“Copiii sunt o mare bataie de cap”, mi-a spus o femeie ce le avea pe toate, dar care se ingreuia sa aiba copii. Atunci cand o mama gandeste asa, ea este o femeie netrebnica, pentru ca de obicei mamele au dragoste. Pe o fata, inainte de a face familie, se poate ca mama ei s-o destepte la ora 10 dimineata. Dar din clipa in care va deveni mama si va trebui sa-si alapteze copilul, sa-l spele, sa-l curete, nu doarme nici noaptea, pentru ca porneste motorul[[1]]( %5Fftn1 " ftnref1"). Atunci cand omul are duh de jertfa nu murmura, nu se ingreuiaza, ci se bucura. Lucrul cel mai important este ca cineva sa aiba duh de jertfa. Daca acea femeie ar fi spus: “ Dumnezeul meu, cum sa-Ti multumesc? Nu mi-ai dat numai copii, ci si multe alte bunuri… Cati oameni nu au nimic si eu am atatea case, am avere de la tatal meu, barbatul meu are salariu mare, scot inca doua salarii de la chirii si nu ma chinuiesc! Cum sa-Ti multumesc, Dumnezeul meu? Nu am fost vrednica de lucrurile acestea” . Daca ar fi gandit astfel, plictiseala ei ar fi plecat, fiind inlocuita cu slavoslovia. Chiar si numai daca ar fi multumit lui Dumnezeu ziua si noaptea, ar fi fost destul.

– Parinte, jertfa aduce bucurie?

– O, ce bucurie! Aceasta bucurie a jertfei, astazi n-o gusta oamenii. De aceea sunt chinuiti. Nu au idealuri in ei insisi, se ingreuiasa sa traiasca. Nobletea duhovniceasca, lepadarea de sine sunt puterea care il pune in miscare pe om. Daca nu exista aceasta putere, omul se chinuieste. Mai demult, la sate, unii mergeau noaptea sa deschida fara zgomot vreun drum, fara sa-i vada cineva, ca sa fie iertati atunci cand vor muri. Acum rar mai intalnesti acest duh de jertfa. Am vazut si acolo, in Sfantul Munte, la o procesiune pe monahi, cum treceau pe langa niste rugi si isi agatau camilafcile lor in ele. Dar nimeni nu-i rupea ca sa inlesneasca si pe ceilalti. Toti se plecau, ca sa nu se agate. Faceau metanie la rugi? Macar de ar fi fost Rugul cel Sfant, s-ar fi potrivit! Dar fiecare spune: “Lasa s-o rezolve celalalt si eu sa-mi fac treaba mea”. Dar de ce sa n-o faci tu, caci tu i-ai vazut primul? Asa fac mirenii care nu cred in Dumnezeu. Ce sa fac cu o astfel de viata? Mai bine sa mor de o mie de ori. Scopul este ca fiecare sa se gandeasca la celalalt, la durerea celuilalt.

Lumea si-a pierdut controlul. A plecat marimea de suflet, jertfa de la oameni. V-am spus de cateva ori in ce situatie eram atunci cu hernia acolo la Coliba… Atunci cand cineva suna clopotelul la poarta, ieseam sa le deschid, chiar si prin zapada. Daca cel ce venea avea probleme serioase, atunci nici nu mai simteam durerea mea, desi mai inainte eram cazut la pat. Il serveam cu o mana si cu cealalta imi tineam hernia. Cat timp vorbeam nici nu ma sprijineam, desi ma durea tare, ca sa nu inteleaga acela ca ma doare. Atunci cand pleca, cadeam jos gramada de durere. Si aceasta nu pentru ca mai inainte imi trecuse durerea, ca ma facusem bine ca prin minune, ci il intelegeam pe celalalt si astfel uitam de durerea mea. Minunea se savarseste atunci cand participa cineva la durerea celuilalt. Totul este sa-l simti pe celalalt ca pe fratele tau si sa te doara pentru el. Durerea aceasta il misca pe Dumnezeu si El savarseste minunea. Pentru ca nu exista nimic altceva care sa miste pe Dumnezeu ca nobletea, adica jertfa. Dar in vremea noastra este rara nobletea, pentru ca a intrat iubirea de sine, interesul. Rar se afla un om sa spuna: “Sa dau randul meu celuilalt si lasa sa mai intarzii eu”. Putine sunt sufletele acestea binecuvantate care se gandesc la celalalt. Chiar și la oamenii duhovnicești există un duh po­trivnic, duhul nepăsării.

Binele este bine, dar numai atunci când cel ce îl face jertfește ceva din sine: somn, odihnă etc. De aceea a spus Hristos: “din sărăcia ei…”[[2]]( %5Fftn2 "ftnref2"). Atunci când sunt odihnit și fac binele, aceasta nu are valoare. Dar atunci când sunt obosit și când cineva îmi cere, de pildă, să-i arăt drumul și o fac, atunci are valoare. Sau când sunt sătul de somn și merg să stau noaptea cu cineva care are nevoie de ajutor, nici aceasta nu are mare valoare. Dacă-mi place și vorba, pot să fac aceasta ca să mă bucur de tovărășie, să mă destind puțin. Dar dacă sunt obosit și fac o jertfă ca să ajut pe cine­va, simt o bucurie paradisiacă. Atunci mă bombardea­ză binecuvântarea lui Dumnezeu!

