristos a șezut pe mânz, care este închipuirea poporului dintre neamuri, iar în spate venea asina, care este închipuirea poporului iudaic. Aceasta înseamnă că, după ce Hristos va vesti Evanghelia către neamuri și după ce Se va odihni întru ele, vor veni și iudeii, care se vor întoarce la credința în Hristos.

Dacă vom considera că atât mânzul cât și asina simbolizează poporul dintre neamuri, atunci șederea lui Hristos pe asină arată că El a venit să omoare înșelăciunea idolatriei lipsite de judecată, iar șederea pe mânz arată că a venit să țină în frâu avântul nestăpânit pe care îl aveau popoarele spre necredință, pentru că nu există nimic mai fără de judecată decât necredința și mai îndărărnic și nesupus decât neamurile care se închină la idoli (Sfântul Nicodim Aghioritul).

Acest episod a fost proorocit în Vechiul Testament. Referindu-se la copilul lui Iuda, din care S-a tras după trup și Hristos, și profețind întruparea Fiului lui Dumnezeu Cuvântul, Patriarhul Iacov spune printre altele: Acela își va lega de viță asinul Său, de coardă mânzul asinei Sale (Facerea 49, 11). Din această proorocie înțelegem că Hristos este via, iar corzile, adică organele vegetale prin care vița de vie se înfășoară pe lemne și se ține de ele, sunt ucenicii lui Hristos, prin care Domnul a legat de El pe mânzul asinei, adică pe noul Israel cel dintre neamuri (Sfântul Geigorie Palama). Cu alte cuvinte ucenicii care sunt ramurile viței Mântuitorului, au adus neamurile la credință în Hristos și le-au unit cu via cea adevărată, care este Însuși Hristos.

Potrivit Evangheliștilor care prezintă aceste fapte (Matei, Marcu și Luca), Hristos i-a trimis pe ucenicii Săi în satul de dinaintea lor, acolo unde se găseau o asină legată și un mânz cu ea. Hristos le-a cerut să dezlege acele două animale și să le aducă la El.

Tâlcuind acest episod Sfântul Atanasie cel Mare spune că satul de dinaintea lor este viața aceasta pământească, iar orașul este viața cerească, adică Raiul din care a căzut Adam prin păcatul pe care l-a săvârșit. Nimeni altul în afară de Hristos nu putea să ne facă să intrăm din nou în locul de unde am fost alungați. Asina și mânzul reprezintă omenirea întreagă. Mânzul este protopărintele nostru Adam, pe care Satana l-a legat prin înșelătorie, iar asina, care este un animal necurat, reprezintă neamurile momite de idoli și murdărite cu sânge necurat. Hristos îi trimite pe ucenici la întreaga omenire pentru ca aceștia să-i aducă la El atât pe iudei, cât și pe cei dintre neamuri și să alcătuaiscă Biserica din creștini proveniți din rândul iudeilor și a /al neamurilor. Dezlegarea acestor animale și a ceea ce ele simbolizeaă poate fi făcută numai de oameni mari, nu în sensul vârstei trupești, ci în sensul credinței, al dragostei, al dreptății, al înțelepciunii, al bărbăției și al virtuții. Asemenea bărbați sunt Apostolii, care au fost trimiși în lume pentru a propovădui și a plini Biserica lui Hristos.

Ucenicii lui Hristos, adică Sfinții Apostoli, au dezlegat toate neamurile din întunericul ce înseamnă necunoașterea lui Dumenzeu, înșelarea, păcatul, robia celui rău ți stăpânirea întunericului acestui veac, ducându-le spre Dumenzeul lor Care le-a zidit. Iar acum, Hristos stă deasupra tuturor acestor neamuri și împărățește peste ele (Tit, Episcopul Vostrelor).

Atunci când Hristos Și-a trimis ucenicii să dezlege mânzul, El le-a spus că, dacă vor întâlni pe cineva care să-i întrebe pentru ce fac aceasta, să răspundă că Îi trebuie Domnului. Și cu adevărat, atunci când ucenicii au dezlegat mânzul, unii din cei care erau de față au întrebat: de ce dezlegați mânzul? Dar când ucenicii au răspuns că este porunca lui Hristos, i-au lăsat (Marcu 11, 5-6).

