Această slujbă este într-un mod diferit de cum s-a întâmplat cu patriarhul Zaharia și cu patriarhul Macarie, o altfel de înălțare a Sfintei Cruci, după ce mai înainte a fost pogorâtă, dacă vreți. De data aceasta Sfânta Cruce ne este arătată nouă și ne vorbește nouă pe limbajul nostru așa cum atunci le-a vorbit acelora pe limbajul lor. Oamenii din acele timpuri aveau nevoie de o foarte mare întărire. Trebuiau să vadă în semnul Sfintei Cruci puterea lui Dumnezeu care a biruit, care a biruit asupra păgânilor, și nu i-a lăsat pe creștini să fie pentru mult timp asupriți. Crucea pe care S-a răstignit Mântuitorul Iisus Hristos a devenit atunci stindardul, steagul creștinilor care n-a rămas pe vecie furat, n-a rămas pe vecie în mâinile celor care nu cred în Dumnezeu.

Astăzi, însă, în timpurile noastre, de folos au socotit Părinții că ne este să ne fie prezentat semnul Sfintei Cruci în felul acesta, adică să ne arate că atunci când păcatul sau necazul, viața noastră grea ne încovoiază, ne pogoară jos, ne fac una cu pământul – uneori păcatele ne fac mai răi decât necuvântătoarele care se târăsc pe pământ -, această pogorâre, și, apoi, această ridicare a Sfintei Cruci de la pământ, vrea să ne spună fiecăruia dintre creștini că: iată, așa cum ești tu, Hristos care S-a răstignit pe Cruce pogoară cu tine și nu vrea să te lase acolo, ci vrea să te ridice din starea aceasta în care ai ajuns tu.

Hristos vrea să ne spună, atunci când noi ne gândim la Sfânta Cruce, că purtarea Crucii noi nu o putem face cu propriile noastre puteri. Sau, dacă încercăm s-o facem bazându-ne numai pe ceea ce putem noi, pe ceea ce credem noi, de cele mai multe ori eșuăm. Și atunci El vrea să ne spună: “ Eu știu ce înseamnă să porți Crucea și o știu mai bine decât tine! ” Și atunci când tu ești împovărat de această cruce pe care o duci – fiecare dintre noi avem o cruce a noastră: a călugăriei, a preoției, a creșterii copiilor, a unei boli, sunt cruci foarte grele de dus – dar Hristos vrea să ne spună: “Nu ești singur atunci când îți duci crucea! Eu nu vreau să te las singur! Un singur lucru cer de la tine: cheamă-Mă, ca atunci când îți ridici tu crucea să te ajut să ți-o ridici Eu!“

De ce face Domnul Hristos lucrul acesta? Dintr-un sentiment de mare recunoștință față de om. Nu s-a citit astăzi din Sfânta Evanghelie după Ioan, care ne-a arătat evenimentul Răstignirii Domnului Hristos, dar în alte Sfinte Evanghelii este un pasaj de mare sensibilitate pentru Însuși Dumnezeu! Domnul Hristos, când a pornit din pretoriu spre Golgota, ducându-Și crucea, nu era bine pregătit [fizic] pentru lucrul acesta. Nu mâncase și era ostenit de drumurile făcute, era nemâncat, nebăut, nedormit, ba, mai mult, crucea aceea era una extrem de grea, extrem de grea. Un om sănătos abia o putea duce, darămite un om atât de neputincios, cum era El în acele clipe. Și a căzut de trei ori sub povara crucii. Ostașii L-au bătut prima și a doua oară ca să-Și ducă singur crucea, dar apoi și-au dat și ei seama că nu poate să o ducă singur. Și au silit, zice Evanghelia, pe un trecător, pe Simon din Cirene, ca împreună cu el să ducă crucea pe Golgota. Și pentru Dumnezeu acest semn, când un om a pus umărul împreună cu El, ca să ducă crucea împreună cu El, Dumnezeu-Omul, pentru Dumnezeu acest lucru a rămas întipărit în inima Lui, dacă ne permite Dumnezeu să zicem aceasta, pe vecie. Și, în semn de recunoștință față de un om căruia i-a păsat de chinurile Lui, El Se simte dator ca pentru orice om care cade, așa cum a căzut El sub povara crucii, să vină El acolo, cu puterea Lui de Dumnezeu biruitor acum, și să ridice crucea împreună cu omul care-L cheamă.