Când cineva se îngreuiază nu numai să facă o slujbă cuiva, ci chiar să facă o treabă pentru el însuși, unul ca acesta se obosește în odihnă. Însă unul care ajută se odihnește în osteneală.

Cel care are duh de jertfă, dacă ar vedea, de pildă, pe cineva care nu are putere trupească lucrând și ostenindu-se, îi va spune: “Stai puțin să te odihnești”, și va face el treaba aceluia. Cel slab se va odihni trupește, iar celălalt va simți odihnă duhovnicească. Orice ar face cineva, s-o facă cu toată inima sa. Altfel nu se schimbă duhovnicește. Orice se face din inimă, nu obosește. Inima este ca un motor care se încarcă. Cu cât lucrează mai mult, cu atât se încarcă mai mult. Vezi, și drujbele, atunci când taie vreo buturugă moale, fac Vru... și se opresc, iar când taie vreuna sănătoasă, se zoresc, se încarcă și lucrează. Și nu numai când dăm, dar și când trebuie să luăm ceva, să nu ne gândim la noi înșine, ci să căutăm totdeauna ce odihnește pe celălalt suflet. Să nu existe înlăuntrul nostru nesațiu, să nu avem gândul că sun­tem îndreptățiți să luăm oricât vrem și să nu rămână nimic pentru celălalt.

– Părinte, iarăși e vorba de duhul jertfei.

– Dar în viața duhovnicească toată esența este aici. Dacă ai ști ce bucurie simte omul atunci când se jertfește! Nu-și poate exprima bucuria ce o simte. Din jertfă iese bucuria cea mai înaltă. Numai atunci când omul se jertfește, se înrudește cu Hristos, pentru că Hristos este Jertfă. Omul trăiește de aici raiul sau iadul. Cel care face binele se veselește, deoarece este răsplătit cu mângâierea dumnezeiască. Iar cel care face răul suferă.

Odihna mea se naște atunci când îl odihnesc pe celălalt

– Părinte, dacă cineva n-a gustat bucuria jertfei, cum poate ajunge la jertfă?

– Dacă se pune în locul celuilalt. Când eram în armată, adesea locul de tragere era plin cu apă; bateri­ile la aparatul de transmisie trebuiau schimbate și aceasta era foarte greu, pentru că linia era încărcată. Eram ud până la mijloc, mantaua era leoarcă. Însă pre­feram să fac singur treaba aceasta ca să nu se chinuie alții. Și mă bucuram că o făceam. Comandantul îmi spunea: “Când faci tu treaba sunt liniștit, dar mi-e milă de tine. Spune și altuia să meargă”, “Nicidecum, aceas­ta mă bucură, domnule comandant”, îi spuneam. In companie mai era un transmisionist, dar în incursiuni nu-l lăsam să care nici bateria, nici aparatul de trans­misie, deși erau grele, ca să nu se primejduiască. Ace­la mă ruga: “De ce nu mi le dai și mie?”. “Tu ai femeie și copii”, îi spuneam. “Dacă te omoară pe tine, voi da răspuns lui Dumnezeu”. Și astfel Dumnezeu ne-a păzit pe amândoi, n-a îngăduit să murim nici eu, nici el.

Pentru un om sensibil este mai de preferat să moară din dragoste, ca să-l protejeze pe aproapele său, decât să stea nepăsător sau să-i fie frică și după aceea să fie înjunghiat mereu de conștiința sa toată viața. Odată, în timpul războiului răzvrătiților, atunci, în timpul incursiunilor, răzvrătiții ne încercuiseră în afara unui sat și militarii voiau să arunce sorți, cine să meargă în sat pentru provizii. “Voi merge eu”, am spus. Dacă ar fi mers cineva fără experiență sau neatent, se poate să-l fi omorât și după aceea aș fi avut remușcări. “Mai bine să mor eu”, m-am gândit, “în loc să moară altul și apoi să mă omoare pe mine conștiința mea în toată viața. Cum voi suferi după aceea? Conștiința îmi va spune: «Îl puteai salva. De ce nu l-ai salvat?»”. Pos­team și eram flămând.., dar să trecem peste aceasta. Atunci și comandantul îmi spune: “Și eu prefer să mergi tu, căci prinzi și păsările din zbor, dar să mă­nânci, ca să prinzi putere“. Am luat arma și am pornit. Răzvrătiții m-au luat drept unul de-al lor și m-au lăsat să trec. Am mers în sat, am urcat într-o casă cu etaj. O bătrână ce locuia acolo mi-a dat provizii și m-am întors înapoi la companie.

Atunci, iarna, în zăpadă am simțit cea mai mare bucurie. Mi-aduc aminte că m-am trezit într-o noapte, pe când ceilalți dormeau. Zăpada acoperise corturile. Mă duc, iau aparatul de transmisie, îi scot zăpada din găuri și văd că funcționa. Alerg la comandant și-i spun aceasta. În noaptea aceea am scos cu cazmaua din zăpadă 26 de înghețați.

