“O imagine grava de o cruzime exclusivă a inimii ne-a arătat în pilda Sa despre datornic Domnul Iisus Hristos. Noi am văzut în această pildă limita extremă a necinstei omenești, a păcătoșeniei omenești.

A cui inimă nu se va cutremura, nu va fierbe de indignare și de revoltă, ascultând cum acest om necredincios, căruia i s-a iertat recent o mare datorie, a procedat inuman cu aproapele său! Se cutremură inimile noastre când vedem manifestările îndrăz­nețe ale patimilor sau ale păcătoșeniei omenești. Nu în zadar a spus Prorocul David:

Sufletul meu este între lei; eu stau între cei care aruncă foc, între fiii oamenilor, dinții cărora sunt sulițe și săgeți și limba cărora este sabie ascuțită (Psalmul 56, 5).

Priviți, el vorbește nu doar despre răufăcători și ucigași, ci și despre noi, oamenii obișnuiți. El ne numește „cei care aruncă foc”, ne numește „haită de lei”, spune că noi avem dinții sulițe și săgeți și că limba noastră este sabie ascuțită. Iar sabia este arma uciderii.

Dacă limba noastră este asemenea săbiei ascuțite înseamnă că putem uci­de cu ea oameni. Și ucidem, deseori ucidem, și nu ne indignăm de noi, nu ne considerăm ucigași. Necruțător străpungem inima aproapelui nostru cu defăimarea noastră grosolană, îi înjosim demnitatea omenească, îi zdruncinăm inima cu cuvinte rele – oare nu este aceasta o ucidere duhovnicească?

Auzim că unul dintre oamenii cunoscuți nouă săvârșește desfrânare si ni se umple inima de o profundă indignare. Nu este greu să ne indignăm de alții. Este dificil să ne indignăm de noi înșine. Avem oare dreptul si ne indignăm de alții, dacă noi înșine suntem departe de acea înălțime a înțelepciunii despre care ne-a învățat Hristos? Sunt mulți între noi cei care niciodată nu au fost robiți de privirea pătimașă la o femeie sau la un bărbat? Puțini, foarte puțini.

Iar Domnul Iisus Hristos numește privirea necurată la o femeie adulter. Chiar dacă nu în faptă, dar în inimă acesta a fost săvârșit.

Marele Sfânt Tihon de Zadonsk a spus odată: „Ce păcate vedem noi în oameni, pe acelea le avem și noi“. Este un adevăr profund.

Tot ce vedem păcătos în oameni există și în noi înșine, poate într-o măsură mai mică, dar în fond este la fel – aceeași necurăție a inimii care se manifestă în minciună, insultă, răutate. Această necurăție este în fiecare inimă. Si acesta cuvinte ale Sfântului Tihon de Zadonsk trebuie să le ținem minte toți, să le păstrăm mereu în inimile noastre.

Când vedem manifestarea răului sau a necurăției în oameni, atunci trebuie să privim în inima noastră și să ne întrebăm: „ Sunt eu oare deplin curat în această privință, nu este în mine păcatul pe care îl văd în fratele meu?”

Noi ținem minte doar ceea ce ne cutremură inima.

De exemplu, ne amintim despre cutremurele de pământ. Și, cu cât este mai sensibilă inima noastră, cu atât mai mult ne amintim de calamitățile înfricosătoare. Oamenii cu inima mai grosolană, care nu au milă în ei, repede uită de tot.

Nu așa procedează învățații care studiază cutremurele de pământ, ci își amintesc întotdeauna despre ele, de la o zi la alta urmăresc mișcările scoarța terestre. Gândul lor este întotdeauna concentrat la cutremurele de pământ. De la ei trebuie să luăm exemplu. Cum aceștia urmăresc mereu subtil fluc­tuațiile pământului, așa și noi trebuie neîncetat să urmărim mișcările inimii noastre, să alungăm din ea tot ce este necurat. Să ne urmărim gândurile, poftele, trezirile și faptele. Subtil și profund să le cântărim: nu este cumva în ele ceva păcătos?

Dacă vom fi asemenea seismologilor, care urmăresc cutremurele, și vom urmări concentrat mișcările inimii noastre, atunci vom conștientiza profund propria noastră păcătoșenie, propria noastră nevrednicie și mai puțin vom urmări și vom judeca răul pe care îl vedem în inimile apropiaților noștri.

Este revoltătoare purtarea datornicului crud la inimă, căruia Milostivul Stăpân i-a iertat o datorie de 10000 de talanți, iar el, întâlnind pe un sărac necăjit, care îi era dator o sumă infimă de 100 de dinari, l-a apucat de gât și a început să-l sugrume. Săracul îl ruga să-l mai îngăduie, îi spunea aceleași cuvinte pe care le-a spus și cel crud la inimă cu puțin timp în urmă în fața Stă­pânului: Mai îngăduie-mă, și-ți voi întoarce totul! Dar el nu vru să rabde, și-l sugrumă, și-l puse în închisoare pe datornicul său.

Ce poate fi mai revoltător și mai grosolan?