De aceea ne este arătată nouă Crucea! De aceea a zis Apostolul că s emnul Crucii pentru cei care pier este nebunie, dar pentru noi, cei care ne mântuim, cei care credem în acest Dumnezeu Care S-a răstignit și apoi a înviat, este puterea lui Dumnezeu. De aceea noi nu ne simțim rușinați atunci când avem un Dumnezeu Care, cum ni Se prezintă de cele mai multe ori? De cele mai multe ori dumneavoastră vedeți în față icoana Învierii? De cele mai multe ori noi avem în față icoana Crucii! De cele mai multe ori noi Îl vedem pe Dumnezeu răstignit pe Sfânta Cruce, dar așa a biruit El, nu într-alt chip. Și după chipul acesta noi suntem datori să biruim cele ale lumii. Și îndemnul Lui, dacă vreți, plânsul Lui, tânjirea Lui pentru fiecare dintre oamenii care-și duc crucea pe acest pământ este acesta pe care îl găsim la Evanghelia după Matei:

Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi. Luați jugul Meu asupra voastră și învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă sufletelor voastre.

Aceasta este toată taina purtării Sfintei Cruci! Dacă noi am pune la inimă aceste cuvinte, dacă noi am pătrunde în profunzimea lor, am învăța cum putem să ne ducem crucea, astfel încât să o ducem cu demnitate și s-o ducem spre mântuire, nu spre pierzanie. Luați jugul Meu asupra voastră și vă învățați de la Mine, că Eu n-am cârtit când am luat Crucea asupra Mea. S-au lepădat de Mine până și cei mai apropiați ai Mei, Iuda, unul din cei 12, s-a împărtășit cu câteva ceasuri înainte. I-am dat Trupul Meu, i-am dat Sângele Meu; era purtător de Dumnezeu. Și purtând în trupul lui Trupul Meu și Sângele Meu s-a dus și M-a vândut pe 30 de arginți. Și Eu nu l-am lepădat de la fața Mea. Ba spun Părinții că atâta milă a avut Domnul Hristos de Iuda, care L-a vândut, încât a stat pe Cruce răstignit așteptând ca Iuda să se întoarcă și să vină acolo, la picioarele Crucii, să-I sărute picioarele, acum țintuite – picioarele lui Iuda au fost spălate de către mâinile Mântuitorului – să vină Iuda să-I sărute picioarele Celui pe Care L-a vândut, să-I ceară iertare și după ce avea să-l ierte pe Iuda să-Și dea Dumnezeu sufletul. Și, ne învață Părinții, că Hristos și-a dat sufletul și a spus Săvârșitu-s-a de-abia după ce Iuda s-a spânzurat. Ba mai mult, Petru, unul dintre cei mai înfocați Apostoli ai Domnului Hristos, și el s-a lepădat. Și toți Apostolii au fugit de lângă El, numai Maica Domnului a rămas lângă Cruce. Și Domnul n-a cârtit. Știa că este grea crucea, că este Dumnezeu atotcunoscător, și în grădina Ghetsimani a spus: Tată, dacă este cu putință să treacă de la Mine paharul acesta, că Eu știu ce înseamnă să porți păcatele întregii lumi pe cruce!

Nu precum voiesc Eu, Doamne, ci precum Tu voiești!

Deci n-a cârtit. Știa ce-L așteaptă și știa cum să-l ducă. De aceea a zis: Luați jugul Meu asupra voastră – că doar așa vă puteți mântui – dar învățați-vă de la Mine că Eu sunt blând și smerit cu inima și numai așa veți găsi odihnă sufletelor voastre. Mulți oameni, care au primit, prin îngăduința lui Dumnezeu – că Dumnezeu nu vrea chinuri pentru oameni – o cruce grea de purtat, la început s-au răzvrătit, la început au cârtit, nu s-au simțit bine în postura aceasta. Dar, după ce s-au legat de Domnul Hristos, după ce s-au apropiat de El, după ce L-au chemat în viața lor, după ce Domnul a venit și au ridicat împreună crucea, și-au schimbat întreaga atitudine fața de ceea ce aveau.