Acest lucru arată puterea stăpânitoare a lui Hristos, pentru că, fiind Dumenzeu, El conduce lumea și nimeni nu poate să Îi stea împotrivă. Toate lucrurile au fost zidite de El și toate sunt conduse de energia Sa necreată.

După cum tâlcuiesc Sfinții Părinți, dacă mânzul este omenirea ce a fost dezlegată de legăturile păcatului, putem să ne gândim că cei care se aflau de față le simbolizează pe viclenele stăpânii, care nu s-au putut opune poruncii lui Hristos, ci, așa cum tâlcuiește Sfântul Atanasie cel Mare, au alergat imediat la stăpânul lor, Satana, și i-au spus toate cele care s-au petrecut. Tocmai de aceea, imediat s-a făcut sfat și întrunire a celor vicleni împotriva lui Hristos. Diavolii i-au spus lui Satana că urma să se întâmple ceva, pentru că mânzul a fost dus la domnul său și nu mai era al lor, iar ei nu mai aveau putere asupra lui. Diavolul s-a gândit ce trebuie să facă și astfel, i-a îndemnat pe cărturari și pe farisei să pregătească moartea lui Hristos. Nefericiții nu știau însă că moartea lui Hristos avea să ne dăruiască nouă viața veșnică, iar pogorârea Sa la Iad urma să ducă la ridicarea noastră la ceruri.

Dobitoacele raționale ale lui Dumnezeu

Proorocul și împăratul David se întoarce la Dumnezeu și spune: eram fără de minte și nu știam, ca un dobitoc eram înaintea Ta. Dar eu sunt pururea cu Tine. Apucatu-m-ai de mâna mea cea dreaptă. Cu sfatul Tău m-ai povățuit și cu slavă m-ai primit (Ps.72, 22-23). David se lasă cu încredere în voia lui Dumnezeu, pentru că are credința desăvârșită că El îl va îndruma în cel mai bun chip cu putință.

Sfântul Andrei al Cretei face legătura dintre acest fragment din Psalmi și episodul pe care îl analizăm, spunând că omul trebuie să se facă dobitoc în ceea ce privește simplitatea minții, la fel ca mânzul ce mergea fără a se opune după ucenicii care îl dezlegaseră și îl duceau la Hristos. Omul trebuie să asculte fără cârtire de cel care și-a asumat îndrumarea sa duhovnicească în Hristos și să devină astfel mânz al Domnului, izbăvit de orice nebunie care îl face asemenea animalului. Abia atunci va înceta să pășească pe pământul grijii lumești, să se încovoaie sub povara încercărilor și să se îngreuieze cu greutatea patimilor împotriva firii, pentru că, ridicându-se deasupra grăsimii vieții pământești, purtându-se deasupra plăcerilor cărnii și călcând pe balonul de săpun al slavei deșarte, el va fi mânz al lui Hristos și se va face,,car al tronului Heruvimilor’’.

Omul îndepărtat de Dumnezeu devine dobitoc pentru că este stăpânit de necugetatele pofte și voile trupești și pentru că se supune poftelor omului celui vechi. Însă atunci când dobândește smerenia în Hristos și leapădă această lipsă de minte, omul se face car al lui Hristos. Acesta este înțelesul fragmentul / fragmentului din Psalmi,,ca un dobitoc eram înaintea Ta’’.

Sfântul Atanasie cel Mare învață că fiecare dintre noi se aseamănă mânzului ce a fost legat cu legăturile păcatului. De aceea, trebuie să-L rugăm pe Hristos să-i trimită la noi pe ucenicii Săi ca să ne dezlege. Unul este legat cu iubirea de arginți, altul cu preacurvia, altul cu beția, altul este stăpânit de slava deșartă, altul nedreptățește, altul răpește avutul aproapelui său și al săracului, altul ia dobândă peste dobândă și, în general, fiecare dintre noi a slăbit prin nedreptățile sale. Din acest motiv, cu toții avem nevoie de tămăduire de la Mântuitorul Hristos:,,Și avem nevoie de El să ne trimită și nouă pe ucenicii Săi ca să ne dezlege din legăturile diavolului’’.

Atunci când omul se face ca un dobitoc, cu sensul de supunere deplină față de ucenicii Domnului, el este dus fără îndoială înaintea tămăduitorului Hristos, Care îl vindecă de toate slăbiciunile și îl face tron al lui Dumnezeu. De aceea, trebuie să ne facem dobitoace cugetătoare și vom fi sfințiți de Hristos.

