Iubiții mei, pământul nu este unica noastră locuință, ci a fost hotărât de Dumnezeu ca locuință temporară a noastră. Patria veșnică și unica noastră locuință sunt cerurile. Pentru pământul acesta, care atât de mult ne ține alipiți cu plăcerile și cu distracțiile lui, cu comorile și cu desfătările lui, va veni o zi în care va fi distrus. Pentru că este materie și materia este stricăcioasă. S-a făcut în timp și orice lucru creat în timp are și sfârșit. Așadar, va suna și pentru pământ ultimul ceas. Aceasta o confirmă și știința. Dar mai mult decât știința o confirmă cuvântul lui Dumnezeu, Sfânta Scriptură, care numește sfârșitul lumii „sfârșitul veacului” (Matei 13, 39; 24, 3; 28, 20; Evrei 9, 26). Despre sfârșitul lumii vorbesc profeții, și mai ales Daniil și Isaia, vorbesc foarte clar Domnul, Apostolii, Apocalipsa.

E o realitate faptul că pământul va fi distrus. Dar mai înainte de sfârșitul veacului se vor petrece așa-numitele „semne ale vremurilor” (Matei 16, 3). Care sunt aceste semne? Le-a explicat Domnul: Vor fi „foamete”, „boli” (neputințe din cauza cărora oamenii vor muri ca muștele), „cutremure pe alocuri”, „un necaz mare, cum nu a mai fost de la începutul lumii” și, în sfârșit, soarele și luna se vor întuneca, stelele vor cădea și „puterile cerurilor se vor clătina” (Matei 24, 7, 21, 29; Luca 21, 11). Cine ar fi crezut acestea, dacă nu le-ar fi zis gura Domnului nostru Iisus Hristos?

Semnele vremurilor vor fi perturbația sau alarmarea lumii fizice. Și în zilele noastre au apărut astfel de fenomene de tulburare în lumea fizică. În America de Sud, pe țărmurile din Chile, în timp ce oamenii erau întinși goi pe frumoasele țărmuri nisipoase și se distrau – cum se întâmplă și pe plajele noastre –, deodată s-a cutremurat pământul, s-au deschis vulcanii, s-a vărsat lava, s-au pierdut insule întregi și apăreau alte insule noi, marea s-a sălbăticit, valurile s-au ridicat cincisprezece metri și au măturat suprafețe întregi. Mii au fost morții și cei fără acoperiș. Așa ceva nu s-a mai întâmplat.

Dar dacă mă veți întreba, iubiții mei, care este cel mai groaznic semn al vremurilor, vă voi spune că nu sunt aceste fenomene. Nu este taifunul, nu este cutremurul, nu este incendiul, nu sunt valurile mării. Cel mai groaznic semn al vremurilor este dezbinarea, care stăpânește acum între oameni. Niciodată lumea nu a fost atât de dezbinată.Unde să ne aruncăm privirea, ca să nu vedem dezbinare?

Dezbinare între popoare.Națiuni Unite se numește cunoscutul organism internațional, dar eufemistic. Trebuie să dăm jos placa „Națiuni Unite” și să scriem „Națiuni Dezbinate”. Pe sub zâmbetele și politețurile diplomației se ascunde o mare rivalitate. Nu atât între popoarele mici – acestea sunt victimele – cât între cele mari, care ca niște fiare ale Apocalipsei sunt gata să cadă una asupra alteia. Dar dezbinată este și fiecare națiune în interior; există microbul dezbinării în partide, tabere, facțiuni, șefi, interese, societăți comerciale și nu numai. Și înainte de toate la noi, elinii. Deschideți istoria. Trei mii de ani de viață avem și în această perioadă națiunea noastră de multe ori a fost unită. Și când a fost unită, atunci a fost slăvită și nebiruită; luau piscurile Pindului și îl înălțau până la stelele cerului. Cum a spus cineva: Dacă elinii ar fi fost uniți, ar fi stăpânit lumea. Dezbinarea este cea mai mare nenorocire a națiunii noastre. Dihonia a împărățit adeseori și atunci s-au întâmplat multe rele; cum a fost, de pildă, catastrofa din Asia Mică.