A fost acum câtva timp o femeie care avea un copil de 23 de ani, bolnav de distrofie musculară, care nu mai putea nici măcar mâna să și-o miște, era în faza de final a bolii, care, în cazul lui, a evoluat foarte grav; sunt și cazuri mai ușoare. Coloana lui, dacă vreți să vă închipuiți, nu mai era dreaptă, ci era în partea stângă, pe la șold, acolo era coloana lui, deci era un chin întreg. Dar femeia aceasta a spus că atâta putere a primit de la Dumnezeu ca să-și îngrijească băiatul, cum nici nu-și închipui. Băiatul acesta noaptea nu se putea întoarce de pe o parte pe alta și atunci din când în când o striga pe mama să vină. Ea lucra de dimineața până seara și a spus că în timpul nopții, când o trezea, atât de greu îi era să se ridice din pat, încât i se părea că amețește și cade jos imediat. Peste zi ea nu se odihnea și noaptea somnul ei era fragmentat de cerința băiatului să se mai întoarcă. Și a spus că întâi se ruga lui Dumnezeu înainte de a se ridica din pat: “Doamne, măcar să nu cad și eu acum, înainte de a-l ridica pe băiat!“ Și a murit băiatul ei și a spus: „Părinte, este într-adevăr o ușurare faptul că a plecat la Domnul, dar eu Îi mulțumesc lui Dumnezeu că ceea ce am învățat în timpul în care am purtat această cruce a îngrijirii unui copil, care și el avea crucea lui, n-aș fi învățat oricâte daruri și bunătăți aș fi avut în lumea aceasta.”

Cu nădejdea în mila lui Dumnezeu, Care nu ne lasă pe niciunul dintre noi, cu ochii inimii ațintiți asupra Crucii Lui și asupra puterii Lui, să ne ducem și noi, fiecare, crucea pe care o avem, mai ușoară sau mai grea, așa cum ne-a dat-o Dumnezeu știind puterile noastre, să nu cârtim, sau, dacă am cârtit, să ne pară rău că am făcut-o, să ne apropiem de El și, astfel ducând-o, să avem încredere și nădejde că vom intra și în Împărăția Lui, unde Îl vom slăvi împreună cu toți sfinții, în veci. Amin”.

Crucea, semnul iubirii dintre Dumnezeu și om

Protos. Hrisostom, predică la praznicul Înălțării Sfintei Cruci – Mănăstirea Putna, 2017

Zis-a Mântuitorul un cuvânt, și anume, că: “ nimeni nu are dragoste mai mare decât să-și pună sufletul pentru aproapele său “(cf. Ioan 15, 13). Acest cuvânt poate explica acea piatră de poticneală în înțelegerea sfintei cruci care l-a făcut pe Sfântul Apostol Pavel să spună că “ crucea pentru elini este nebunie și pentru iudei sminteală”. Însă, “pentru cei chemați, și dintre elini și dintre iudei: este Hristos, puterea lui Dumnezeu și înțelepciunea lui Dumnezeu“(cf. 1 Cor. 1, 23-24).

Nici în ziua de azi nu găsim adevărată înțelegere, o înțelegere care să poată să pună laolaltă și să explice de ce un instrument de tortură – cum fusese crucea atunci când Hristos venea spre răstignire -, este atât de mult slăvit. Cum se pot împăca aceste două lucruri, chinul de ocară, moartea de ocară și slava lui Dumnezeu? Elinii socoteau aceasta că este nebunie, deși ei, filozofii fiind, puteau înțelege că pot să-și dea viața pentru o idee nobilă, pentru un principiu, însă nu înțelegeau ca moartea să fie de ocară. Principiul acela putea fi susținut și apărat cu prețul vieții, pentru ca acela să creadă în acel principiu, însă, dacă era moarte de ocară, nu mai era nimic nobil aici, nega însăși lucrul în sine.

