În lumea noastră modernă, cuvântul miracol și-a pierdut semnificația. Astăzi credem că dacă realizăm câștiguri importante, dacă avem un cont gras la bancă, dacă ne putem permite orice, dispunând de cei pe care îi constrângem să ni se supună pentru că au mai puțin decât noi, ni se pare că trăim un miracol. Miracolul puterii, al răcelii, al egoismului, al orbirii. Să fie oare toate astea semne de miracol? N-am uitat, n-am pierdut sensul adevărat al cuvântului?

Lumea noastră, pe care-o considerăm avansată, modernă, civilizată și, atribuindu-i adjectivul, care ni se pare superlativ, „europeană”, este miraculoasă? Trăim o falsă luciditate, pentru că, de fapt, nu înțelegem cât de departe de adevăr suntem. Până și noțiunea de luciditate cu care ne mândrim nu înseamnă luciditate. Nu înseamnă decât sărăcirea lumii noastre, pierderea căldurii vieții. Căci luciditatea n-ar trebui să fie o pseudoexistență incoloră, în care nu simțim că ni s-a dat bucuria, dragostea, mulțumirea, speranța. Pentru noi, toate acestea nu mai există. Luciditate ar trebui să fie tocmai faptul că ne bucurăm de frumusețea lumii, de conștiința continuității noastre, a speciei umane, destinată să meargă spre mai bine. Luciditate ar trebui să însemne culoarea orizontului la răsăritul soarelui, razele care poleiesc stâncile, infinitul apelor care își cântă sonoritățile unice atunci când privim valurile argintate gonindu-se unele pe altele într-o zbatere fără sfârșit. Luciditate ar trebui să însemne conștiința sfințeniei care încă mai există printre noi. A sfințeniei adevărate, nu a pozelor hollywood-iene cu care încearcă unii și alții să ne convingă că sunt sfinți.

Pe bună dreptate, cei care mai au o urmă de luciditate se întreabă unde s-a dus viața cu culorile, bucuriile, îndoielile și nădejdile ei? Ni se oferă în schimb surogate ieftine de falsă cucernicie și de aroganță sau afirmații care încearcă să ne convingă că răutatea înseamnă inteligență și rafinament, cruzime cu care înlocuim comuniunea, sentimentul de solidaritate cu frații noștri. Ne lipsește convingerea că suntem frați cu ceilalți, frați întru Domnul. Suntem obișnuiți cu ironii la adresa naivilor care nu practică fel de fel de tehnici exotice sau credințe importate din insule de care n-a auzit nimeni niciodată, ale căror băștinași le-au uitat și ei. Nu credem în înviere. Credem că într-o altă lume vom fi gândaci, frunze, moluște… Se poartă altceva, vă rog să vă „încadrați” în actualitate, pentru a nu fi considerați demodați, săraci cu duhul, suflete simple…

Ne lăudăm cu năravuri de care pe vremuri oamenii se rușinau. Modestia, sentimentul că nu meriți chiar totul, că trebuie să lași și altora dreptul la viață, nu se mai poartă. Ne mândrim cu o realitate în care domină amoralitatea (nu mai îndrăznesc să spun imoralitatea, pentru că e o noțiune perimată), din care trebuie îndepărtat orice ne-ar aduce aminte de existența Divinității, a binelui, a sentimentului de decență, a modestiei, a convingerii că trebuie să fim conștienți de ceea ce suntem în realitate, pentru a ne apropia de ceea ce ar trebui să fim. Că fiecare trebuie să trăiască și pentru ceilalți, nu numai pentru ego-ul său. Libertatea este înțeleasă ca un dezmăț în care totul est permis: „De Dumnezeu nu mă tem și de oameni nu mă rușinez”. Aceste cuvinte se află pe frontispiciul lumii noastre, caracterizând ca într-un nou Infern a lui lui Dante ceea ce urmează dincolo de porți. Tot ce ne-ar aminti de ceea ce poartă numele de virtuți, de responsabilitate, de legi morale, care odinioară alcătuiau temelia vieții, trebuie exclus!

Tolstoi istorisește despre un om foarte bogat, care avea tot ce-și poate dori cineva: un palat somptuos, slujitori care-i citeau în ochi orice dorință, bogății uriașe... Și iată că, apropiindu-i-se ziua morții, bogătașul dorea să nu le piardă, să ia cu el măcar o parte din ele. Se gândea că poate ar putea să plătească, odată ajuns pe lumea cealaltă, numai ca să i se îngăduie să aibă cu sine ceea ce îi făcea viața atât de plăcută pe pământ. Atunci i s-a arătat un înger și i-a spus: „Nu știi că în rai nu poți plăti decât cu cele pe care le-ai dăruit pe pământ?”. Și bogătașul s-a întristat, pentru că nu dăruise nimănui nimic.