Eu n-am făcut nimic pentru Hristos. Dacă 10% din cele ce le-am făcut în armată le-aș fi făcut pentru Hristos, acum aș fi făcut minuni! De aceea, mai târziu, când am devenit călugăr spuneam: “In armată atâta m-am chinuit pentru Patrie, dar acum ce fac pentru Hristos?”. Adică față de greutățile pe care le-am îndurat în armată, în călugărie m ă simțeam a fi ca un fiu de împărat – indiferent dacă aveam sau nu posmag. Pentru că în incursiuni știi ce post făceam? Mâncam zăpadă. Ceilalți alergau și aflau câte ceva de mâncare. Eu însă cu aparatul de transmisie în spate nu mă puteam mișca. Odată, treisprezece zile n-am mâncat, numai o pâ ine militară și o jumătate de hering ne-au împărțit. Apă beam din urmele animalelor. Și nici nu era curată, de ploaie, ci cu nămol. Odată am băut o… portocaladă! Eram sleit de sete. Am văzut o urmă de animal plină de apă verde și am băut, am băut… După aceea în călugărie și gângănii să fi avut apa, mi se părea o mare binecuvântare. Cel puțin semăna cu apa. Odată, într-o după-amiază s-a tăiat linia telefonică. Era decembrie 1948. Zăpada era mare. La ora 4 după-amiază vine ordin să mergem în sat, la două ore dis­tanță, să reparăm linia și apoi să ne întoarcem iarăși la cazarmă. Dar ziua nu mai avea nici două ore de lu­mină. Iar militarii erau morți de oboseală și nu aveau curaj să pornească. Și unde să afli linia cu atâta zăpadă!

– Nu știați. Părinte, drumul și unde era linia?

– Drumul îl știam cam pe unde este, dar ne-ar fi prins noaptea. În sfârșit, mi-au dat o grupă și am por­nit. La început, în cazarmă, am deschis drumul cu lopata aruncând zăpada, ca să-l mulțumim pe coman­dant. După aceea spun: “Să mergem, pentru că trebuie să ne și întoarcem”. Mergeam eu înainte, deoarece cei­lalți cârteau mereu. “Grecia nu moare niciodată, ci murim noi”, îmi spuneau. Și repetau mereu aceleași cuvinte. Înaintam, mă afundam în zăpadă, mă trăgeau afară; iarăși mă afundam, și iarăși mă scoteau. Aveam și o sabie pe care o înfigeam în pământ ca să cercetez terenul. Trebuia să controlez mereu. Mergeam înainte, “Inaintați!, le spuneam; pe aici nu trec animale ca să rupă firul. Numai în gropi, unde firul este în aer, acolo să controlăm“. În cele din urmă am ajuns la un sat care avea terase și, fiindcă vântul viscolise zăpada, nu dis­tingeai nimic. Când am ajuns la terase, am căzut în adâncul unui troian. Ceilalți s-au trudit mult până ce m-au scos. Apoi, încet-încet cu toții am coborât de pe o terasă pe alta – nu mă întreba cum! – și seara târziu am ajuns în sat. În niște gropi am aflat firul rupt, l-am legat și am putut comunica cu căpitanul. “Să vă întoarceți“, ne-a spus căpitanul. Dar cum să ne întoar­cem? În afară de faptul că era noapte, cum să urcăm terasele? Le coborâsem de-a rostogolul. Unde să afli drumul? “Dar cum să ne întoarcem acum pe un aseme­nea urcuș? – îi spun. La coborâre, în sfârșit, am cobo­rât! Să ne întoarcem mâine dimineață prin cealaltă parte a satului, ocolindu-l”. “Nimic”, spune căpitanul, “în seara aceasta“. Din fericire l-a auzit un aghiotant pe căpitan și l-a rugat să ne lase să rămânem noaptea aceea în sat, și astfel am rămas. La o casă ne-au dat două-trei cergi[[3]]( %5Fftn3 " ftnref3") și deoarece m-a lovit o durere în spate – căci așa cum mergeam înainte și deschideam cărarea în zăpadă, devenisem tot lac de transpirație – celorlalți le-a fost milă de mine, căci într-un fel eu am tras greul, fiind cel ce mersesem înainte, și m-au pus la mijloc ca să mă încălzesc. Atunci am mâncat numai o bucată de pâine militară. Dar în toată viața mea nu-mi aduc aminte să fi simțit o bucurie mai mare.

Am fost nevoit să vă spun acestea, ca să înțelegeți ce înseamnă jertfa. Nu v-am spus toate acestea ca să mă aplaudați, ci ca să înțelegeți de unde iese bucuria duhovnicească. După aceea la Biroul de Transmisiuni unul îmi spunea minciuni: “Vine tatăl meu și trebuie să mă duc să-l văd. Te rog, stai puțin în locul meu”. Altul: “A venit sora mea” – și nici nu-i era soră. Un altul, oare­care, îmi spunea altceva, și eu stăteam mereu în post pentru unul și pentru altul și mă jertfeam. După aceea măturam, făceam curățenie, deoarece acolo, în com­pania de Transmisiuni, era interzisă intrarea altora. Nici măcar vreun ofițer de la altă companie nu putea intra înăuntru, pentru că era vreme de război. Nu puteam lua femeie să facă curățenie. Luam așadar mătura și curățăm peste tot. Acolo am învățat să mătur. “Aici este o slujire”, îmi spuneam; “este într-un anumit mod un loc sfințit, nu este frumos să fie neorânduială”. Nu aveam obligația să mătur și nici nu știam să mătur. Nu cumva am pus vreodată mâna pe mătură acasă? Și să fi vrut s-o iau, sora mea m-ar fi omorât în bătaie cu ea. Ceilalți îmi spuneau “femeie de serviciu“, sau “veșnica victimă”. Dar nu luam în seamă vorbele lor. Și nici nu făceam acestea ca să aud vreun mulțumesc. Ci le făceam de la mine, pentru că le simțeam ca pe o necesitate și mă bucuram.