Iudeii, pe de alta parte, socoteau crucea sminteală, pentru că Dumnezeu nu avea cum să se smerească până într-acolo încât să sufere fără vină o astfel de moarte, tot de ocară. Nu înțelegeau că Dumnezeu Tatăl L-a trimis pe Fiul să se răstignească pentru oameni, cum le spusese Hristos, și era sminteală: “Acesta nu este Dumnezeul nostru, un astfel de Dumnezeu nu este împărat. Împăratul împăraților când va veni ne va pune pe noi peste toată lumea“. Nu pricepeau cuvântul lui Hristos, nu putea să încapă în ei cuvântul lui Hristos, care spunea: “cel care vrea să fie mai mare dintre voi să se facă mai mic decât ceilalți“ (cf. Marcu 10, 43). Paradox de la început până la sfârșit era cuvântul lui Hristos. Pentru iudei, sminteală era această credință propovăduită de Apostoli, însă, pentru cei chemați era Hristos, puterea lui Dumnezeu și înțelepciunea lui Dumnezeu.

Aceasta este crucea: semnul iubirii fără margini. Nu este iubire mai mare decât ca cineva să-și pună sufletul pentru aproapele său (cf. Ioan 15, 13). Încă noi, acum, creștinii de astăzi înțelegem și suntem de foarte multe ori gata să ne dăm viața pentru cineva, însă câți dintre noi sunt gata să-și dea copilul la moarte pentru cineva? Toți preferă să moară ei în locul copiilor lor. Dumnezeu Tatăl nu a făcut așa. Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe unicul Său Fiu l-a dat să se răstignească pentru ca cei care cred în El să aibă viață veșnică. (Cf. Ioan 3, 16) Atât de mult ne-a iubit Dumnezeu Tatăl pe noi, încât pe unicul Său Fiu, adevăratul Său Fiu L-a dat pentru noi. Cine poate răsplăti aceasta iubire?

Hristos ne-a considerat pe noi frați și știa că suntem fii ai lui Dumnezeu Tatăl. Și acest lucru a venit să ni-l facă cunoscut. Și pentru noi, cei care eram vrășmași pentru El, a venit și S-a răstignit, ca să ne împăcăm cu Dumnezeu. Deci dacă Dumnezeu, atunci când eram vrăjmași cu El a făcut aceasta pentru împăcare, cum nu va face acum, când nu mai suntem vrăjmăși cu El?

de Gabriel Toma Chituc

Aceasta este crucea, frați creștini, semnul iubirii lui Hristos. Și Hristos a primit să-i fie țintuite mâinile pe cruce asemenea șarpelui de aramă din pustie la care, dacă se uita cineva cu credință, era vindecat de veninul șerpilor. A primit să fie țintuit în vederea lumii, și țintuit nu oricum, ci cu brațele întinse, arătând că această țintuire nu este osândă, nu este ocară, nu este tortură, este faptul de a alege să te jertfești pentru celalalt, este iubirea care nu mai ține cont de mine, ci ține cont numai de el, este iubirea jertfelnică. Si brațele acestea vor rămâne întinse până la sfârșitul veacurilor, așteptând să primească în ele pe toți frații Săi cei rătăciți de la Adevăr. Nu numai sectarii, frați creștini, nu înțeleg acest lucru, și scuipă pe cruce crezând că acesta este un instrument de tortură care îl defăimă pe Dumnezeu, dar nici noi nu înțelgem cum trebuie acest lucru. De aceea nici nu avem curaj, nu avem putere să ne ducem crucea noastră, crucea și a necazurilor, crucea chiar și a bucuriilor – că este și o cruce a bucuriilor -, crucea exterioară, cum am spune noi; crucea interioară, a luptei cu patimile, a luptei noastre de a ne ridica deasupra, de a fi propriii noștri stăpâni peste trupul și sufletul nostru, și crucea duhovnicească de a-L urma pe Hristos. Nu înțelegem aceste cruci și nu le putem duce așa cum se cuvine.

