În a treia Duminică din perioada pregătirii pentru Post, auzim parabola Fiului Risipitor (Luca XV, 11-32). Împreună cu imnurile cântate în această zi, parabola ne dezvăluie timpul pocăinței ca fiind întoarcerea omului din exil. Fiul risipitor, ni se spune, a plecat într-o țară îndepărtată, cheltuind toți banii pe care îi avea.

O țară îndepărtată! Această definiție a condiției noastre umane, pe care trebuie să ne-o asumăm și să ne-o împropriem atunci când începem să ne apropiem de Dumnezeu, este unică.

Un om care nu a trecut niciodată prin această experiență, fie ea chiar și foarte scurtă, care nu a simțit niciodată că este înstrăinat de Dumnezeu și de adevărată viață, nu va înțelege niciodată care este esența creștinismului. Și acela care se simte perfect „acasă“ în această lume și în viața ei, care niciodată nu a fost atins de dorința după altă Realitate, nu va înțelege ce este pocăința.

Pocăința este adesea identificată cu o înșiruire rece și „obiectivă“ a păcatelor și a greșelilor, ca un act de pledoarie pentru vinovăție în fața unei acuzații juridice.

Spovedania și dezlegarea de păcate sunt privite ca fiind de natură juridică, dar ceva esențial este omis, ceva fără de care nici spovedania și nici dezlegarea de păcate nu au nici o semnificație sau putere reală. Acest „ceva“ este chiar sentimentul de înstrăinare de Dumnezeu, de bucuria comuniunii harice cu El, de la adevărata viață creată și dată de Dumnezeu.

Este ușor, într-adevăr, să mă spovedesc că nu am postit în zilele rânduite, că nu mi-am făcut rugăciunile sau că m-am mâniat. Este un lucru diferit, totuși, acela de a realiza dintr-o dată că am pângărit și că mi-am pierdut frumusețea sufletească, că sunt departe de adevărata mea viață, de adevărata mea casă, și că ceva prețios, frumos și curat a fost rupt fără speranță în structura intimă a existenței mele.

Aceasta și numai aceasta este pocăința, dorința adâncă de a te reîntoarce, de a te înapoia, de a recăpăta căminul pierdut.

Eu am primit de la Dumnezeu bogății minunate: mai întâi viața și posibilitatea de a mă bucura de ea, de a o umple de sens, de dragoste și cunoaștere; apoi – în Botez – noua viață a lui Hristos Însuși; darul Sfântului Duh, pacea și bucuria Împărăției veșnice. Am primit cunoașterea lui Dumnezeu și, prin El, cunoașterea întregii Creații și puterea de a fi Fiul lui Dumnezeu.

Și pe toate acestea le-am pierdut, pe toate acestea le risipesc în tot timpul, nu numai prin „păcatele“, „greșelile“ personale, ci prin păcatul păcatelor: îndepărtarea dragostei mele de la Dumnezeu, preferând „țara îndepărtată“ în locul minunatei Casei a Tatălui.

Dar Biserica este aici ca să îmi amintească de ceea ce am părăsit și am pierdut. Și așa cum ea îmi reamintește, îmi amintesc și eu: „de la părinteasca slavă a Ta depărtându-mă neînțelepțește“, spune Condacul acestei zile, „întru răutăți am risipit bogăția care mi-ai dat. Pentru aceasta glasul desfrânatului aduc ție: Greșit-am înaintea Ta, Părinte Îndurate!“. Și atunci, când îmi amintesc, găsesc în mine dorința și puterea de a mă reîntoarce: „…Mă voi întoarce la Tatăl Meu, plângând cu lacrimi: primește-mă ca pe unul din slujitorii Tăi“. O particularitate liturgică a acestei „Duminici a Fiului Risipitor“ trebuie menționată aici în mod special. La utrenia de Duminică, după solemnul, dar veselul Psalm al Polieleului, cântăm tristul și nostalgicul Psalm 136: „La râul Babilonului, acolo, am șezut și am plâns când ne-am adus aminte de Sion… Cum să cântăm cântarea Domnului în pământ străin? De te voi uita, Ierusalime, uitată să fie dreapta mea! Să se lipească limba mea de grumazul meu, de nu-mi voi aduce aminte de tine, de nu voi pune înainte Ierusalimul, ca început al bucuriei mele“.

Acesta este Psalmul înstrăinării. El era cântat de evrei în captivitatea lor babilonică, pe când se gândeau la orașul sfânt al Ierusalimului. El a devenit totdeauna cântecul omului atunci când realizează îndepărtarea sa de Dumnezeu și, realizând aceasta, devine om din nou: ca unul ce nu poate fi niciodată deplin satisfăcut de nimic în această lume căzută, care prin structură și vocație este un pelerin al Absolutului.

Acest Psalm va fi cântat încă de două ori, în ultimele două Duminici, înainte de începerea Postului. El ne înfățișează Postul însuși ca pelerinaj și pocăință – ca reîntoarcere”.

(din Postul cel Mare, Editura Doris, București, 1998)

Articolul Anterior Următorul Articol