– Părinte, nu vă veneau deloc gânduri de-a stânga? Nu spuneați de pildă: “Celălalt se plimbă, nu se duce să-și vadă sora”.

– Nu, nu-mi trecea prin minte nici un gând de acest fel. Din clipa când celălalt îmi spunea: „Te rog, dacă poți, stai puțin”, primeam fără să murmur. Altul îmi cerea bani și-mi spunea că îi trebuie, chipurile, pentru copiii lui, dar el nu numai că nu-i trimitea la copii, ci cerea și de la femeia lui bani, ca să cheltuiască pentru sine. Ai înțeles? Nici nu făceam acestea ca să-mi spună “bravo”, ci o simțeam ca o nevoie. Fiindcă nu ieșeam afară, ceilalți profitau de aceasta și lăsau în seama mea toată treaba. Făceam toate treburile din com­panie. Și mai erau și o grămadă de semnale de trans­misiuni. Toate stațiile sunau mereu. Devenisem o ruină. O perioadă de timp am avut mereu 39° tempe­ratură, dar n-am spus nimănui nimic. După aceea am căzut din cauza suprasolicitării. Am leșinat și m-au aruncat pe o targa. “Haide, Benedicte[[4]]( %5Fftn4 " ftnref4")“, îi auzeam spunând, “să mergem cu targa la reparație capitală, acolo unde se repară mașinile stricate!”. Și m-au dus la spital. Iar acolo eram părăsit. Cine să-mi dea vreo aten­ție? Toti căutau de răniți. Simțeam însă o bucurie, acea bucurie ce izvorăște din jertfă. Pentru că odihna mea se naște atunci când îl odihnesc pe celălalt.

Pe cât uităm de noi înșine, pe atât își aduce aminte Dumnezeu de noi

Cel care se jertfește și are credință în Dumnezeu, nu se pune la socoteală pe sine însuși. Atunci când omul nu cultivă duhul de jertfă se gândește numai la sine și vrea ca toți să se jertfească pentru el. Dar cel ce se gândește numai la sine, unul ca acesta se izo­lează și de oameni, se izolează și de Dumnezeu – izo­lare îndoită – și prin urmare nu primește harul dum­nezeiesc. Unul ca acesta este un om netrebnic. Dacă ati ști câte greutăți are cel ce se gândește numai la sine! Nimeni nu-l va sprijini la vreo nevoie. Și desigur, nici sprijin dumnezeiesc nu va avea. După aceea va căuta peste tot ajutor. Adică se va chinui căutând aju­tor de la oameni, dar ajutor nu va afla. Dimpotrivă, cel ce nu se gândește la sine, ci mereu se gândește la alții, în înțelesul cel bun, la unul ca acesta se va gândi mereu Dumnezeu și apoi se vor gândi la el și ceilalți oameni. Cu cât uită de sine, cu atât își aduce aminte Dumnezeu de el. Iată, într-o viată de obște un suflet mărinimos se jertfește, se dăruiește. Credeți, oare, că ceilalți nu văd jertfa acestuia? Se poate ca ceilalți să nu se gândească la acest suflet ce se dăruiește în între­gime și nu se cruță pe sine? Se poate ca Dumnezeu să nu se gândească la unul ca acesta? Mare lucru! Aici vede cineva binecuvântarea lui Dumnezeu, felul în care lucrează Dumnezeu.

Omul dă examene în greutăți. Aici se vede dacă are dragoste adevărată, jertfă. Și când spunem că cineva are jertfire de sine, înțelegem că în clipa primejdiei nu se socotește pe sine, ci se gândește la ceilalți. Vezi că și proverbul spune: „Prietenul la nevoie se cunoaște”. Dacă, de pildă, acum ar cădea bombe – Doamne, ferește! – s-ar vedea cine se gândește la celălalt și cine se gândește la sine. Cine a fost învățat să se gân­dească numai la sine, la o greutate tot la sine se va gândi, iar Dumnezeu nu-l va băga în seamă pe acest om. Dacă de acum nu se gândește cineva la sine, ci se gândește la ceilalți, și la primejdie se va gândi la alții. Atunci se vor arăta cei care au jertfă adevărată și cei care sunt iubitori de sine.

Dacă omul nu începe de acum să facă vreo jertfă, să-și jertfească o dorință, un egoism, cum va ajunge să-și jertfească viata sa într-o clipă grea? Dacă acum se gândește la osteneală și caută să nu se ostenească putin mai mult decât altul în vreo treabă, cum va ajunge la starea să alerge ca să moară el și să nu fie omorât aproapele lui? Dacă acum pentru lucruri mici se gândește la sine, atunci când i se va primejdui viața sa, cum se va gândi la celălalt? Atunci va fi mai greu. Vor veni ani grei și, de pildă, dacă pe vecinul său, având acela temperatură, îl va vedea căzând în drum, îl va lăsa și va pleca. Și va spune: “Mă duc să mă odih­nesc, ca să nu cad și eu”.