Sfântul Teofan Zăvorâtul spunea că orice cruce a unui om este ca un fel de canal care intră în legătură cu puterea care vine din crucea lui Hristos, este ca o continuare a crucii lui Hristos, așa încât fiecare cruce este esențială pentru mântuirea lumii. Crucea mea este esențială pentru mântuirea celorlați, crucea celorlalți îmi este necesară și mie. Însă nu toți reușesc să primească această putere de la Dumnezeu, pentru că nu toți înțeleg crucea ca fiind iubirea pentru celălalt, iubirea față de Dumnezeu și defăimarea de sine până chiar la ura de sine. Iubirea este a trăi viața celuilalt. Zic Sfinții Părinți că desăvârșirea persoanei stă în renunțarea de sine. Nu înțelegeau iudeii lucrul acesta, nu înțelegeau că Dumnezeu, smerindu-Se și intrând într-un astfel de trup, El, de fapt, a arătat puterea Lui și nu slăbiciunea Lui, însă după ce Hristos S-a răstignit și a înviat.

Din crucea Lui, din puterea care vine din crucea Lui ne-am adăpat și noi. Iată ce spun Sfinții Părinți, că smerenia este veșmântul dumnezeirii. Smerenia nu arată slăbiciune, ci arată putere, și anume, arată puterea iubirii. Cel care înțelege că iubire este crucea lui Dumnezeu și iubire trebuie să devină și crucea lui, acela capătă putere de la Hristos. Crucea lui devine nu doar ușoară, ci foarte strălucitoare și foarte lucrătoare pentru cei din jur. Putere din putere, lumină din lumină, aceasta este crucea lui Hristos și așa trebuie să devină și crucea noastră.

Dacă nu înțelegem acest lucru, nu putem să ascultăm, nici să înțelegem, nici să punem în practică cuvântul lui Hristos, Care a zis: “dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-mi urmeze Mie” (cf. Marcu 8, 34). Ce înțelegem noi de aicea? Că trebuie să suferim toate necazurile? Nu! E prea puțin. Trebuie să înțelegem ca acesta este un act făcut din voință: “dacă vrea cineva…“. Or, doar din iubire poate să moară cineva pentru altul. “Să se lepede de sine“, asta înseamnă să încetăm să ne mai consideram pe noi ca fiind în centrul lumii. Nu noi suntem în centru, nu nevoia mea, nici chiar familia mea; nu! Ci celalalt! De ce? Pentru că pentru el s-a răstignit Hristos; și dacă Hristos S-a răstignit pentru el și eu vreau să fiu al lui Hristos și eu trebuie să mă răstignesc pentru el.

Ne răstignim zi de zi, nu numai în necazuri, dar și în cele ce facem, pentru că răstignirea înseamnă ținerea mâinilor întinse spre îmbrățișare. Viața noastră trebuie să fie o astfel de atitudine, o astfel de poziție cu bratele întinse, căutând să primească pe cei care vin către tine și să le ieși în întâmpinare. Să nu ne mai gândim la noi, și să ne gândim la ceilalți, să ne uităm la aproapele până uităm de noi înșine. Si, așa făcând, vom înțelege crucea, și crucea aceasta ne va arăta pe noi ca fiind frați al lui Hristos. Doar crucea aceasta ne va da nouă chipul de fii ai lui Dumnezeu.