Sfântul se uita mustrător

În rai se ține seama de ceea ce ai dăruit pe pământ. Iată secretul vieții de după moarte: a dărui în sens larg, nu numai cele materiale, ci și ajutorul, celor care au nevoie de el. Sfântul Mare Ierarh Nicolae, știa acest lucru. Toată viața sa el a dăruit. Hirotonisit la nouăsprezece ani preot, a devenit stareț la mânăstirea din Sion. A fost aruncat în temniță în timpul prigoanei împăraților Dioclețian și Maximian, fiind eliberat după urcarea pe tron a împăratului Constantin. La moartea părinților săi, într-o epidemie de ciumă, a dăruit săracilor toată averea moștenită. A devenit episcop în Patara, apoi la Myra și a participat la Sinodul de la Niceea în anul 325, unde l-a înfruntat cu mare asprime pe Arie. Numele său e legat de nenumărate binefaceri. Pe toate icoanele sale se pot vedea cele trei fete pe care tatăl lor voia să le împingă la prostituție, pentru că nu avea bani să le dea zestre. Sfântul Nicolae le-a înzestrat, ferindu-le de o asemenea soartă. A salvat de la moarte trei bărbați bănuiți pe nedrept, cerându-i împăratului să-i scoată din temniță. S-a arătat pe puntea unei corăbii prinsă de furtună și amenințată să se scufunde, potolind furtuna și aducând corabia în port. A readus la viață trei tineri pe care un măcelar îi tăiase în bucăți. Când orașul Myra a fost cuprins de foamete, a obținut ca o parte din încărcătura de grâne de pe corăbiile destinate împăratului, să rămână pe loc și a împărțit-o localnicilor, astfel ca să aibă cu ce se hrăni și să ajungă și pentru însămânțat. De pe corăbiile trimise n-a lipsit însă nimic din grâul care trebuia să ajungă la împărăție! Și multe alte minuni, binefaceri, vindecări miraculoase, de care este legat numele său, care s-au săvârșit înainte și după moartea sa. (De altfel, în limba greacă numele său înseamnă „Biruitorul”). Până astăzi a rămas în amintirea creștinătății ca mare ajutător în nevoi și necazuri. Până astăzi el este pentru copii Moș Nicolae, un moșneag bun care-i cunoaște pe fiecare, dăruindu-le bucurie, daruri și strălucirea unor încântătoare amintiri ale vârstei inocenței și duioșiei. Am învățat încă din copilărie să-i simțim prezent în viața noastră. Icoana sfântului Nicolae ne urmărea cu chipul lui blajin de pe perete. Mama mi-l arăta de câte ori făceam cîte o ispravă mai năstrujnică. „Îl vezi pe sfântul?” întreba. „Vezi cum se uită mustrător la tine?” Da, sfântul se uita mustrător, vedeam asta foarte bine. Și mă sfiam de el. Și mă hotăram să mă fac cuminte. Dar „Moșul” cel bun știa la ce să se aștepte și mă ierta și priveam iarăși la el ca la un bunic cu ochi buni și mângâietor.

Mă fascina gândul că Moșul știe că exist

Da, copiii trăiau și ei într-o lume de miracole. Înțelegem oare noi, astăzi cât de important e să ai conștiința prezenței miracolelor? Faptul că le avem pe toate alături și printre noi? Că un sfânt blajin ne iubește și ne privește cu ochi mângâietori? Nu aveam computere, nu jucam cu ele scenarii de groază, care de care mai amenințătoare, învățând că la fiecare colț pândește câte un dușman pe care trebuie să-l lichidăm. Lumea copilăriei era alta. Așteptam noaptea sfântului Nicolae cu emoții. „Oare vine?” sau poate nu? Ne propuneam să-l pândim ca să-l vedem venind. Nu-l vedeam niciodată. Pe unde a venit? întrebam. Pe ușă? Pe fereastră? Aveam grijă: „Ați lăsat ușa deschisă? Are pe unde veni?” Tata zâmbea. „Știe el cum să vină, n-ai grijă, doar vine la atâția copii!” „Poate să treacă pe la toți într-o singură noapte?” întrebam. Da, putea, era noaptea miracolelor, înțelegeam foarte bine. Și știa anume ce își dorea fiecare copil. „Cum de ține minte ce-mi doresc, ce–și dorește fiecare copil?” întrebam. „Păi dacă-i sfânt?” răspundea tata. Da, ăsta era răspunsul. Moșul nostru Nicolae era sfânt și știa unde ne găsește și ce ne dorim... Dimineața dădeam fuga la fereastra unde așteptau ghetuțele noastre pe care le lustruisem cu sârg în ajun și da, miracolul se înfăptuise. Până și dimineața arăta altfel decât alte dimineți. Era strălucitoare și lumina ei era altfel decât în alte dimineți! În ghetuțe se afla tocmai ce voisem noi, o carte sau niște culori sau mai știu eu ce... Mă bucuram de dar, dar mai ales mă fascina gândul că Moșul știe că exist, că știe că în acea locuință, la acea adresă, este o fetiță, eu, anume eu, care și-a dorit acuarele și i le-a adus. Moșul știe! Nu e un miracol? Se poate un sfânt mai mare? Priveam la icoană și Sfântul Nicolae îmi zâmbea complice: „Da, vezi, am știut eu ce-ți dorești. Să fii cuminte, să fii bună cu ceilalți, să-i iubești și să-i asculți..”

