“As vrea sa zic numai un cuvant de sfantul nostru parinte Staniloae. Ce m-a uimit la parintele nostru Staniloae, ca teolog, ca om al culturii – un carturar, un profesor – este ca in el [am gasit] ce-am vazut in parintele nostru Sofronie si ce vad in cartea Sfantului Siluan si a altor sfinti: este ca e nu un teolog doar al disciplinei, ci este un traitor. Din majoritatea notelor lui de subsol si din cam toate articolele, scrierile si cartile lui reiese ca este un traitor. Putin l-am cunoscut pe Parintele Staniloae in ‘93, cu cateva luni inaintea trecerii lui la Domnul, si eram cu un parinte de la noi de la manastire, si in smerenia lui, ne-a cerut sa-i vorbim ceva despre Dumnezeu. Parintele Simeon care era cu mine, de la manastire, ii spune: “Pai, Parinte, noi am venit ca sa va auzim pe dumneavoastra!“. Si ne-a vorbit parintele Staniloae, simplu a inceput sa ne vorbeasca. Si nu imi amintesc ce ne-a zis acuma, dar imi amintesc ca am iesit plini si impliniti, si ca cuvantul lui purta exact aceeasi mireasma precum cuvantul parintelui nostru Sofronie. Parintele nostru Sofronie – imi vine sa zic, ultimul filocalic, nu in sensul ca era singurul, dar ca generatia lui a fost generatia cu care s-a incheiat perioada filocalica a bisericii.

Si iata un filocalic, un traitor, un monah care si-a trait chilia, care a trait sapte ani de pustie la Muntele Athos intr-o pestera, si el un om al culturii (din copilarie, din mostenirea lui si din formatia lui, nu era strain nici filozofiei, nici artelor, fusese pictor in tinerete), dar mai ales un traitor al teologiei. Si iata ca parintele Staniloae, a carui viata e foarte deosebita de cea a parintelui Sofronie, si cei doi parca vorbeau in acelasi duh, in aceeasi mireasma. Si socotesc ca asta este rezultatul teologiei ca devenire, teologia care incepe sa devina insasi starea duhului nostru: fiindca traiau in acelasi “Theos“, in acelasi Dumnezeu, si vorbeau in acelasi duh, si cuvantul lor purta aceeasi mireasma“.

(in Cuvantul rostit de parintele Rafail Noica in noiembrie 2003, in Aula Palatului Patriarhal, in cadrul simpozionului dedicat centenarului Parintelui Dumitru Staniloae si purtand titlul “TEOLOGIE SI MONAHISM“: Parintele Rafail Noica despre teologia ca rugaciune)

Lidia Staniloae-Ionescu despre ta tal ei, OMUL Dumitru Staniloae

“Odinioara el ne citea deseori Epistola catre Corinteni: “De-as grai in limbile oamenilor si ale ingerilor, iar dragoste nu am…”. Dupa aceea tacea, concentrat, privind cu ochii intredeschisi, departe, spre un punct pe care doar el il cunostea. “Asta e”, spunea, “ dragostea e cel mai mare dar si cea mai mare virtute”…

Repeta deseori, sunt sigura ca multi din obisnuitii casei l-au auzit, ca viabilitatea credintei in Biserica Ortodoxa, modul direct in care e ea traita de catre popor, concret, nu prin dogme si definitii departe de sufletul omenesc, se datoreste in buna masura faptului ca preotul cunoaste din propria experienta viata de familie, cu bucuriile, cu durerile, cu sacrificiile pe care ea le comporta. Fiind preot e si om ca toti ceilalti si poate sesiza mai bine realitatea in care traiesc credinciosii sai. Nu ramane undeva, la o parte, observator impartial al slabiciunilor si problemelor, cercetator rece, neimplicat in durerile pe care e chemat sa le aline, in bucuriile pe care e chemat sa le intel eaga.

