– Este, într-adevăr, o problemă esențială. O problemă care pleacă de la faptul că suntem cu toții, mai mult sau mai puțin, victime ale unei perspective dominant exterioare a lucrurilor, materialiste, aș spune. Am căzut aproape toți – și credincioși, și cler, și popor, și ortodocși, și neortodocși – am căzut sub această presiune și nu mai dăm importanță la ceea ce este înlăuntru, nevăzut, la ceea ce nu prinde cheag, gest, act, atitudine materială. Or, dacă ne întoarcem la dumnezeieștile Evanghelii, și mai ales după aceea, dacă urmărim toată Tradiția răsăriteană, care este exprimată atât de închegat în monumentele literare binecunoscute (în Paterice, în Filocalii, în Viețile Sfinților, până la literatura mărturisitoare contemporană nouă), vedem că războiul se duce înlăuntru – „războiul nevăzut”, cum spunea Sfântul Nicodim Aghioritul, și Părinții în general. Războiul se duce la nivelul gândului, la nivelul deciziei lăuntrice. Dar pentru asta trebuie multă conștiință de sine, o profundă cunoaștere a lumii tale lăuntrice. Oamenii să se oprească asupra sinelui, să se oprească din vâltoarea aceasta extraordinară, să opună rezistență acestui aspirator uriaș care-i absoarbe continuu și complet înspre afară. Nu este simplu.

Acuma, noi înșine, dacă stăm și reflectăm un pic, ne dăm seama că, într-adevăr, miezul lucrurilor este duhovnicesc, este sufletesc, este gând, este suflu, este intenție. Noi știm că dumnezeieștile Evanghelii promovează ceea ce putem numi nu o morală a faptelor, ci o morală a motivației faptelor, deci a gândului care generează fapta, ceea ce este extrem de important. Și putem verifica și noi în propria noastră experiență, puțină câtă este, că, de fapt, gândul care generează fapta face ca fapta să fie bună sau să fie rea, să fie ziditoare sau să fie demolatoare. Același lucru, în funcție de gândul care îl generează, poate fi în egală măsură o virtute sau poate fi un păcat. Și atunci înțelegem că jocul major este acolo, la nivelul gândului – dar e foarte greu să ne sustragem presiunii explozive a culturii materialiste care ne-a cuprins aproape pe toți.

Iată, și noi investim atât de mult în afară: în imagine, în vizibilitate, în presă, în televiziune: „Să se vadă, să se vadă!”, și evident că ne îngrijim foarte mult de ceea ce se vede și nu ne mai îngrijim de ceea ce nu se vede. Dar un om atent, chiar cineva care nu este neapărat așezat în cele bisericești și în cele creștinești, poate să ne „citească”, că, de fapt, în grija noastră pentru imagine se ascunde un gând lăuntric rău, că noi vrem să plăcem oamenilor, nu vrem să plăcem lui Dumnezeu. Iată cum ne trădăm noi înșine. Dumnezeieștile Evanghelii, într-adevăr, ne trimit la partea dinlăuntru a paharului. Discursul Mântuitorului Hristos, în ansamblul lui, privește această zonă unde se nasc gândurile, unde se nasc intențiile, unde se motivează faptele noastre și atitudinile noastre. Acolo se motivează. Lupta cea mare se dă acolo – acolo se încuibează și patimile noastre, acolo se înrădăcinează și virtuțile noastre: la nivelul inimii, la nivelul gândului ascuns, și acolo se generează duhurile care ne stăpânesc, care pot fi, de cele mai multe ori, rele. Iată, din păcate, duhul leneviei, duhul lăcomiei, duhul desfrânării, duhul trufiei, duhurile nenumărate și spurcate. Tot acolo se așază și Duhul lui Dumnezeu.