Da, desigur, este gradul extrem de nerecunoștința, lipsa milostivirii, a dorin­ței de a ierta apropiaților noștri datoriile lor. Aceasta este deplina uitare a făptu­lui pentru care ne rugăm în fiecare zi lui Dumnezeu: Și ne iartă nouă greșalele noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri. Nu vrem, nu vrem să lăsăm datoriile greșiților noștri, dar vrem și așteptăm să primim iertare de la Dumnezeu.

Ce trăsături negre ale sufletului a manifestat acest om nemilos față de nefericitul apropiat al său? Ce l-a incitat la o asemenea cruzime, la o asemenea încălcare a dreptății? Întâi de toate egoismul lui, iubirea de sine. Doar la sine se gândea, doar pentru sine își dorea fericire, iar la alții nu voia să se gândeas­că. Toate gândurile lui erau îndreptate spre a primi cât mai mult. Era un ego­ist brutal, iubitor de argint, fiindcă puțin i-a fost că a primit de la Stăpânul 10000 de talanți, dar nu a putut uita de 100 de dinari pe care îi datora lui un om sărac și necăjit.

Dar să pătrundem în inima noastră, să căutăm: nu există oare în noi înșine patima iubirii de argint, nu există oare în noi o inimă crudă? Sunt puțini dintre noi cei care sincer disprețuiesc banii, care nu doresc bogăție? Puțini, foarte puțini! Iubirea de arginți este păcatul majorității oamenilor. Revoltându-ne de extrema iubire de argint a acestui datornic iertat, trebuie să recunoaștem cu smerenie că singuri suntem vinovați de acest păcat. Noi vedem în acest datornic iertat cea mai brutală manifestare a iubirii de sine, a egoismului. Dar oare nu ne iubim noi înșine mai mult decât pe apropiații noștri, oare împlinim noi porunca: Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți?

Noi ne iubim pe noi înșine, iar de alți oameni prea puțin ne îngrijim. Acesta este egoismul, acesta este păcatul care, într-o formă strigătoare, revoltătoare se manifestă în faptele acestui datornic. El este crud, este nemilos peste măsu­ră. Dar oare putem spune că împlinim porunca lui Hristos: Fiți milostivi, așa cum și Tatăl vostru milostiv este (Luca 6, 36)?

Câți își iubesc aproapele ca pe ei înșiși? Câți au grijă de aproapele ca de sine însuși? Doar sfinții. Dar noi toți nu suntem sfinți, noi toți suntem vinovați de acele păcate pe care le vedem la alții, cum a spus Sfântul Tihon de Zadonsk.

Nu obișnuim să facem milostenie, cineva ne este dator cu ceva, cineva a greșit împotriva noastră, cineva ne-a ofensat.

Iar Sfântul Apostol Iacov spunea: Judecata e fâră milă pentru cel ce n-a fă cut milă (Iacov 2, 13).

Să ne temem de aceste cuvinte, fiindcă și pe noi ne așteaptă judecata care a căzut peste acest necruțător datornic: Stăpânul, mâniindu-se, l-a dat pe el pe mâna chinuitorilor, până va întoarce toată datoria.

Hristos a spus în finalul pildei Sale: Tot așa și Tatăl Meu Cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veți ierta fiecare fratelui său din toată inima (Matei 18, 35).

Și altă dată Domnul Iisus Hristos a spus: Că de veți ierta oamenilor greșalele lor, și Tatăl vostru Cel ceresc vă va ierta; dar de nu veți ierta oamenilor greșalele lor, nici Tatăl vostru nu va ierta greșalele voastre (Matei 6, 14-15).

Domnul ne-a poruncit să ne rugăm cu rugăciunea pe care i-a învățat pe ucenicii Săi și în această rugăciune noi zilnic repetăm: Și ne iartă nouă greșalele noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri.

Vedeți cât de mult se cere de la noi? Nu avem voie, văzând o asemenea manifestare grosolană a inimii rele omenești, să ne limităm doar la revoltă – tre­buie să ne amintim porunca: „Ia aminte la tine însuți!”

Totdeauna ia aminte la ce se petrece în inima ta, prețuiește profund și cin­stit fiecare mișcare a inimii tale, urmărește cele mai mici manifestări păcătoase ale ei.

Așadar să ținem minte cuvintele Sfântului Apostol Pavel din Epistola că­tre Efeseni:

Fiți buni unul cu altul, compătimitori, iertați unul altuia așa cum, și Dumnezeu în Hristos v-a iertat pe voi.

Și trebuie să iertăm, așa cum cere Hristos, așa cum a spus El în finalul pildei – din toată inima. Fiindcă se în­tâmplă că iertăm doar în cuvinte – ne plecăm celui care ne-a supărat, dar in inimile noastre rămâne iritare, ură față de el. Aceasta nu este iertarea din toa­tă inima.

Să ne învățăm să îndeplinim această poruncă a lui Hristos – să fim milostivi, așa cum este Tatăl nostru Cel ceresc, și să iertăm din toată inima apropia­ților noștri greșelile făcute față de noi. Și atunci și noi vom primi iertare de la Tatăl nostru Cel ceresc. Amin”.

(Din: Sfantul Luca al Crimeei, Predici, Ed. Sophia, Bucuresti, 2009)