Nimic nu este mai tragic decât să vezi că cineva, crescut în ortodoxie, are anumite cunoștințe de catehism, a citit câteva din Viețile Sfinților, are o idee de ansamblu a ceea ce înseamnă Ortodoxia, înțelege unele din slujbe, iar apoi este inconștient de ceea se petrece în jurul lui. Și oferă copiilor săi această viață împărțită în două categorii: una este felul în care majoritatea oamenilor trăiesc și cealaltă este felul în care ortodocșii își petrec Duminicile și când citesc unele texte ortodoxe. Când un copil este crescut astfel este foarte probabil să nu o urmeze pe cea ortodoxă; va fi o parte extrem de redusă a vieții sale, fiindcă viața contemporană este prea atrăgătoare, prea mulți oameni o urmează, este prea mult o parte a realității de astăzi, doar dacă a fost învățat cu adevărat cum să o abordeze, cum să se păzească de efectele negative ale ei și cum să se folosească de lucrurile bune care se afla în lume.

Prin urmare, atitudinea noastră, începând din acest moment, trebuie să fie cu picioarele pe pământ și normală. Adică, trebuie aplicată circumstanțelor reale ale vieții noastre, să nu fie un produs al imaginației, al tendințelor de evadare și al refuzului de a fi confruntat cu realitățile de multe ori neplăcute ale lumii care ne înconjoară. O ortodoxie care este prea exaltată și prea mult cu capul în nori aparține unei sere și este incapabilă de a ne ajuta în viața cotidiană, fără a mai spune ceva de mântuirea celor din jurul nostru. Lumea noastră este extrem de crudă și rănește suflete cu asprimea ei; trebuie să răspundem înainte de toate cu dragoste creștină și înțelegere, cu picioarele pe pământ, lăsând isihasmul și formele avansate de rugăciune celor capabili să le primească.

Deci, de asemenea, atitudinea noastră nu trebuie să fie centrată pe sine ci să ajungă la cei care îl caută pe Dumnezeu și viața în El. În ziua de astăzi, oriunde se găsește o comunitate ortodoxă majoră, ispita este de a o transforma într-o societate a mulțumirii de sine și a încântării cu virtuțile și realizările noastre ortodoxe: frumusețea bisericilor noastre și a ornamentelor din ele, măreția slujbelor noastre, chiar și puritatea doctrinei noastre. Dar adevărata viață creștină, chiar din timpul Apostolilor, a fost nedespărțita de împărtășirea ei către ceilalți. O ortodoxie care trăiește prin aceasta luminează înspre ceilalți – și nu este nevoie de a contura un „departament misionar” pentru a face aceasta; focul adevăratului creștinism se împărtășește singur. Dacă ortodoxia noastră este doar ceva ținut pentru noi înșine, și ne lăudăm cu ea, atunci suntem mortul care îngroapă mortul – exact starea multor parohii ortodoxe astăzi, chiar și a celor cu un număr mare de tineri, dacă nu aprofundează credința lor. Nu e suficient să zicem că tinerii merg la biserică. Trebuie să ne întrebăm ce anume primesc ei din biserică, ce anume iau de la biserică, și, dacă nu fac ortodoxia o parte a întregii lor vieți, atunci chiar că nu este îndeajuns să spunem că ei se duc la biserică.

Asemenea, atitudinea noastră trebuie să fi iubitoare și iertătoare. Un soi de duritate s-a strecurat în viața ortodoxă de azi: „Acest om e un eretic; nu te apropia de el”; „acela e ortodox, aparent, dar nu poți fi sigur cu adevărat”; „cel de acolo e cu siguranță un spion”. Nimeni nu neagă că Biserica este astăzi înconjurată de dușmani, sau că sunt unii ce se vor înjosi să profite de încrederea și confidenta noastră. Dar așa a fost de pe vremea apostolilor, și viața creștină a fost întotdeauna oarecum riscantă în acest fel practic. Chiar dacă se profita uneori de pe urma noastră și trebuie să arătăm o oarecare precauție în această privință, tot nu putem renunța la atitudinea noastră primară de dragoste și de încredere fără de care vom pierde una din temeliile vieții noastre creștine. Lumea, care nu îl are pe Hristos, trebuie să fie neîncrezătoare și rece, dar creștinii, din contră, trebuie să fie plini de dragoste și deschidere, sau altfel vom pierde esența lui Hristos din noi și vom deveni la fel ca și lumea, buni de aruncat și de călcat în picioare. Un pic de smerenie când privim la noi înșine ne-ar ajuta să fim mai darnici și iertători cu greșelile altora. Ne face o imensă plăcere să îi judecăm pe ceilalți pentru ciudățenia comportamentului lor; le spunem „țicniți” sau „convertiți nebuni”. Este adevărat că trebuie să ne păzim de oameni într-adevăr dezechilibrați, care ne pot face mult rău în Biserică. Dar ce creștin ortodox serios din ziua de azi nu e un pic „nebun”? Nu ne potrivim în tiparele acestei lumi; dacă o facem, în lumea de astăzi, nu suntem niște creștini serioși. Astăzi, adevăratul creștin nu poate fi acasă în lume; nu are ce face decât a se simți și a fi considerat de ceilalți ca fiind un pic „nebun”. Doar păstrarea vie astăzi a idealului din altă lume al creștinismului, sau botezul ca adult, sau rugăciunea serioasă, sunt suficiente pentru a fi internat într-un spital de nebuni în Uniunea Sovietică și în multe alte țări, iar aceste țări deschid calea pentru că restul lumii se le urmeze.