Cultura noastră, cultura Evangheliei, și în mod special cultura Bisericii Răsăritene este o cultură a lăuntricului. Și mă bucur că puneți în discuție această problemă, pentru că, într-adevăr, cred că aceasta ar fi una din replicile majore și foarte necesare pe care trebuie să le dăm astăzi lumii: că pentru noi, cei din Biserică, cei care suntem Biserică, cei ce mărturisim că suntem Biserică a lui Dumnezeu, important este nu ce se vede, important este ce nu se vede. Important este ce e în lăuntrul omului. Cu gândul omului poți să răstorni lumea asta. Și avem, sigur, mărturia aceasta de la Paterice, de la Părinții pustiului, de la pustnicii de astăzi din mănăstiri, din munții noștri, de la Sfântul Munte Athos, care, înlăuntrul lor, după ce se curăță de tot bombardamentul acesta al gândurilor, în duhul lor cuprind lumea întreagă. Cred că asta este una din problemele majore. Trebuie să arătăm lumii prin felul cum viețuim, prin felul cum trăim, prin felul cum ne mișcăm, că pentru noi inima contează, cultura lăuntrului, a interiorului.

„Unde nu este luptă cu gândul, omul e deja cucerit de faptă”

Apoi un alt aspect este acela că noi suntem atât de copleșiți de gânduri, încât n-avem nici capacitatea să le recenzăm, să le consemnăm. Îmi vine în minte acum o scenă din Pateric, cu un Părinte care, de altfel, în obște părea a fi un pic nebun (cum se făceau unii dintre ei, nebuni pentru Hristos), și râdea așa, „ca prostul”, cum zicem noi astăzi, și Părinții îl socoteau ca atare, chiar dacă erau pustnici împreună cu dânsul. Și vin trei frați ca să cerceteze obștea și cer binecuvântare de la Stareț ca să-i lase să vadă toate chiliile Părinților. Și Starețul zice celui care-i îndruma: „Numai la nebunul ăla să nu te duci cu ei”. Dar ei au simțit că s-au dus peste tot și n-au descoperit ce căutau. Până la urmă au plecat fără să-l vadă. Și Părintele Stareț s-a întrebat: „Măi, daʼ de ce-au vrut acești Părinți să se ducă la fratele?”. S-a dus atunci el, și-l găsește pe frate făcându-și lucrarea sa duhovnicească, dar când a văzut că intră Starețul, a început să râdă prostește, cum râdea de obicei. Și-i zice Starețul: „Nu mă mai amăgești! Care-i lucrarea ta? Ce faci tu aici în chilie?”. Și atunci i-a spus: „Eu, de dimineață, când mă scol, am în fața mea două coșulețe și mai multe pietricele. Când îmi vine un gând bun, pun o pietricică în coșulețul din dreapta; când îmi vine un gând rău, pun o pietricică în coșulețul din stânga. Și dacă până seara se adună mai multe pietricele în coșulețul cu gânduri rele, nu mănânc în ziua aceea”.

Ca să înțeleagă cineva la ce nivel se duce lupta! Ia să-și propună cineva din lume, ca noi, să consemneze de-așa manieră gândurile! N-ar putea să facă față nici cinci minute, darămite o zi întreagă, la câte gânduri trec prin mințile noastre. O avalanșă! Mintea noastră este ca un univers plin de meteoriți, cum zic Părinții, este o răspândire, o risipire permanentă. De altfel, tot Părinții definesc lumea ca o risipire. „Ce este lumea? O risipire”, zice un Avvă. Dar asta nu înseamnă că nu trebuie să reflectăm asupra lucrurilor. Bătălia acolo trebuie dată și bătălia acolo trebuie câștigată. Că dacă te-a biruit vrăjmașul la nivel de gând, după aceea ești rob.

Gândul bun și gândul rău

– Vorbeați de gândul bun și gândul rău. Dar cum ar putea fi evaluat un gând ca fiind bun? Cel rău e mai evident; dar cel bun?

