Sfântul Proroc Isaia evidențiază nerecunoștința poporului lui Israel față de Dumnezeu: Boul își cunoaște stăpânul și asinul ieslea Domnului său, dar Israel nu Mă cunoaște, poporul Meu nu Mă pricepe (Isaia 1, 3). Vedeți cât de aspru judecă Sfântul Proroc, prin aceste cuvinte, nerecunoștința poporului lui Israel? El dă drept exemplu animalele necuvântătoare, care arată atașament față de stăpânul lor.

În Viața Sfântului Gherasim, care a trăit la Iordan, s-a petrecut un lucru interesant. Acesta a văzut odată un leu stând pe nisip și suferind tare. Leul își lingea laba în care intrase un spin. Sfântul Gherasim s-a apropiat de el, i-a luat labă și i-a scos spânul. Și ce s-a întâmplat? Leul a nutrit din acel moment o mulțumire neobișnuită față de sfânt și, până la moartea starețului, nu s-a despărțit de dânsul, iar atunci când Sfântul Gherasim a murit, pe mormântul lui acest leu recunoscător a jelit mult timp, și în cele din urmă acolo a și murit.

Eu cunosc un caz în care un medic, văzând pe drum un câine bolnav, l-a luat la sine și l-a vindecat. Câinele era nespus de recunoscător acestui medic milostiv, precum leul Sfântului Gherasim. A mers după el toată viața și nu o dată a adus la dânsul și alți câini bolnavi pentru a-i vindeca. Vedeți cât de multe trebuie să învățăm de la aceste animale recunoscătoare? Dar noi nu suntem așa. Nouă din zece vindecați s-au dovedit nerecunoscători. Credeți voi, oare, că acești nouă nerecunoscători erau oameni răi? Nu! Domnul a vrut să ne arate prin aceasta că și printre noi se află destui nerecunoscători.

De ce oamenii sunt nerecunoscători? De ce răspund atât de des cu nerecunoștință și îi defăimează pe binefăcătorii lor?

La baza nerecunoștinței stă iubirea de sine, egoismul. Nerecunoscătorii au o părere atât de înaltă despre sine, că se gândesc prea puțin la alții, consideră că ceilalți sunt obligați să le acorde atenție și de aceea orice binefacere o consideră de nimic, o primesc ca pe ceva ce li se cuvine. Există printre oamenii de acest fel unii foarte mândri, cărora le este neplăcut să primească binefaceri. Atât timp cât au nevoie de ceva, merg și cer ajutor, iar când primesc ceea ce au dorit, în locul recunoștinței se ivește în inima lor iritarea și răutatea. Nu suportă faptul că a fost necesar să ceară, că s-a găsit un om nobil care le-a oferit ajutor. Și nu se gândesc deloc să-i mulțumească. Ba mai mult decât atât, uneori inima lor se înăsprește și acest sentiment al iubirii de sine generează ură față de binefăcătorul lor.

Preaînțeleptul Iisus, fiul lui Sirah, a spus următoarele cuvinte despre oamenii nerecunoscători:

Mulți au socotit împrumutul ca bani găsiți și au făcut necaz celor care i-au ajutat pe ei. Până să ia împrumutul, săruta mâna celui care îi dă și pentru banii aproapelui vorbește cu glas ademenitor; iar când este vremea să întoarcă, atunci tărăgănează, și se apăra cu cuvinte de lene și învinuiește vremea. De va putea, abia va întoarce jumătate și o va socoti ca bani dați de pomană. Iar dacă nu, pentru că l-a lipsit de bani, i se face lui vrăjmaș pe degeaba. Blesteme și sudalme îi va răsplăti și, în loc de cinste, îi va plăti cu necinste (Înțelepciunea lui Isus Sirah 29, 4-6).

Dintre toate felurile pe care le îmbracă nerecunoștința omenească, cea mai gravă este cea a copiilor față de părinții lor, foarte răspândită astăzi.

Spuneți-mi, pe cine, dacă nu pe părinți, trebuie să-i considerăm primii și cei mai mari binefăcători ai noștri? Ei ne-au dat viață, ne-au răbdat capriciile copilărești, neajunsurile și uneori chiar și ofensele. Cine, dacă nu părinții, care s-au îngrijit atât de mult de noi și care și-au pus sufletul pentru noi, merită recunoștința noastră? Deseori vedem că pe părinții bătrâni, care au pierdut capacitatea de a munci, copiii răi îi alungă din casă, sau dacă nu-i alungă, atunci cu blestem și cu răutate le dau pâinea necesară.