Veșmintele Apostolilor

Atmosfera triumfală și sărbătorească a Intrării Domnului în Ierusalim și bucuria iudeilor rezultă și din faptul că oamenii își așterneau veșmintele pentru ca Hristos să treacă peste ele. Acest lucru era obișnuit în cazul intrării în orașe a regilor și a generalilor încununați de victorie.

Din Sfintele Evanghelii vedem că au fost așternute două feluri de veșminte. Mai întâi, Apostolii și-au pus hainele pe mânzul pe care S-a așezat Hristos, după care unii dintre iudei și-au așternut veșmintele pe pământ, pe unde avea să treacă mânzul ce Îl purta pe Hristos. Și [Apostolii] au adus mânzul la Iisus și și-au pus hainele pe el și Iisus a șezut pe el. Și mulți își așterneau hainele pe cale…(Marcu 11, 7-8).

Veșmintele Apostolilor care au fost așezate pe mânz sunt virtuțile acestora, pe care Hristos stă așezat. După cum spune Cuviosul Teofilact, aceasta înseamnă că, dacă sufletul omului nu se împodobește cu virtuțile apostolice, Dumnezeu nu poate domni peste el. Viața apostolicească este fundamental venirii și biruinței lui Hristos în inima omului. A așterne hainele noastre nu înseamnă altceva decât a ne supune carnea și voia în fața duhului, pentru că numai astfel ne putem învrednici să ne închinăm Patimii lui Hristos și slăvitei Sale Învieri (Sfântul Grigorie Palama).

Veșmintele care au fost așezate pe mânz nu simbolizează numai virtuțile Apostolilor, ci și harul care le-a fost dat acestora. Hristos a fost făcut cunoscut la toate popoarele prin har (Tit, Episcopul Vostrelor). Așadar, sfinții Apostoli nu ar fi putut săvârși toată această lucrare dacă nu ar fi avut harul lui Hristos.

Sfântul Evanghelist Luca consemnează un amănunt foarte reprezentativ prin înțelesul pe care îl are. El spune că ucenicii și-au așternut veșmintele pe mânzul pe care S-a suit Domnul, iar în continuare, în vreme ce Iisus înainta, își așterneau hainele pe cale înaintea lui: Iar pe când mergea El, așterneau hainele lor pe cale (Luca 19, 36).

Tâlcuind așezarea hainelor Sfinților Apostoli la picioarele mânzului, Sfântul Atanasie cel Mare spune că hainele reprezintă legile morale care sunt așternute sub picioare. Aceste legi morale sunt poruncile lui Dumnezeu, adică să nu fii desfrânat; să nu ucizi; să nu furi; să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău; cinstește pe tatăl tău și pe mama ta.

Sfinții Apostoli și-au așternut veșmintele pe cale pentru ca noi să nu mai pășim pe pământ și să nu mai mergem însoțiți de dorințe și de pofta pântecelui, adică să nu fim stăpâniți de patimile părții poftitoare și ale părții irascibile a sufletului. Trebuie să fim atenți să nu pășim pe pământ, pentru că Apostolii și-au așternut pentru noi veșmintele, adică poruncile lui Hristos. Pentru că primim acest ajutor, putem urca foarte sus, fiindcă, în loc să ne aplecăm fruntea spre pământ, ne-o plecăm în fața lui Hristos, așa cum a făcut Sfântul Ioan Teologul. Astfel, omul nu-și mai târăște picioarele pe pământ, ci pășește în ceruri. În mod vădit, aici este vorba despre virtutea practicii (a faptei) și despre virtutea teoriei (a vederii lui Dumnezeu). Prin practică trebuie să ne luptăm pentru a ne curăți inima, iar prin teorie să ajungem la comuniunea cu Dumnezeu.

Faptul că Apostolii și-au scos hainele și le-au așezat ca să treacă peste ele Hristos mai înseamnă printre altele că cei care sunt vrednici a-L slăvi pe Hristos trebuie să îl lege pe omul cel vechi și să îl supună Domnului. Atunci Hristos va veni la aceștia și îi va sfinți, iar carnea lor nu se va mai răscula împotriva duhului (Cuviosul Teofilact).