– Eu nu cred că e o mare problemă, ca să fim onești cu noi înșine, mai ales pentru cei care viețuiesc la un nivel foarte jos, adică grosier. O mare problemă începe să devină când urcă cineva la lupta foarte subțire. Cum spun și Părinții: „La subțirimea gândurilor, puțini Părinți ajung”. Dar la viețuirea asta a noastră cred că nu sunt probleme mari, că toți simțim că, dacă-mi vine gândul să mănânc, de exemplu, și am mâncat deja, acela nu-i un gând bun. Dacă-mi vine gândul să plec și nu am o treabă, acela nu-i un gând bun. Sigur, nu e foarte greu de văzut că, de obicei, gândurile dominante din mintea fiecăruia și din inima fiecăruia sunt stârnite de patimile dominante. Asta-i foarte important. Deci un om care-i deja capacitat de patima desfrâului va fi cercetat continuu de gânduri desfrânate: și când vede o femeie, și când n-o vede, și când vede pe cineva mai serios, și când vede pe cineva mai neserios, și când mănâncă, și când bea, și când doarme, și când se scoală. Cineva care este cuprins de patima iubirii de arginți, de exemplu, acela va fi dominat de gândurile care izvorăsc din această patimă: cum să economisească, cum să se lăcomească la bani, cum să facă mai mulți, cum să adune, cum să înșele, tot timpul. Cineva care este dominat de duhul stăpânirii, adică al iubirii de stăpânire, tot timpul va fi preocupat de cum să se impună în relațiile cu ceilalți, începând cu cel de aproape, soțul sau soția, și ajungând până la preocuparea de a conduce mulțimi de oameni.

Dacă cineva își face această analiză și își identifică patimile, atunci nu e greu să identifice și gândurile, care sunt rele și care sunt bune. Există și un nivel unde este foarte greu să distingem gândurile, de aceea a lăsat Biserica noastră și Dumnezeu i-a luminat pe Părinții noștri ca să existe practica confruntării cu duhovnicul. Atunci când suntem în dilemă, mergem și întrebăm: „Părinte, ce să fac?”. Marii Părinți ai pustiului fac lucrul ăsta: „Părinte, am gândul să cercetez pe Avva cutare, e bine sau nu e bine?” (care, în sine, poate să fie gând bun, dar în contextul foarte concret al persoanei în cauză poate să fie vătămător). Un Părinte de la Pateric cinci ani de zile a testat un gând dacă să meargă să cerceteze pe un alt Părinte. Cinci ani de zile! Și, după cinci ani de zile, trage concluzia că e bine să meargă. Deci un gând în sine poate să fie bun, că merg la un Avvă, dar poate să fie și un gând viclean, că mă scoate vrăjmașul din chilie, de exemplu, și pe drum, până ajung la Bătrân, mi se întâmplă o ispită. Eu cred că nu suntem la acel nivel – puțini dintre noi vor fi fiind, că sunt oameni ai lui Dumnezeu peste tot care să fie atât de sensibili și atât de curați încât să ajungă să aibă o bătălie în a distinge gândul, care-i bun și care-i rău. Eu cred că noi le știm foarte bine, n-avem însă sensibilitatea să le sesizăm, nici nu suntem atenți când ne-a capacitat un gând rău, și-am și făptuit gândul rău!

Patima desfrânării, un fel de posedare

– În zilele noastre vedem la tot pasul lucruri spurcate, cum ar fi imaginile desfrânate, care sunt deja încărcate cu toată lucrarea respectivă. Ce facem în contextul acesta cu mintea? Cum ne păzim de acest război?

– Ăsta-i chiar un război nuclear. Pentru că, așa cum constatăm ca duhovnici, războiul acesta pe care-l dă vrăjmașul în intimitate este extrem de greu de dus – nu mai e, de fapt, un război al gândului, pentru că deja lumea aceea urâtă, desfrânată a pătruns înlăuntrul tău. Este un fel de posesiune, dacă vreți. Profesorul Matsoukas[[1]]( %5Fftn1), foarte interesant, într-un tratat de Demonologie, vorbește despre această demonizare a omului (adică în parte demonizare, nu vorbim de o posedare completă), deci de o posedare de rău de așa manieră, încât parte din om este capacitată de un anume tip de duh, și-atunci nici nu mai este vorba de gând acolo – ar fi fost bine să fie bătălia de gând! –, acela este un posedat, nu mai are șansa să se elibereze singur, decât cu multă rugăciune pentru dânsul.