Si tata a fost un asemenea om. Dincolo de inteligenta, eruditia, puterea de munca, toate acele calitati tipice pentru un mare ganditor si carturar, el a fost o fiinta umana, in cel mai nobil inteles al cuvantului, cald, duios, exemplu de devotament si daruire. Pentru toti oamenii cu care a venit in contact si pentru care a inteles ca, odata cu darul preotiei, primise si o mare raspundere in fata Domnului. Dar si pentru cei apropiati lui, pentru familia pe care a iubit-o mai presus de orice.

Indiferent de felul cum ceilalti au privit-o, de sentimentele pe care le au pentru ea, datoria lor morala era sa-l inteleaga si sa faca si pe altii sa inteleaga ca Staniloae a fost nu numai un mare teolog, dar si un om intreg, inzestrat de Dumnezeu cu tot ceea ce El a voit sa impodobeasca sufletul creaturii Sale.

Acesta ar fi omagiul cel mai real, mai pios, mai potrivit, adus mentorului spiritualitatii romanesti, cum il numeau, de la care ar fi trebuit sa se invete nu numai teologie, dar si omenie, cu tot ceea ce are ea curat si ales, bunatate, daruire de sine, trasaturi caracteristice personalitatii coplesitoare care a fost tata.

Se vorbeste despre gandirea lui antinomica, depasind discursivul, in care un rol fundamental il joaca teologia personalista, comuniunea dintre persoane, ipostazul divin facandu-se ipostaz al umanului. Da, toate acestea le-a gandit si le-a scris ca sa le impartaseasca si altora.

Despre toate acestea se vorbeste in articole referitoare la opera lui, mentionandu-se impletirea opusului si contradictoriului in actul cunoasterii, a unitatii cu diversitatea, ca temelie a comuniunii. Dar nu trebuie sa se uite ca Staniloae n-a considerat ipostazul uman doar ca un element teoretic, bun pentru tratate. Nici comuniunea doar ca un capitol de carte, ci ca o identificare a iubirii de sine cu iubirea de aproapele. El le-a inteles in realitatea lor, vie, traindu-le in mod concret. Aceasta evidenta a trairii, dincolo de discursul filozofic, l-a facut pe Staniloae nu numai un invatat de mare rezonanta, depasind marginile vremii si locului carora le-a apartinut, dar si un om duhovnicesc putin obisnuit, cu toate caracteristicile pe care acest nimb de spiritualitate il confera acelor rari alesi, pe fruntea carora harul si-a pus pecetea.

Am avut o data sansa de a-l asculta vorbind despre sfintenie. Eram in Grecia si o distinsa teoloaga, care lucrase multi ani ca misionara in Coreea, i-a cerut sa spuna cateva cuvinte despre acest subiect. A improvizat vreme de mai bine de o ora, vorbind despre delicatetea sfinteniei, despre bunatatea si intelegerea care devin transparenta, imaterialitate. Despre gratia divina [harul dumnezeiesc, n.n.] care coboara asupra Sfantului, transfigurandu-l. Caci, dupa cum spune si Sfantul Simeon Noul Teolog, “lumina sfinteniei din suflet face si trupul transparent”, acea lumina care-si pune pecetea pe omenesc, efect al coplesirii materiei de catre spirit [Duh, n.n.]… (…)

Si mereu revenea la acest cuvant: “delicatete” . Acest sentiment izvorat din dragoste pentru ceilalti, din intelegere, din aspiratia de “a se face tuturor toate” si care este de fapt “o putere ajutatoare, pe care nici o putere din lume nu o poate incovoia”.

Vorbea despre sfintenie ca despre un punct culminant, un varf al bunatatii, al curatiei, al dragostei, inconjurat, acoperit, aureolat de “vălul smereniei”.

Tata schitase conturul omului luminii, asa cum va sta la picioarele tronului dumnezeiesc. Am vazut atunci lacrimi in ochii multora dintre ascultatori.

Si am fost convinsa ca exista prioritati pe lumea noastra care ar trebui sa devina legi ale existentei, la fel de importante, nu, infinit mai importante decat cele despre care credem noi ca o guverneaza”.

(in: Lidia Staniloae Ionescu, “Lumina faptei din lumina cuvantului”. Impreuna cu tatal meu, Dumitru Staniloae, Editura Humanitas, Bucuresti, 2005)