În război, viața ta este în cumpănă cu a celuilalt. A alerga unul ca să-l scape pe celălalt este o dovadă de noblețe. Atunci când nu există jertfă, fiecare caută să se scape pe sine însuși. Și este un lucru constatat: cel care în război caută numai cum să se scape, își află obuzul. Se duce, chipurile, să se păzească și își sparge capul. De aceea, nimeni să nu caute să scape, mai ales când aceasta este în defavoarea celorlalți. Îmi aduc aminte de o întâmplare din războiul cu albanezii. Un soldat avea o placă de piatră ca să-și protejeze capul. Intre timp, trebuind să meargă puțin mai departe, a lăsat-o jos. Imediat vecinul său se duce și i-o ia. Iși spuse: “Acum este o ocazie bună ca s-o iau eu”. Dar în aceeași clipă, tac!, cade un obuz peste el și îl zdro­bește. Acesta vedea focurile de arme și a luat acea placă să scape; nu s-a gândit la celălalt care urma să se întoarcă să-și ia placa. S-a gândit numai la sine și și-a justificat oarecum fapta sa: “Dacă celălalt s-a dus puțin mai încolo, pot să-i iau placa”. Da, a plecat, dar placa era a lui. Un altul, cât timp a durat războiul, încerca să fugă de luptă. Pe nimeni nu lua în seamă. Ceilalți aju­tau, acesta stătea acasă. A căutat să scape de război până în ultima clipă, când lucrurile se agravaseră. Mai târziu, când au venit englezii, s-a dus la cazarmă, s-a prezentat la Zerba și, deoarece avea cetățenie ameri­cană, a aflat prilej și a fugit în America. Dar îndată ce a ajuns acolo, a murit. Femeia lui, sărmana, spunea: “A fugit să scape de Dumnezeu!”. Acesta a murit, în timp ce alții care au fost și în război au trăit.

Cei care mor cu bărbăție nu mor

Imi aduc aminte că în armată toți soldații aveau un scop comun. Eu am încercat ceva, dar jertfă exista și la ceilalți, indiferent dacă credeau sau nu în cealaltă viată. “De ce să moară celălalt? Este familist “, spuneau și mergeau aceia într-o incursiune primejdioasă. Jertfa ce o făceau aceștia avea mai mare valoare decât jert­fa ce o făcea un credincios. Cel credincios credea în dreptatea dumnezeiască, în răsplata dumnezeiască, în timp ce aceia nu știau că jertfa pe care o făceau nu se pierde și că vor primi răsplată pentru ea în cealaltă viată.

In timpul ocupației germane, atunci cu Dabachi[[5]]( %5Fftn5 " ftnref5"), italienii au arestat mai mulți tineri ofițeri greci, i-au băgat într-un vapor și i-au înecat. După aceea, pe pri­mii pe care i-au prins, i-au chinuit ca să mărturisească despre cei care au arme. Acolo să vedeți ce jertfă au făcut niște mireni! In Konita, lângă casa noastră, acolo unde acum au zidit Biserica Sfântului Cosma Etolul, mai înainte era o geamie. Ii închideau în geamie și îi băteau toată noaptea cu biciul, care avea la capetele lui bile cu ghimpi sau cu cabluri jupuite, de capetele cărora legau bucățele de plumb. Iar această sârmă de otel crăpa și jupuia pielea. Și ca să nu se audă strigă­tele acelora, cântau sau puneau muzică. De aici a ieșit zicala “bătaie cu muzică”. Ii spânzurau cu capul în jos și, sărmanii, vărsau sânge pe gură, dar nu vorbeau, căci se gândeau: “Dacă noi mărturisim”‘ – știau pe cei care aveau arme – “după aceea îi vor bate pe fiecare în parte ca să mărturisească”. De aceea primii au spus: “Să murim noi, ca să le dovedim că alții nu au arme”. Erau și unii care pentru o oca sau cinci ocale de făină spuneau că, de pildă, cutare are două arme. Lumea era înfometată și se vindeau unii pe altii. Atunci și unii italieni dintr-un batalion alcătuit din copii lepădați, ca niște barbari și-au arătat ura lor. Luau copiii mici și-i puneau goi pe soba încinsă și-i tineau acolo să se ardă. Și îi ardeau, ca părinții lor să mărturisească dacă ei sau alții au arme. „Nu am, nu am”, spuneau cei mari, iar aceia le ardeau copilașii. Vreau să spun că deși aceia erau mireni preferau să moară, ca ceilalți să nu mănânce bătaie sau să fie omorâți. In felul acesta au salvat multă lume. Datorită acelor viteji s-a păstrat nea­mul nostru.

Cei care mor cu bărbăție nu mor. Dacă nu există eroism, nu se face nimic. Și să știți că cel credincios este și viteaz. Makriianis[[6]]( %5Fftn6 " ftnref6"), sărmanul, ce a suferit! Și în ce ani!

– “Imi fumegau ochii”, spune undeva, Părinte.