Ovațiile poporului și,,osana întru cei de sus, binecuvântat este Cel ce vine…’’

Bucuria iudeilor la intrarea lui Hristos în Ierusalim era nestăvilită. Ei strigau zicând: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului (Ioan 12, 13). Sfântul Evanghelist Matei spune că mulțimea care mergea înaintea Lui striga: Osana Fiului lui David; binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului! Osana întru cei de sus (Matei 21, 9), iar după cum afirmă Sfântul Evanghelist Marcu, mulțimea aclama: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului! Binecuvântată este împărăția ce vine a părintelui nostru David! Osana întru cei de sus! (Marcu 11, 9-10). De asemenea, Sfântul Evanghelist Luca spune că mulțimile strigau: Binecuvântat este Împăratul care vine întru numele Domnului! Pace în cer și slavă întru cei de sus (Luca 19, 38).

Înțelesul tuturor acestor osanale este același, numai cuvintele sunt diferite, pentru că mulțimea striga fără a fi strunită în vreun fel, așa cum se întâmplă de obicei în asemenea împrejurări, iar Evangheliștii au redat ceea ce au auzit ei înșiși, diferențele fiind cele specifice care apar în povestirea evenimentelor de către martori diferiți. Cert este că aveam de-a face cu strigăte de biruință și de slavă, pentru că cei mai mulți sperau că a venit Mesia care avea să îi elibereze din robia lor față de romani. S-au așteptat așadar ca El să fie un stăpân lumesc care le va aduce eliberare națională. Cuvântul osana este ebraic și înseamnă mântuiește (Sfântul Nicodim Aghioritul). El provine dintr-un Psalm al lui David, care era cunoscut iudeilor pentru că se cânta în sinagogi: O, Doamne, mântuiește! O, Doamne, sporește! Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului; binecuvântatu-v-am pe voi din casa Domnului. Dumnezeu este Domnul și S-a arătat nouă (Ps.117, 25-27). Am putea spune că iudeii au adaptat un cuvânt liturgic la această împrejurare. Există și punctul de vedere că osana se tâlcuiește harul lui Dumnezeu (Macarie Hrisochefalul). Însă acesta nu este un sens contradictoriu, pentru că Dumnezeu îi mântuiește pe oameni cu harul Său. Așadar, osana reprezintă un imn adresat Domnului care înseamnă mântuiește, iar întru cei de sus arată că Hristos nu este slăvit numai pe pământ, ci și de către îngerii din cer (Sfântul Grigorie Palama).

Cuvântul binecuvântat, atunci când este adresat de către oameni lui Dumnezeu, are un înțeles diferit față de cazul în care este îndreptat de Dumnezeu către oameni. Răspunzând la nedumerirea legată de cum este cu putință ca omul zidit să Îl binecuvinteze pe Dumnezeul nezidit, pentru că ar trebui să se întâmple tocmai contrariul, Sfântul Nicodim Aghioritul spune că termenul binecuvântare are în Sfânta Scriptură două înțelesuri. În primul rând, el este folosit pentru a arăta sfințirea care este dată de Dumnezeu oamenilor, după cuvântul și a binecuvântat Dumnezeu ziua a șaptea și a sfințit-o (Facerea 2,3). De asemenea, cuvântul binecuvântare mai este folosit pentru a exprima doxologia și mulțimea adresată de noi lui Dumnezeu, după cum este scris în Psalmul lui David: Binecuvintează suflete al meu, pe Domnul și toate cele dinlăuntrul meu, numele cel sfânt al Lui (Ps.102, 1), unde cuvântul a binecuvânta are înțelesul de doxologie și de mulțumire.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că nu numai Dumnezeu îl binecuvintează pe om, ci și omul Îl binecuvintează pe Dumnezeu, dar în chip diferit. Atunci când Dumnezeu îl binecuvintează pe om, îl face pe acesta mai strălucitor, iar când omul Îl binecuvintează pe Dumnezeu, devine el însuși mai strălucitor. Așadar, fie spunem că Dumnezeu îl binecuvintează pe om, fie că omul Îl binecuvintează pe Dumnezeu, cel câștigat este omul, pentru că Dumnezeu nu are nevoie de nicio binecuvântare.