Pretutindeni dezbinare: și la sate și la orașe.Este dezbinată până și cea mai mică împărăție. Care este cea mai mică împărăție, cu împărat, împărăteasă și popor? Familia: tatăl este împăratul, mama este împărăteasa, iar poporul sunt copiii. Dezbinarea împărățește în casă. Anarhia gândirii și a făptuirii. Femeia nu se supune bărbatului, bărbatul nu respectă femeia, copiii nu bagă în seamă pe nimeni. Soții nu se înțeleg unul cu altul, iar copiii cu părinții. Casa, care odată era un rai, o biserică, o mănăstire, acum nu „atrage”, nu este un magnet. Mai demult, colibele mici de la sate erau palate ale cerurilor, îngeri locuiau acolo; acum în marile blocuri locuiesc demoni înaripați. Binecuvântată fie vremea în care oamenii nu erau dezvoltați intelectual, dar aveau inima educată. Acum, casa a ajuns hotel de somn și de mâncare. Rare sunt cazurile în care găsești soți care se iubesc, copii cu respect. Arătați-mi o casă unde există bună înțelegere și unitate în iubirea lui Hristos!

Dar exagerat le mai zici! – îmi veți spune. Dacă le zic exagerat, atunci duceți-vă la Arhiepiscopie și întrebați, și dacă sunteți creștini, veți plânge pentru halul în care am ajuns. Mai demult, cu preoți neșcoliți, într-o mie de familii nu aveam nici un divorț. Acum, cu preoți și episcopi licențiați, la trei familii una se destramă! Noi, clericii, avem o mare răspundere. Nu ne îndeplinim vocația. În fiecare zi se emit o mulțime de divorțuri. Am ajuns ca Elada să devină Hollywood.

Omul caută unitatea între popoare, națiuni, familii și nu o găsește. Intră în sfârșit în biserică, cu speranța că aici va găsi unitate, de vreme ce Biserica se roagă „pentru unirea tuturor” (Sfânta Liturghie) și Hristosul nostru astăzi își înalță mâinile în Evanghelie și se roagă ca creștinii să fie uniți (vezi Ioan 17, 11). Și ce vede? Aici ortodocși, dincolo franci (catolici), mai încolo protestanți în 300 de fracțiuni.

Dezbinarea creștinilor este o piedică în răspândirea creștinismului – două treimi din lume sunt închinătoare la idoli. Se duc misionarii la sălbatici, propovăduiesc Evanghelia și aceia lăcrimează. Și s-ar fi așteptat cineva ca aceștia să se boteze și să se facă creștini. Cu toate acestea, nu se botează. Zic: Sunt frumoase cuvintele voastre, veșmintele voastre, cântările voastre. Sunteți însă divizați, n-aveți dragoste între voi. Englezii îi vânează pe americani, americanii pe englezi și așa mai departe. Noi, care nu suntem creștini, avem o mai mare unitate între noi. Voi nu sunteți uniți, aveți ură între voi. Așadar, să mergeți mai întâi să vă iubiți între voi și după aceea să veniți să ne propovăduiți nouă Evanghelia.

Astăzi este sărbătoarea celor 318 Părinți, care s-au adunat la primul Sinod Ecumenic și au alcătuit Crezul. Toți sunt stele ale Bisericii noastre. Nu mă voi referi la vreunul din ei. Gândul îmi merge la un alt părinte, care nu aparține acestora care au alcătuit Crezul, însă a alcătuit Dumnezeiasca Liturghie, care se săvârșește și pe care o auzim continuu. Este marele Dascăl al Bisericii noastre, Sfântul Ioan Gură-de-Aur, pe care pururi îl pomenim. Așadar, l-au întrebat când va fi sfârșitul veacurilor, iar Ioan Gură-de-Aur a răspuns din amvon:

Frații mei, sfârșitul va veni când veți vedea că oamenii vor fi dezbinați: femeile nesupunându-se bărbaților lor, bărbații ne iubindu-și femeile lor, copiii că-și ridică mâna ca să-și lovească părinții, mirenii neascultând, conflicte civile. Dar sfârșitul va veni înainte de toate când dezbinarea va intra în Biserică, când va ajunge înăuntru la jertfelnic. Când veți vedea că se vor încăiera călugări cu călugări, diaconi cu diaconi, preoți cu preoți și episcopi cu episcopi.

Ce vedem, iubiții mei? Trăim în astfel de zile și numai Dumnezeu ne va mântui. Dacă ne va mântui, mântuirea nu ni se datorează nouă. Dacă ne va mântui, ne va mântui pentru micii și nevinovații copilași care sunt în leagăne.

Să ne pocăim. Dacă vom continua tactica urii, vom fi pedepsiți. Vom fi clătinați de un cutremur și nu va rămâne piatră pe piatră. Să ne pocăim, să îngenunchem, să ne rugăm toți, mici – mari, mireni și clerici, preoți și episcopi, domni și popor, ca Dumnezeu să ne fie milostiv. Să sufle între noi iubirea, buna înțelegere și dreptatea, așa încât cu o singură gură să slăvim pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh în vecii vecilor. Amin.

† Episcopul Augustin

Sursa: Kiriakodromion