Tot de la Pateric îmi vine în gând o întâmplare – sunt în atmosfera Patericului în ultima vreme: se luptă un Părinte cu un gând de desfrânare câțiva ani de zile și nu reușește să-l biruie, la pustie. Și spune Părinților: „Fraților, ce să fac?”. Și atunci s-au pus toți la rugăciune pentru dânsul și așa a biruit gândul. În astfel de situații, după părerea mea, rămâne numai alergarea la „doctor”, cum se spune, la preot, la spovedanie, cu multă căință, iar cei din jur, Părinții, să se roage pentru tine. Că deja starea asta – ce se întâmplă acum cu tinerii, dar și cu vârstnicii, faptul că devin captivi acestui spectacol – e o boală. Eu o asimilez posedării, și nu este întâmplător acest lucru…

– Vă referiți la consumul de pornografie?

– Da, consumul de pornografie, și orice fel de spectacol asimilat lui.

– Mai e și posibilitatea să vezi din întâmplare o imagine desfrânată undeva, de exemplu. Stărui asupra ei un timp, câteva secunde. Din ce moment se poate spune că o astfel de întâlnire poate să constituie un păcat pentru mintea ta?

– Este o dezbatere la Părinții pustiei dacă gândul rău în sine este păcat sau dacă nu este păcat. Dacă ți-a venit un gând rău, cum spuneați, ai văzut o imagine și ți-a rămas un gând, sau doar ți-a venit un gând (pentru că gândul vine), Părinții spun că nu, gândul rău, dacă a venit, nu e în sine păcat. Numai dacă te însoțești lui, dacă te îndulcești cu el și dacă-l faci faptă. Spunea cineva că viclenia la nivelul gândului, numai gândită, nu e viclenie, după cum nici dreptatea numai gândită nu e dreptate. Deci numai când ea se înfăptuiește de o anumită manieră. Dar gândul este prima treaptă.

– Aici este tragismul culturii în care suntem expuși prin văz lucrurilor…

– Aici este și o perversiune cumplită. Pentru că vrăjmașul atât de mult a meșteșugit lucrurile, încât îl aruncă pe om într-o zonă virtuală, nici măcar reală. Deci se consumă în gol, de-o manieră absolut penibilă și grotescă. Aceasta, după părerea mea, e marea victorie a vrăjmașului, este un fel de onanie – de fapt, chiar onanie este, pentru că nu se întâmplă la nivelul firii.

Părelniciile – părerile false, neîntemeiate

Eu cred că, dacă vorbim pentru oamenii din lume, în mod special, nu trebuie să ducem discuția la nivelul acesta elaborat. Problemele noastre sunt la nivelul foarte de jos, grosier. De exemplu, ca duhovnic vă spun, o mare problemă în zona aceasta a luptei cu gândurile sunt ceea ce numesc eu părelniciile – ceea ce i se pare omului că este un lucru, fără a fi în realitate. Părelnicia asta se transformă într-un gând stăruitor, care pune încet, încet, stăpânire pe noi. I se pare cuiva că soțul sau soția nu se poartă cum se cuvine, sau într-un anumit context n-a fost atent sau în alt context n-a fost, să zicem, generos. I se pare. Și acea părelnicie, în contextul unei relații care nu este îngrijită, crește, crește, crește, până generează o lume falsă. Din experiența mea, cele mai multe victime în zona noastră, a oamenilor care trăim aici, în lume, sunt generate de aceste părelnicii.