Cuvintele mulțimii, care au devenit un imn liturgic, au un înțeles hristologic profund pentru că arată cele două firi ale lui Hristos. Osana întru cei de sus exprimă firea înaltă a Dumnezeirii, iar binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului exprimă firea omenească, adică sămânța lui Avraam, care a fost binecuvântată de Dumnezeu pentru că din ea avea să vină mântuirea neamului omenesc (Tit, Episcopul Vostrelor). Faptul că ambele doxologii sunt adresate persoanei lui Hristos arată caracterul Său teantropic, pentru că El este Dumnezeu și om, având două firi într-un ipostas și într-o persoană.

Iudeii strigau: Osana Fiului lui David (Matei 21, 9). Ei Îl numeau pe Hristos Fiu al lui David pentru că știau din proorociile Vechiului Testament că Mesia Se va trage din neamul lui David. Dumnezeu i-a făgăduit lui David: Juratu-S-a Domnul lui David adevărul și nu-l va lepăda:,,Din rodul pântecelui tău voi pune pe scaunul tău’’(Ps.131, 11). În acel moment, poporul a fost luminat de Duhul Sfânt, pentru că și-a amintit acest Psalm și a înțeles că Hristos este Mesia cel făgăduit spre mântuirea lor (Sfântul Nicodim Aghioritul).

Astfel, după ridicarea lui Lazăr din morți, îngerii au înțeles în chip tainic măreția lui Dumnezeu, iar oamenii au văzut-o cu ochii lor și de aceea s-au ridicat și au cântat cu toții imnuri de biruință slăvindu-L pe Hristos ca pe Mesia pe Care îl așteptau să vină pentru a izbăvi neamul omenesc și a aduce îngerilor darul neschimbării (imposibilitatea de a cădea). Măreția lui Dumnezeu a fost înțeleasă mai ales de îngeri. Îngerii sunt zidirea lui Dumnezeu și de aceea nici ei nu cunosc viitorul sau ceea ce nu este nevoie ca ei să cunoască. Ei au aflat că Adam va fi înviat și li s-a confirmat acest lucru abia când L-au văzut pe Hristos înviindu-i pe fiul văduvei și pe fiica sutașului, dar mai ales atunci când au văzut învierea lui Lazăr, care începuse să putrezească, să se descompună și să fie luat în stăpânire de viermi. Văzând, dar, îngerii că deși fusese sub stăpânirea viermilor și a demonilor, omul a înviat, s-au ridicat minunându-se și au cântat osana (Tit, Episcopul Vostrelor).

Prin acest imn, Hristos este slăvit ca biruitor al morții. Triumful și biruința generalilor asupra oștirilor de pe pământ nu pot fi comparate cu biruința lui Hristos asupra diavolului și a morții și de aceea, acest imn este unic.

Imnul copiilor

Chiar dacă întregul popor Îl slăvea pe Hristos strigând pe cale,,osana’’, când El a intrat în templu, de unde i-a scos pe cei care vindeau și cumpărau și i-a vindecat pe orbii și pe șchiopii care se găseau acolo, arhiereii și cărturarii au fost indignați. Indignarea lor a crescut atunci când i-au auzit pe copii strigând Osana Fiului lui David. Arhiereii și cărturarii au protestat înaintea lui Hristos, dar El le-a răspuns: Au niciodată n-ați citit că din gura copiilor și a celor ce sug Ți-ai pregătit laudă? (Matei 21,15-16).

Așa cum amintește și Hristos, imnele de slavă cântate de copii au fost proorocite în Vechiul Testament de profetul David: Din gura copiilor și a celor ce sug ai săvârșit laudă, pentru vrăjmașii Tăi, ca să amuțești pe vrăjmaș și pe răzbunător (Ps.8,2). Fiind curați, copiii L-au slăvit pe Hristos în templu, nu pe cale.

Acești copii s-au arătat mai teologi, iar imnul lor a fost un imn teologic, chiar dacă ei erau needucați și neînvățați (Sfântul Grigorie Palama). Priveliștea era străină și peste fire pentru că pruncii de lapte stăteau în brațele mamelor lor și cu o mână țineau sânul mamei, iar cu cealaltă ramura de finic, în vreme ce aceleași guri care sugeau laptele matern rosteau dogmă împărătească (Sfântul Chiril al Alexandriei). Limba și buzele pruncilor erau mișcate de harul și de puterea Sfântului Duh, pentru că altfel acest lucru nu era cu putință.