Prin urmare, să nu ne fie frică să fim socotiți un pic „nebuni” de lume, și să continuăm a practica iubirea și iertarea creștină pe care lumea nu le va putea înțelege niciodată, dar după care tânjește în inimă.

În cele din urmă, atitudinea noastră creștină trebuie să fie ceea ce, în lipsa unui alt cuvânt, voi numi inocenta. Azi lumea pune mare preț pe sofisticare, pe a avea experiența lumii, pe a fi „profesionist”. Ortodoxia nu pune preț pe aceste calități; ele omoară sufletul creștin. Și totuși acestea se strecoară în mod constant în Biserică și în viețile noastre. Cât de des pot fi auziți mai ales convertiți entuziaști, exprimându-și dorința de a vizita marile centre ortodoxe, catedralele și mănăstirile unde cândva mii de credincioși se adunau, unde peste tot conversația este despre cele ale Bisericii, și unde cineva poate simți cât de important este ortodoxul, în cele din urmă. Că ortodoxia este o picătură într-un ocean când te uiți la întreaga societate, dar în marile catedrale și mănăstiri sunt atât de mulți oameni, încât pare să fie cu adevărat un lucru important. Și cât de des îi vede cineva pe acești oameni într-o stare jalnică după ce și-au îndeplinit dorința, întorcându-se din „marile centre ortodoxe” amari și nesatisfăcuți, plini de bârfe și critici la adresa bisericii lumești, nerăbdători înainte de toate să fie „corecți” și „în regulă” și având experienta lumii asupra treburilor bisericii. Într-un cuvânt, și-au pierdut inocența, carecterul nelumesc, lăsându-se purtați de fascinația lor pentru latura lumească a vieții Bisericii.

În diferite feluri, aceasta este o ispită pentru noi toți, și trebuie să o luptăm neingaduindu-ne să prețuim în mod exagerat partea exterioară a Bisericii, ci mereu să ne întoarcem la „singurul lucru de folos”: Hristos și mântuirea sufletelor noastre de această generație netrebnică. Nu trebuie să fim ignoranți asupra a ceea ce se întâmplă în lume și în Biserica – de fapt, trebuie să știm pentru noi înșine – dar cunoașterea noastră trebuie să fie practică, simplă și onestă, nu sofisticată și lumească.

Concluzie

Este evident pentru orice creștin ortodox care este conștient de ceea ce se întâmplă în jurul lui astăzi, că lumea se apropie de sfârșit. Semnele vremilor sunt atât de evidente încât s-ar putea spune că lumea se prăbușește spre sfârșit.

Care sunt unele din aceste semne?

– Anormalitatea lumii. Niciodată asemenea manifestări și comportamente, ciudate și nefirești, nu au fost acceptate ca un fel de a fi precum în zilele noastre. Uitați-vă doar la lumea dimprejur: ce se găsește în ziare, ce fel de filme rulează, ce este la televizor, ce anume găsesc oamenii că este interesant și distractiv, la ce râd ei; este cu totul ciudat. Și sunt oameni care încurajează deliberat acestea, desigur, pentru folosul lor bănesc, și fiindcă aceasta este modă, căci există o cerere anormală pentru acest fel de lucruri.

– Războaiele și zvonurile de războaie, fiecare tot mai rece și nemilos decât cel dinainte, toate fiind eclipsate de amenințarea război nuclear mondial de neconceput, care ar putea fi declanșat prin atingerea unui buton.