– Da, îi fumegau ochii. Datorită încordării și neli­niștii ce-o avea, ochii lui parcă scoteau aburi fierbinți. Se afla în acea stare și din durere și dragoste se jertfea mereu. Nu se gândea la sine și nu se socotea pe sine niciodată. Nu se temea că o să-l omoare atunci când se lupta pentru patrie. Makriianis trăia experiențe dum­nezeiești. Dacă ar fi devenit călugăr, cred că n-ar fi ajuns departe de Marele Antonie. Făcea 3.000 de metanii în fiecare noapte și avea și răni. I se des­chideau rănile și îi ieșeau intestinele afară când făcea metanii, după care le băga înapoi. Trei metanii de ale mele fac cât una de-a lui. Uda pământul cu lacrimile lui. Noi, dacă am fi fost în locul lui, am fi mers la spi­tal ca să ne îngrijească. Ne vor judeca mirenii!

Cel ce nu se socotește pe sine primește putere dumnezeiască

– Părinte, v-ați primejduit vreodată în război?

– O, numai o dată sau de două ori? Mă gândesc acum cât de mult m-a ajutat Dumnezeu și mă cutremur. Atunci nu mă gândeam la aceasta. Mai ales la moarte nu mă gândeam deloc. Atunci când ești hotărât să mori, nu te temi de nimic. Hotărârea pentru moarte echivalează cu mii de închisori. Moartea este o asigu­rare, în război companiile sfinte au ca steag capul de mort; sunt hotărâți să moară. Cel care nu se socotește pe sine, pentru binele altuia sau pentru binele ob­ștesc, primește înlăuntrul său putere dumnezeiască. Și să vedeți, dacă cineva se mișcă din spirit de jertfă, Dumnezeu îl acoperă. Imi aduc aminte, odată eram întăriți în spatele unei stânci. Eu am săpat o groapă și m-am ascuns puțin. Vine unul și-mi spune: “Să intru și eu”. Vine altul și-mi spune și acela: “Să intru și eu”. I-am lăsat să intre, deoarece mi-au cerut-o și am rămas eu afară. Seara, când au căzut mai multe proiectile, un proiectil mi-a trecut razant cu capul. Purtam glugă, nu aveam cască. “Băieți”, am strigat, “m-a lovit proiecti­lul!”. Pun mâna pe cap, nu văd sânge; o pun din nou, nimic. Proiectilul a trecut razant cu capul și mi-a ras părul din fată până-n spate, făcându-mi o cărare de 6 cm lățime.

Voi n-ati trecut ani grei, ocupării, n-ati văzut război, dușmani etc. – și mă rog să nu vedeți – și nici nu înțelegeți mai nimic despre acestea. Insă acești ani sunt ca o oală care fierbe și șuieră. Este nevoie de o obișnuință cu viata grea, de vioiciune, de bărbăție. Dacă se va întâmpla ceva, căutați să nu vă afle com­plet nepregătite. Să vă pregătiți de acum, ca să puteti înfrunta o greutate. Ce a spus Hristos? Nu a spus: ‘Fiți gata”[[7]]( %5Fftn7 "ftnref7")? Astăzi, când trăim în niște ani atât de grei, cu atât mai mult trebuie să fim de trei ori mai pregătiți. Nu este numai moartea năpraznică cea pe care va trebui s-o înfruntăm, ci sunt și alte primejdii. Să alungăm așa­dar aranjarea[[8]]( %5Fftn8 " ftnref8") noastră. Să lucreze mărimea de suflet. Să existe duh de jertfă.

Acum văd ceva care este aproape să se întâmple, dar se amână mereu. Numai amânări mici. Cine le face? Oare nu Dumnezeu amână ceea ce trebuie să se întâmple? Hai încă o lună, două… Situația așa merge[[9]]( %5Fftn9 " ftnref9"). Dar deoarece nu știm ce ne așteaptă, pe cât puteti, să cultivați dragostea. Acesta este lucrul cel mai impor­tant dintre toate: să aveti între voi dragoste adevărată, frățească, nu mincinoasă. Atunci când există interesul cel bun, durerea, dragostea, omul totdeauna lucrează corect. Bunătatea, dragostea sunt putere. Pe cât puteti, să aveți discreție și să nu vă deschideți oricui. Unul va spune celuilalt și acela altuia, și ce va ieși? Se poate ca și dintr-o prostie să faceți rău și apoi să vă dați cu capul de perete. Să fi văzut discreție în armată! Dacă erai în primejdie să fii prins, prima treabă era să distrugi datele secrete. Rupeai datele bucățele ca să le înghiți. O dată când m-am aflat în primejdie le-am în­ghițit. Pentru că, de le-ar fi găsit răzvrătiții, ar fi aflat că în cutare loc se află armata, că are nevoie de hrană etc. și ar fi transmis ei semnale în folosul lor la centru și atunci ar fi venit aviația și le-ar fi aruncat lor ali­mentele iar armata ar fi bombardat-o. Ai înțeles? S-ar fi dat ei drept armată. Dacă te prindeau și erai transmisionist, îti scoteau unghiile cu cleștele, ca să mărtu­risești secretele. Și preferai să ti se scoată unghiile, decât să trădezi. Unuia i-au ars subsuorile ca să le dea o scrisoare, dar nu a dat-o, a rămas paralizat. N-a mărturisit și de aceea s-a făcut mărturisitor. Chiar și femeile care duceau documente secrete, ascunse în samare, erau hotărâte să moară.