Un fapt și mai ieșit din comun a fost acela că pruncii Îl slăveau pe Hristos ca Dumnezeu, în vreme ce părinții lor, arhiereii și cărturarii Îl huleau. Sfântul Chiril al Alexandriei face o serie de observații deosebite, subliniind această diferență. El spune că pruncii L-au recunoscut pe Împăratul zidirii așa cum Acesta S-a înfățișat, în vreme ce părinții lor s-au arătat neștiutori; copiii L-au slăvit ca Dumnezeu, însă părinții lor L-au răstignit ca vrăjmaș; copiii strigau osana iar părinții strigau răstigniți-L; vârsta fragedă și nepricepută s-a înțelepțit, în vreme ce înțelepții s-au întunecat; copiii și-au așternut veșmintele ca să treacă peste ele Hristos, iar părinții lor I-au împărțit hainele; pruncii L-au întâmpinat pe Hristos cu ramuri de finic, iar părinții blestemau; copiii L-au primit pe păstor ca niște miei, în vreme ce părinții lor au sfâșiat mielul ca niște lupi.

Diferența dintre copii și părinți izvorăște din starea sufletească diferită a acestora, deoarece Duhul Sfânt lucrează numai asupra inimilor curate și nemurdărite de mândrie. El nu poate sălășlui în inimile atinse de nepăsare.

Imnul pruncilor de lapte este imnul noului popor al Domnului, care are inimă de prunc. Sfântul Apostol Pavel le spune creștinilor din Corint: Fraților, nu fiți copii la minte. Fiți copii când e vorba de răutate. La mine însă, fiți desăvârșiți (I Cor. 14,20). Există o vârstă de prunc și de copil la minte și o vârstă de prunc și de copil la inimă. Creștinii nu trebuie să fie prunci cu mintea. Ei trebuie să fie prunci cu inima, în vreme ce la minte, ei trebuie să fie desăvârșiți și împliniți. Starea de pruncie a inimii este legată de curățirea și îndepărtarea de acolo a tuturor gândurilor. Sfântul Grigorie Palama le spune creștinilor pe care îi păstorea:,,fraților, bătrâni sau tineri, luați răutatea pruncilor ca să fiți laolaltă cu împărații și cu căpeteniile’’. Atunci când omul are răutate de prunc, el este întărit de Dumnezeu pentru a putea ține semnele biruinței și ale triumfului nu numai asupra patimilor viclene, ci și asupra vrăjmașilor văzuți și nevăzuți, după care omul primește harul de a grăi de fiecare dată când este nevoie.

Semnificația ramurilor de finic

Pe lîngă faptul că strigau și Îl slăveau pe Hristos ca Dumnezeu, mulțimile țineau în mâini ramuri de finic. Sfântul Evanghelist Ioan scrie: A doua zi, mulțime multă, care venise la sărbătoare, auzind că Iisus vine în Ierusalim, au luat ramuri de finic și au ieșit întru întâmpinarea Lui (Ioan 12,12-13). Ceilalți Evangheliști spun că oamenii tăiau ramuri din copaci și le așterneau pe cale (Matei 21,8; Marcu 11, 8). Această scenă amintește de întâmpinarea unui conducător lumesc care vine biruitor dinr-o bătălie. După Victoria lui Simion Macabeul, s-a scris: și au intrat în ea ( în cetate )…cu laude și cu stâlpări și harpe și chimvale și cu alăute și cu cântări de cântece… (I Macabei 13,51). Dar și sfinții pe care Sfântul Ioan Teologul i-a văzut stând pe tronul lui Dumnezeu purtau veșminte albe și țineau în mână ramuri de finic (Apoc. 7,9).

Există mărturii care confirmă faptul că Biserica a repetat această scenă a intrării triumfale în Ierusalim. Astfel, odinioară aveau loc procesiuni în care poporul mergea la Muntele Măslinilor ținând în mână ramuri de finic, iar episcopul se așeza pe un mânz, închipuindu-L astfel pe Hristos. Litania aceasta este amintită în multe dintre troparele slujbei din duminica Floriilor.