Ajunul zilei de 6 Decembrie, ce noapte minunată și misterioasă a copilăriei noastre! Ne străduiam să nu adormim, să-l vedem pe Moșul intrând în odaie și făcându-și de lucru la ghetuțele noastre care așteptau, emoționate și ele, la fereastră. Venea pe geam? Pe ușă? Intra prin perete? Cobora din icoana din care ne privea, uneori mustrător, alte ori blând, ca un bunic blajin și iubitor? Da și asta era posibil. Totul era posibil în acea noapte miraculoasă la care ne gândeam cu emoție. Fără să mai așteptăm să ne trimită mama, ne curățam cu sârg încălțările, dând dovadă de o neobișnuită inițiativă: „Mamă, ar trebui să-mi curăț ghetele!” Mama zâmbea și aproba, fără alte comentarii. Știa ea ce știa… Asta era lumea noastră, lumea miracolelor, lumea în care la fiecare pas priveai printr-un alt fel de transparență, într-o altă realitate, care nu ți se arăta zilnic, dar știai că există. Poate că dintre toate marile sărbători aceasta este cea a miracolului dăruit copilului. Sărbătoarea care însemna numai daruri, ci strălucirea misterului, care învăluie în aura sa existența concretă, persoana fiecăruia, diferită de toți ceilalți.

Mai târziu înțelegeai altfel acest „altfel de realitate”, înțelegeai că ea există dincolo de ceea ce poți explica rațional. Că există o altă raționalitate, care îți arată că lumea trebuie înțeleasă mult mai larg, decât în micile noastre întâmplări cotidiene, decât în trufia noastră de a crede că totul se poate explica prin noțiunile noastre de aici, de pe pământ. Înțelegeai că universul e altul, bogat și cuprinzător, că lumea e mult mai complexă, dincolo de ceea ce credem noi că este. Că există acea patrie spirituală, în care umanitatea are o altă poartă de intrare, largă, complectă, strălucitoare în complexitatea ei infinită.

Și am înțeles că, instinctiv, și în copilărie aveam nevoia de certitudine, pe care o simțim explicit la maturitate, de a nu fi doar un număr într-o listă de numere, o entitate repetabilă, chiar și sub altă formă, într-un soi de existență amorfă, pasivă, impersonală, care revine mereu, această eroare tragică a unei pseudo-existențe. A fi tu însuți, unic, inimitabil, deosebit, personalitate definitivă în fața Domnului și nu o peregrinare într-o serie de existențe fade, care nu se deosebesc între ele, care nu spun nimic, un haos minuscul aflat într-un alt haos mai mare, fără sens, fără țintă, fără culoare. Căci fiii Săi nu pot să fie decât unici, într-o relație reciprocă, biunivocă, în care primim și dăm totul.

Iată de ce, El a ales pe unii dintre slujitorii Săi binecuvântați, pe Sfântul Nicolae și pe alți sfinți, pentru noi, dăruindu-ne certitudinea că suntem cu adevărat fiii Săi, pe care ne iubește, așteptând să ne străduim a dobândi prin cele ce le înfăptuim aici, cele pe care ni le-a rânduit în viața cea veșnică, cea nepieritoare, în strălucirea Tronului Dumnezeiesc.

Martin Walser, marele scriitor german, pe care l-am mai citat, spunea: „Credința face lumea mai frumoasă decât este în realitate. Cel care crede prelungește frumusețea. Ca să trăim trebuie să credem”. Aș adăuga: credința ne dăruiește ceritudinea miracolului. Din nefericire, lumea noastră nu mai are nevoie de frumusețe, nici de miracole. Frumusețea nu aduce bucurie decât dacă devine o sursă de profituri, de bani, de putere. Și atunci nu mai este frumusețe... Iată ce nu înțelege lumea actuală. Gonim de la noi frumusețea, viața în eternitate, dăruită nouă de Transcendență. Dar oricât ne-am lepăda de această presimțire, oricât ne-am strădui să ne concepem existența fără ea, înlocuind-o cu surogate jalnice, vremelnice, ea nu piere, pentru că este suprema putere, este dragostea lui Dumnezeu pentru noi, este Dumnezeu-Iubirea Însuși, viața și garanția vieții, căci numai cine trăiește poate simți iubirea....

Să ne străduim să redăm copiilor sentimentul miracolului. Să le redăm copilăria. Această bucurie de neuitat este ceea ce rămâne și ne face mai târziu viața mai frumoasă. Astfel ca să pricepem că din ea, de la această bucurie a copilăriei, crește în noi puterea de a alege drumul adevărat către viața adevărată.

/ Foto: Oana Nechifor")