Moartea în război ispășește multe păcate, pentru că fiecare se jertfește să-i apere pe ceilalți. Cei care își jertfesc viata lor din dragoste curată, ca să-i protejeze pe semenii lor, îl urmează pe Hristos. Aceștia sunt cei mai mari eroi, pentru că și moartea tremură înaintea lor, fiindcă ei înfruntă moartea din dragoste și astfel câștigă nemurirea, luând cheia veșniciei de jos, de sub placa mormântului și înaintând neîmpiedicati spre feri­cirea veșnică.

Toată viata monahului este o jertfă

Pe monah îl ajută ca în toată viata să aibă dragoste și jertfă. El a pornit să moară pentru Hristos. Adică a pornit pe calea jertfei. Neavând nici o obligație, mo­nahului i se impune să cultive duhul jertfei. Mireanul n-a pornit să moară pentru Hristos. Apoi are și obli­gații. Se gândește la familia lui, la copii, de aceea are și circumstanțe atenuante și i se justifică aceasta. De pildă, într-un război, unul care are familie încearcă să evite primejdia, ca să nu-i rămână copiii pe drumuri, nu se gândește că, dacă el evită pericolul, poate muri un altul care are și acela copii. In sfârșit, acolo există cel puțin un interes pentru familie. Iși spune: “Să nu-mi rămână copiii pe drumuri”. Se poate să nu creadă în cealaltă viată și de aceea încearcă s-o păstreze măcar pe aceasta.

– Părinte, monahul trebuie să se jertfească mereu pe sine?

– Ascultă, n-am spus că toată viata monahului este o jertfă? Ce altceva să facem? Dacă monahul șchioapătă în această privință, atunci nu este monah. Și atunci ce fel de nevointe duhovnicești mai face unul ca acesta? Atunci când nu există jertfă, nu încap cele duhovnicești. Toate lucrurile duhovnicești pe care monahul le face fără jertfă nu sunt nimic. In Sfântul Munte aceste lucruri duhovnicești se numesc “speri­etori de ciori”. Adică un călugăr care face astfel de lucruri duhovnicești nu poate alunga diavolii, ci numai ciorile. Atunci când omul ia în serios nevointa pe care trebuie s-o facă în această viată, are în el flacără dumnezeiască. Dacă lipsește această flacără dumnezeiască este nefolositor. Aceasta este cea care îi dă bucurie, îi dă vioiciune, îi dă mărime de suflet. Este ceea ce a spus Domnul: „Foc am venit să arunc”[[10]]( %5Fftn10 "ftnref10"). Când există acest foc dumnezeiesc, atunci și psalmodia și rugă­ciunea lui, fie că sunt pentru sine, fie pentru alții, dau rezultate. Mai ales inima femeiască are mare putere atunci când se curăță. Și sporește mult în rugăciune. Se face radar. Cel care nu are mărime de suflet, jertfă, va avea sau bucurie lumească sau supărare lumească; el nu va putea simți veselia duhovnicească.

De aceea vă spun să cultivați jertfa, înfrățirea. Fiecare din voi să dobândească o astfel de stare duhovnicească, spre a putea să se descurce singură într-o împrejurare grea. Dacă cineva nu are stare duhovnicească se teme, deoarece se iubește pe sine. Se poate ca și de Hristos să se lepede, să-L trădeze. Trebuie deci să fiți hotărâte pentru moarte. Se jertfesc oamenii mireni care nici nu cred în rai. Noi credem că nimic nu se pierde și că jertfa noastră are sens. Mirenii, stăpâniți de neștiință în toate, să se jertfească, să se primejduiască spre a-l apăra pe semenul lor, iar monahii să nu se jertfească? Noi, pentru dragostea lui Hristos, am pornit spre moarte. Obligații nu avem și dacă nu avem nici jertfă, atunci ce facem? Și furnica va râde după aceea de noi. Ai văzut furnici să-și bată joc de oameni? Iși bat joc însă de cei trândavi!

– Părinte, oare se poate să am râvnă să slujesc și totuși să nu am intenții curate?

– Se poate. Atunci când țelurile nu sunt curate, su­fletul nu află odihnă. Așadar își dă seama de aceasta și încearcă să le curețe. M-a impresionat un suflet ce a venit zilele acestea. Când află că cineva este bolnav și suferă, nu poate dormi, îl doare și plânge. Și trăiește în lume. A dezvăluit aceasta cuiva, iar acela i-a spus: „Aceasta poate fi și ispită”. Se poate ca lucrul acesta să fie ispită? Numai atunci când o face cineva cu intenția de a ieși în evidență, se poate să-l înșele diavolul și să trăiască o stare falsă.