După cum spune Sfântul Epifanie, vaion este un cuvânt provenit din limba egipteană care înseamnă ramură de finic (în limba greacă: βαϊον la plural nseamnă florii). Și astăzi, de Florii, creștinii țin în mâini ramuri, pentru că ele simbolizează primirea triumfală a lui Hristos și prezența virtuților. Această zi este precedată de patruzeci de zile de nevoință, de post și de rugăciune prin care creștinii se pregătesc pentru a-L întâmpina pe Hristos Care va învia din morți.

Sfântul Chiril al Alexandriei le recomandă creștinilor să nu țină ramuri de finic numai în mână, ci să le poarte și în suflet, pentru că prezența lor înseamnă dezbrăcarea sufletului de moartea vechii haine de piele și lepădarea de orice boală și mândrie. Sfântul Andrei al Cretei spune să nu așternem pe calea pe care va trece Hristos ramuri de măslin, obiecte sau ramuri de finic, ci, pe cât ne este cu putință, să ne așternem pe noi înșine, prin smerenia sufletului și prin dreapta judecată, pentru ca astfel să-L primim la noi pe Cuvânt, iar Dumnezeul cel neîncăput să Își facă sălaș în noi. Iar în altă parte, Sfântul Andrei spune că nu trebuie să-L mărturisim pe Hristos cu ramuri ci cu viață plină de virtuți. De altfel ramurile de măslin sunt mâinile care se întind spre milă și milostivire.

În sfârșit, ramurile pe care le țin creștinii în mâini nu trebuie să reprezinte doar manifestări exterioare ale credinței, pentru că ele simbolizează înduhovnicirea, fapta, cunoștința și lucrarea curată a omului interior, după cum ne învață Tit, Episcopul Vostrelor. Lucrarea duhovnicească a omului nu se referă numai la faptă, ci și la cunoștință și contemplare. Ramurile de finic arată lucrarea duhovnicească completă a omului care însetează să Îl întâmpine pe Biruitorul morții.

Adevărata sărbătorire

Un tropar al slujbei Vecerniei din duminica Floriilor începe astfel:,,Astăzi harul Sfântului Duh pe noi ne-a adunat și toți, luând Crucea, Ta zicem…’’ Sfântul Nicodim Aghioritul explică motivul pentru care se rostește acest tropar, motiv care are o semnificație deosebită. El spune că în ziua pomenirii Sfântului Antonie cel Mare (17 ianuarie), părinții de odinioară care viețuiau prin mănăstiri se retrăgeau în pustie, în munți sau în peșteri și rămâneau acolo până în ziua Floriilor, nevoindu-se în isihie sfântă și petrecând în post și în rugăciune. În săptămâna de dinainte de duminica Floriilor, ei se strângeau laolaltă pentru a prăznui Patimile, Răstignirea și Învierea lui Hristos. La acest fapt se referă multe tropare. Unul din ele spune:,,Veniți cei din pustii și din munți și din peșteri, adunați-vă ținând stâlpări împreună cu noi, să întâmpinăm pe Împăratul și Stăpânul’’. Tocmai de aceea cântau:,,Astăzi harul Sfântului Duh pe noi ne-a adunat’’.

De aici înțelegem că nu este suficientă prăznuirea exterioară a acestor evenimente, ci este nevoie de o abordare existențială și interioară a lor. Rugăciunea, isihia și cumpătarea sunt mijloacele potrivite pentru ca omul să se apropie în mod corect de aceste sărbători și să le prăznuiască în chip sfânt, nu idolatric. De aceea, Biserica a stabilit o perioadă de pregătire de cincizeci de zile, care începe din Duminica vameșului și a fariseului. Aceste fapte hristologice sunt legate de mântuirea omului și presupun o pregătire corespunzătoare.

Învierea lui Lazăr și intrarea triumfală a lui Hristos în Ierusalim închipuie nădejdea învierii de obște precum și intrarea lui Hristos în inima curată a omului. Aceste sărbători trebuie să depășească stadiul de evenimente exterioare și să devină prăznuiri lăuntruice.

Tit, Episcopul Vostrelor, spune:,,Să ne facem pentru El car sfânt, nu mânz necurat, pentru ca [Hristos] să urce în el. Să punem frâu pe gândurile noastre, pentru ca El să domnească peste noi în veac’’.