Eu mă străduiesc la spovedanie, de când mi-am dat seama că unele lucruri pe care mi le spuneau oamenii pot fi niște părelnicii, să le arăt că sunt gânduri primite și alimentate continuu de eventuale coincidențe: „A, deci, iată, s-a întâmplat asta, înseamnă că se adeverește ceea ce credeam eu”. Și cei doi, dacă n-au o comunicare foarte directă și foarte deschisă, pot ajunge la situații dramatice. Eu le spun: „Măi, părelnicii sunt!”. „Nuuu…”. „Păi, stai să cercetăm. Ai vorbit cu dânsul sau dânsa, da? Ți-a confirmat într-un fel?”. „Nu…”. Bine, mai este și disponibilitatea foarte răutăcioasă să-l prinzi pe celălalt cu ceva, în lupta aceasta „care pe care” între cei doi.

Deci asta, după părerea mea, este o altă zonă care ar trebui să ne preocupe când vorbim despre gânduri: părelniciile, părerile false, neîntemeiate. Iată, geloziile patologice, de exemplu, acelea se nasc din gânduri false, din părelnicii, care se cultivă și cresc, cresc în noi ca o bombă, pentru că ai lăsat gândul să se încuibeze în tine, și pe urmă îl hrănești ca pe un șarpe. Asta este. Gând rău. De aceea spun Părinții să nu primim cu nici un chip înlăuntrul nostru gândul rău, ca și vorbirea de rău și judecata. Vă aduceți aminte de Părintele Sofian cât de blând era cu toate, dar cât de aprig era împotriva judecării aproapelui? Pentru că judecarea aproapelui se întemeiază pe gândul rău. Și gândul rău este cel care, dacă se încuibează, crește ca un șarpe înlăuntrul tău. Pe fondul, sigur, al egoismului, al complexelor pe care le avem. Vrem să ne judecăm, să ne valorizăm prin comparație cu ceilalți, și tot dăm dimensiune gândurilor rele, privindu-i pe ceilalți, iar celor bune, despre noi, de asemenea dimensiune.

– Pentru că l-ați pomenit pe Părintele Sofian, țin minte că unui prieten, care îi mărturisea că are gânduri de desfrânare, i-a zis: „Vă rog mult, nu mai judecați”. Și a repetat: „Dar am gânduri de desfrânare, Părinte, eu nu…”. A crezut că nu a auzit bine. Dar Părintele, din nou: „Vă rog, nu mai judecați!”. Atâta a zis Părintele.

– Eu am avut discuții cu Părintele Sofian pe acest subiect și mi-a spus limpede, și am întâlnit după aceea și în literatura noastră bisericească: pe cel care judecă, judecata însăși îl face foarte vulnerabil, și Dumnezeu îl descoperă ca să cadă. Și cel mai frecvent păcat în care cade este desfrânarea. De aceea sunt foarte legate ele, numai omul nu le leagă, că n-are răbdare să facă această asociere, și nici să asculte, din păcate. Însă chestiunea aceasta este extrem de frecventă. Părelnicia, asociată cu suspiciunea, cu judecarea celuilalt, în România, la ora aceasta, sunt boli generalizate: toți suspectăm pe toată lumea. A fost o epocă când s-a cultivat această suspiciune reciprocă, și am rămas cu ea, și suspectăm pe toată lumea: pe soți, pe soții, pe vecini, pe colegi, pe superiori, pe subalterni ș.a.m.d. Și aceasta nu mai e un simplu gând înlăuntrul nostru, ci o stare lăuntrică dominantă, care crește pentru că, în loc să luptăm cu ea, o hrănim continuu cu „argumente” indiscutabile. Nu ne dăm seama că hrănim șarpele din noi.

Continuarea in paginile revistei Familia Ortodoxa, nr. 85 (februarie 2016)

Material realizat de Gheorghe Fecioru,

[[1]]( %5Fftnref1) Nikos Matsoukas (1934-2006), profesor de dogmatică al Facultății de Teologie a Universității Aristotel din Thessalonic.

Articole care v-ar putea interesa

• Păzește-te de duhul tristeții, căci de la el încep toate relele…