– Răspândirea dezastrelor naturale: cutremure, și acum vulcani – cel mai recent formându-se nu departe de aici, lângă parcul Yosemite, în California centrală – care deja modifica tiparele climatice ale lumii.

– Centralizarea crescândă a informației și a puterii asupra individului, reprezentată în particular de noul și imensul computer din Luxemburg, care are capacitatea de a păstra dosare cu informații despre orice om în viață; numărul său de cod este 666 și este supranumit „fiară” de către cei ce lucrează la el. Pentru a facilita lucrul cu asemenea computere, guvernul american intenționează să înceapă din 1984 eliberarea către persoane unor cărți de Asigurare Socială cu un număr (aparent conținând numărul de cod 666) imprimat pe mâna lor drapta sau pe frunte – exact condiția care va predomină, potrivit Apocalipsei (cap. 13), în timpul domniei antihristului. Desigur, nu înseamnă că prima persoană care va fi imprimată cu 666 este antihristul, sau slujitorul antihristului, dar o dată ce te vei obișnui cu aceasta, cine va putea rezista? Mai întâi te vor antrena și apoi te vor face să îi te închini lui.

– Iarăși, creșterea numărului hristoșilor falși și al falșilor antihriști. Cel mai recent candidat doar în această vară a cheltuit probabil milioane de dolari făcând publicitate apariției sale iminente pe televizoarele întregii lumi, promițând să prezinte în acel moment un „mesaj telepatic” tuturor locuitorilor lumii. În afara oricăror puteri oculte care ar putea fi implicate în asemenea evenimente, deja cunoaștem destul de bine posibilitățile de prezentare a mesajelor subliminale prin radio și mai ales prin televiziune, precum și faptul că aceasta poate fi făcută de oricine ce posedă tehnologia de penetrare a semnalele normale de radio și televiziune, fără să conteze câte legi ar putea fi împotrivă.

– Primirea cu adevărat ciudată făcută noului film de care toată lumea în America vorbește și îl privește: „E.T.”, care a făcut ca efectiv milioane de oameni aparent normali să își exprime afecțiunea și dragostea pentru erou, un „salvator” din spațiul extraterestru care este în mod evident un demon – o pregătire vădită pentru venerarea Antihristului ce va veni. (Și, incidental, recenzorul cinematografic al ziarului oficial al Arhidiocezei Grecești din America, un preot ortodox, a recomandat din toată inima acest film ortodocșilor, spunând că este un film minunat, care ne poate învăța despre dragoste, și că toată lumea ar trebui să îl vadă. Este un contrast vădit între oamenii care încearcă să fie conștienți de ceea ce se întâmplă, și cei care se lasă purtați de dispoziția vremilor.)

Aș putea continua cu detalii ca acestea, dar scopul meu nu este de a vă înfricoșa, ci de a vă face conștienți de ceea ce se întâmplă în jurul nostru. E mult mai târziu decât ne închipuim; Apocalipsa este acum.. Și cât de tragic este să vezi creștini, și mai înainte de toate tineri ortodocși, cu această tragedie incalculabilă atârnându-le deasupra capetelor, care cred că pot continua ceea ce numesc ei o “viață normală” în aceste vremuri groaznice, luând parte pe de-a întregul la capriciile acestei generații prostești, adoratoare de sine, complet neștiutori că “paradisul nebunilor” în care trăim este pe punctul de se prăbuși, cu desăvârșire nepregătiți pentru vremurile deznădăjduite care ne stau înainte.. Nici măcar nu mai este vorba de a fi un creștin ortodox “bun” sau “slab”, acum problema este: va dăinui până la sfârșit Credința noastră? Cu mulți, nu va dăinui; Antihristul ce va veni va fi prea atrăgător, prea mult în duhul lucrurilor lumești, încât majoritatea oamenilor nici măcar nu își vor da seama că și-au pierdut creștinătatea închinându-i-se lui.