Ascultați ce spune înțeleptul Iisus, fiul lui Sirah, despre cinstirea părinților:

Cu fapta și cu cuvântul cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să-ți vină binecuvântare de la ei. Ca binecuvântarea tatălui întărește casele fiilor, iar blestemul mamei le dărâmă până în temelie… Ca un hulitor este cel care părăsește pe tată și blestemat de Domnul este cel care mânie pe mama sa (Înțelepciunea lui Isus Sirah 3, 8, 9, 16).

În Deuteronom citim cuvinte înfricoșătoare: Blestemat este cel care vorbește de rău pe tatăl său sau pe mama sa! În cartea Ieșirii citim cuvinte și mai înfricoșătoare: Cel ce-l bate pe tatăl său trebuie să fie dat la moarte.

Poporul lui Israel îi ucidea cu pietre pe călcătorii de lege. Era necesar doar ca pedeapsa să devină un eveniment înfricoșător în viața poporului, pentru ca acesta să înțeleagă cum sunt pedepsiți cei care se poartă nemilos cu părinții lor și să conștientizeze gravitatea acestui păcat.

Așa a fost în timpurile vechi. Dar în prezent lucrurile s-au schimbat. Această lege nu se mai aplică nicăieri. Cel ce-și bate tatăl, care vorbește de rău pe mama sa, la noi deseori rămâne nepedepsit. Iar dacă părinții se hotărăsc să depună plângere în instanță împotriva tratamentului la care sunt supuși de proprii copii, viața lor va deveni și mai amară.

Dar legea lui Dumnezeu este veșnică și dreptatea Lui este neclintită, și, dacă nu vor fi pedepsiți acum cei care își bat părinții, atunci vor fi condamnați de Dumnezeu la pedeapsă veșnică. Și deși nimeni nu-i ucide acum cu pietre blestemul lui Dumnezeu, judecata lui Dumnezeu îi va pedepsi veșnic, fiindcă dreptatea lui Dumnezeu întotdeauna se va împlini, chiar și atunci când oamenii vor înceta s-o urmeze.

Să gândească la aceasta cei care îi ofensează pe părinți, cei care îl alungă din casă pe tatăl bătrân sau pe mama bătrână, care îi condamnă la foame, lipsindu-i de ajutor. Fie să-și aducă aminte că și pentru ei se va îndeplini această lege veche! Fie să-și amintească de judecata lui Dumnezeu și să se cutremure în fața ei!

Domnul Iisus Hristos, când i-a vindecat pe cei zece leproși, știa că nouă dintre ei se vor arăta nerecunoscători, dar chiar și așa, i-a vindecat pe toți. Și-a revărsat mila nemărginită asupra tuturor – și vrednici, și nevrednici. Și-a dat viața și pentru păcătoși, și pentru nerecunoscători. EI a suferit pe Crucea de pe Golgota de dragul nostru, al tuturor, chiar și de dragul celor care L-au respins, care L-au dat la moarte.

Nerecunoștința omenească este ca o picătură în marea milostivirii lui Dumnezeu. Și precum nu poți tulbura marea aruncând în ea o mână de nisip sau de ceva necurat, tot așa nu poate nerecunoștința omenească să tulbure cât de puțin milostivirea nemărginită a lui Dumnezeu față de noi toți. Trebuie să ținem minte această.

În fața ochilor noștri să stea întotdeauna Hristos înroșit de sânge, Care a murit pe Crucea Golgotei pentru noi, cei nerecunoscători.

Să ținem minte Crucea Golgotei, să ne amintim întotdeauna milostivirea nemărginită a lui Dumnezeu față de noi, nevrednicii și păcătoșii.

Și dacă ne vom aminti această, dacă vom lua exemplu de la cei care cu recunoștință consideră de datoria lor să-și cinstească proprii părinți, atunci mila lui Dumnezeu va fi cu toți!”

Sfântul Luca al Crimeei, Predici, Editura Sophia, București, 2009

Leave a reply Anulează răspunsul

Comment

Name

required

required, will not be published

Website

Notifică-mă prin email când sunt publicate alte comentarii.

Notifică-mă prin email când sunt publicate articole noi.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Abonare newsletter

Subscribing I accept the privacy rules of this site