Să vă scoateți pe voi din acțiunile voastre. Atunci când omul iese din sine, se desprinde de pământ. Se mișcă în altă atmosferă. Cât timp rămâne în sine, nu se poate face om ceresc, nu se poate viață duhovni­cească fără jertfă. Să vă aduceți aminte că există și moarte. Și fiindcă vom muri, să nu ne îngrijim atât de mult de noi înșine. Nu zic să nu luăm aminte până într-atât încât să ne vătămăm, ci să nu ne închinăm la odihnă. Nu spun ca cineva să se arunce pe sine în primejdii, ci să aibă puțin eroism, bre copile! Cu ce bărbăție înfruntau eroii moartea în luptă! Un monah care a fost împreună cu Kondilis – Kondilis a fost un patriot, un erou – mi-a povestit următoarele: atunci, în timpul războiului din Asia Mică, când au debarcat lângă Constantinopol, Kondilis, din corabie, de îndată ce a văzut Constantinopolul de departe, a început să facă ca un nebun: “Bre băieți, oricum vom muri”, stri­ga. “Ce mi-e azi, ce mi-e mâine! Dar să murim vitejește, bre băieți! Să murim eroi pentru patrie”. Nu avea răbdare nici să tragă la uscat. Din nerăbdarea și râvna ce-o avea, n-a văzut că încă nu ajunsese corabia la uscat, ci a sărit și a căzut în mare. Până într-atât! Nu știa nici să înoate, ci au sărit unii și l-au scos.

– Părinte, ne-ați spus să încercăm să ieșim din orice acțiune a noastră. Dar cum se face asta?

– Voi le vreți pe toate de-a gata. Ce înseamnă a mă scoate pe mine? Când mă scot? Cum să ne scoatem pe noi înșine din dragostea de sine? Cum să ne filtrăm dragostea noastră? Pe cât nu mă socotesc pe mine, pe atât mă scot pe sinemi. Și atunci când ne tăiem voia, slăbiciunea, odihna, atunci ne scoatem pe noi înșine. Prin ascultare și tăcere, multe dispar din noi înșine. Ne scoatem pe noi înșine și atunci când dragostea noas­tră nu are interes urât, dar ea trebuie să aibă și jertfă, înțelegeți aceasta? Se poate, de pildă, ca o soră să meargă la Stareță și să vadă că altă soră vrea și ea să meargă. Dacă îndată îi dă loc aceleia să meargă, cu toate că știe că aceea nu are motive serioase să meargă, atunci are ascultare, jertfă etc. Și dacă-i dă rândul ei cu toată inima și nu vorbește cu Stareța, îi va vorbi însuși Hristos. Dar aceasta s-o simtă ca ceva firesc, să i-o spună inima ei, nu s-o facă numai așa, în mod simplu, deoarece astfel au spus Sfinții Părinți. In felul acesta primește harul lui Dumnezeu îndoit. Atunci una este ajutată duhovnicește de un om, în timp ce cealaltă este ajutată dumnezeiește de Insuși Hristos.

Există mireni care fac o astfel de jertfă pe care n-o fac nici monahii. In lume – și aceasta îmi face mare impresie – cu toate că unii oameni se poate să nu creadă, să aibă slăbiciunile lor, patimile lor, mă minu­nez de felul cum iconomisește Dumnezeu lucrurile încât să aibă o inimă care se înmoaie ușor. Dacă văd pe cineva că are nevoie, deși este un necunoscut, se duc și-i oferă ajutor. Mulți care nu cred nici în rai, dacă văd o primejdie, aleargă să ajute ca să nu se întâmple vreun rău, și mor aceia ca să se salveze vieți, își dau și averile etc. Cu câțiva ani în urmă, la o fabrică, un lucră­tor era în pericol să fie prins de o mașină. Și deși erau destui bărbați, a alergat o femeie să-l salveze. Bărbații, care aveau și putere trupească, priveau… In cele din urmă l-a salvat, dar aceea a fost prinsă de hainele ei și a murit. Muceniță. Mare lucru!

Astfel de oameni nu se gândesc la sinea lor, ci o aruncă afară. Iar când o aruncă afară, atunci intră Hristos înlăuntrul lor“.

[[1]]( %5Fftnref1 " ftn1") Adica incepe copilul sa planga

[[2]]( %5Fftnref2 " ftn2") Lc. 21, 4.

[[3]]( %5Fftnref3 " ftn3") Cergă = pătură groasă de lână

[[4]]( %5Fftnref4 " ftn4") Benedict se numea predicatorul laturei aceleia și camarazii starețului îl numeau “Benedict” atunci când voiau să râdă de el.

[[5]]( %5Fftnref5 " ftn5") Dabachi Constantinos, erou național, colonel în armata greacă în timpul celui de al 2-lea război mondial. A murit în 1943.

[[6]]( %5Fftnref6 " ftn6") Makriianis Ianis (1797-1864). A fost unul din fruntașii Revoluției de la 1821. A jertfit totul pentru reușita Revoluției. Este arestat în 1852, iar în 1854 este grațiat. Bolnav, cea mai mare parte a timpului o petrece în casă sau într-o peșteră din apropiere, pe care a umplut-o cu icoane. Moare la 27 aprilie 1864.

[[7]]( %5Fftnref7 " ftn7") Mt. 24, 44 și Lc. 12, 40.

[[8]]( %5Fftnref8 " ftn8") Comoditatea, traiul bun, funcțiile sigure.

[[9]]( %5Fftnref9 " ftn9") S-a spus în noiembrie 1984.

[[10]]( %5Fftnref10 " ftn10") Lc. 12, 49.