Totuși chemarea lui Hristos ni se face auzită; să începem a-i urma. Cea mai limpede exprimare în ziua de astăzi a acestei chemări vine din lumea ateistă înrobită, unde există suferința reală pentru Hristos și o seriozitate a vieții pe care noi o pierdem cu repeziciune sau am deja pierdut-o. Un preot ortodox din România, Păr. Gheorghe Calciu, se găsește acum aproape de moarte într-o închisoare comunistă pentru îndrăzneala de a-i provoca pe tinerii seminariști și studenți să-și lase deoparte supunerea orbească față de duhul vremilor și să se apropie nevoințelor pentru Hristos. După ce vorbește de goliciunea ateismului, el le zice tinerilor de astăzi: “Vă chem către o luptă mult mai înaltă, către renunțarea deplină, către un act de curaj ce sfidează rațiunea. Vă chem către Dumnezeu. Către Cel ce transcende lumea pentru că voi să puteți cunoaște un rai nesfârșit de bucurie duhovnicească, raiul după care bâjbâiți acum în iadul propriu, și pe care îl căutați chiar și într-o stare de revoltă neintenționată… Iisus v-a iubit dintotdeauna, dar acum aveți opțiunea să răspundeți invitației Sale. Drept răspuns, sunteți hotărâți să mergeți și să purtați rodul ce va dăinui. Să fiți propovăduitori ai lui Hristos în lumea în care trăiți. Să vă iubiți aproapele ca pe voi înșivă și să îi faceți pe toți oamenii prietenii voștri. Să declarați prin fiecare faptă dragostea aceasta fără de asemănare și nețărmurită care l-a ridicat pe om de la starea de rob la cea de prieten al lui Dumnezeu. Să fiți prooroci ai acestei iubiri eliberatoare, care vă va izbăvi de toate constrângerile, redându-vă integritatea pe măsură ce vă jertfiți lui Dumnezeu.”

Părintele Gheorghe, vorbind tinerilor care au puțină inspirație să slujească Bisericii lui Hristos deoarece au acceptat părerea lumească (obișnuită și printre noi, în lumea liberă) că Biserica este numai o grupare de clădiri sau o organizație lumească, îi cheamă la o conștientă mai profundă a Bisericii lui Hristos și a faptului că “apartenenta formală” la ea este insuficientă pentru a ne mântui:

„Biserica lui Hristos trăiește și este liberă. În ea ne mișcăm și viețuim, întru Hristos Cel care este Capul ei. În El avem libertate deplină. În Biserica cunoaștem adevărul și adevărul ne va face liberi (Ioan 8:32). Ești în Biserica lui Hristos de fiecare dată când îl ridici pe cel căzut în întristare, ori când faci milostenie celui sărac, și îl vizitezi pe cel bolnav. Ești în Biserica lui Hristos când ești bun și înțelegător, când refuzi să te mânii pe fratele tău, chiar și atunci când ți-a rănit sentimentele. Ești în Biserica lui Hristos când te rogi: “Doamne, iartă-l.” Când muncești cinstit la slujba ta, întorcându-te obosit seara acasă, dar cu zâmbetul pe buze; când răsplătești răul cu dragostea – ești în Biserica lui Hristos. Nu vezi, așadar, tinere prieten, cât de aproape este Biserica lui Hristos? Tu ești Petru și Dumnezeu și-a clădit Biserica Sa pe tine. Tu ești piatra Bisericii Sale împotriva căreia nimic nu poate izbândi… Să clădim biserici cu credința noastră, biserici pe care nici o putere omenească nu le poate doborî, o biserică a cărei temelie este Hristos… Simte-l pe fratele tău lângă tine. Nu întreba niciodată: “Cine e el?” Mai degrabă zi: “Nu e un străin; este fratele meu. Este Biserica lui Hristos la fel ca și mine”.”

Cu o astfel de chemare în inimi, să începem a aparține cu adevărat Bisericii lui Hristos, Biserica Ortodoxă. Apartenenta exterioară nu este suficientă; ceva trebuie să se miște în noi ca să ne facă deosebiți de lumea dimprejur, chiar dacă această lume își zice „creștină” și chiar „ortodoxă”. Să păstrăm și să întreținem acele calități ale adevăratei perspective ortodoxe asupra lumii pe care le-am menționat mai devreme: o atitudine vie, normală, iubitoare și iertătoare, nu centrată asupra sinelui, păstrându-ne inocentă și caracterul nelumesc, chiar cu o conștientă deplină și smerită a păcătoșiei proprii și a puterii ispitelor lumești din jurul nostru. Dacă trăim cu adevărat această perspectivă ortodoxă asupra lumii, credința noastră va supraviețui șocurilor care ne așteaptă și va fi o sursă de inspirație și mântuire, pentru cei ce încă îl vor mai căuta pe Hristos, printre ruinele omenirii, care au început deja să apară din ziua de astăzi.

Aparut in „The Orthodox Word”

Vol. 18, Nr. 4 (105) iulie-august, 1982

Traducerea: Radu Hagiu