Sfântul Ioan Evanghelistul a spus că robul nu va intra în casa Tatălui în veac. Doar fiul va intra. Ce ne arată pe noi fii? Cumințenia și faptul că suntem la fel ca Hristos, facem ascultare ca și Hristos, lucrăm poruncile ca și Hristos, tot ceea ce facem, ori de mâncăm, ori de bem, ori de altceva facem, cum spune Sfântul Apostol Pavel, ai Domnului suntem. Ca Hristos facem: “să-și ia crucea să și să-mi urmeze Mie“. Să-mi urmeze Mie, să vină după Mine, să facă aceleași lucruri. Noi, de cele mai multe ori căutăm să aflăm din Scriptura ce spune Hristos, dar haideți să ne uitam mai întâi ce face Hristos, pentru că același lucru trebuie să-l facem și noi. Ce spune El este doar ca să înțelegem cum trebuie să facem ceea ce face El. Însă prioritatea noastră, preocuparea noastră de bază este să facem ceea ce a făcut Hristos, să mergem pe urmele pașilor Lui. Acest lucru înseamnă “să-Mi urmeze Mie”: ce a făcut El să facem și noi, cum a făcut El să aflăm și noi. Așa crucea noastră poate să strălucească. Acest lucru dacă îl facem înseamnă că suntem cu adevărat fii ai lui Dumnezeu, și cuvântul lui nu va rămâne în zadar: “cel care voiește să vină după Mine…“. Să vină după Mine, unde? La dreapta Tatălui, căci El S-a dus la dreapta Tatălui. Pentru ce? Ca să va gătesc vouă locaș: “în casa Tatălui multe locașuri sunt”, ca să încăpeți toți acolo, și dacă nu ar fi fost așa, v-aș fi spus. Nu ascunde nimic Hristos de noi, doar să-I cerem, doar să-L căutăm, doar așa, cu inima jertfită, cu inima dăruită, cu o inimă care nu se așează pe ea în centru, ci o inimă care este gata să așeze de fiecare dată pe celalalt în centru, cum a spus Sfântul Pavel: “nimeni să nu caute pe ale sale, ci pe ale celorlalți, și să-l socotească pe celalalt mai de cinste decât pe sine“. O astfel de inimă așterne pe fața noastră trăsăturile lui Hristos.

Și încă un lucru foarte important: spun Sfinții Părinți că Dumnezeu când a creat lumea, a creat-o în zâmbetul feței Sale. În zâmbetul feței noastre trebuie să ne ducem și crucea; nu mâhniți, nu triști, nu nervoși, nu mofturoși, pentru că dacă facem așa înseamnă că nu am înțeles crucea. Noi încă înțelegem crucea ca instrument de tortură și ne socotim creștini. Să nu fie acest lucru! Să mărturisim cu bucurie.

de Ioan Popa

Nu vă speriați că Biserica este atacată, a fost întotdeauna atacată. Hristos n-a fost niciodată primit în lume, unde se ducea. Să nu vă speriați de lucrul acesta, să mărturisiți cu voioșie chiar, cu zâmbetul pe buze, și să arătați că asta este dragostea lui Dumnezeu Tatăl dată nouă și așa înțelegem noi să i-o întoarcem, cu zâmbetul pe buze. Crucea să nu ne fie nouă un instrument de tortură, și să nu fie altceva decât semnul care pecetluiește iubirea dintre Dumnezeu și noi.

De aceea, la cea de-a Doua Venire a Mântuitorului se va arăta pe cer semnul Fiului Omului, adică Sfânta Cruce, nu ca să-i pedepsească pe cei care n-au crezut în ea, nu ca să ne arate că cine n-a suferit acela nu se va bucura, nu, ci ca sa arate că iubirea lui Dumnezeu a fost este și va fi aceeași, Hristos ieri și azi și în veci Același este și iubirea lui nu se schimba. Dar creștinul adevărat când vede crucea nu vede necazul, vede iubirea lui Dumnezeu și mulțumește. Semnul acesta este semnul care pecetluiește iubirea dintre noi. De aceea, Judecata de Apoi, spun Sfinții Părinți, se va face în lumina feței lui Dumnezeu. Cel care va semăna cu Dumnezeu va intra în casă, la cină, împreună cu El, cel care nu va semăna, nu va intra. Ce ne poate face mai mult asemănători? Iubirea față de aproapele și iubirea care se jertfește pe sine, iubirea aceasta care nu poate să fie întrecută dacă îți pui sufletul pentru aproapele. Acest lucru a înțeles Hristos când a zis: “cel care vrea să-și câștige sufletul îl va pierde, și cel care-l pierde pentru Mine îl va câștiga“. Nu, nu eu sunt în centru, nu mă gândesc: “da’ la sufletul meu nu te gândești?!”, “da’, la mine nu trebuie să mă gândesc și eu puțin?!”, “da, ai și tu nevoie, dar la nevoile mele nu te gândești?”. Nu, nu! În aproapele stă viața noastră, pentru că în aproapele se vede jertfa. Cât te-ai jertfit pentru aproapele în aceea este măsura strălucirii tale. Și, pe măsură ce strălucești mai mult, te asemeni cu Hristos, Care era Lumina și Lumina a venit în lume și întunericul nu a putut-o cuprinde. Nu poate fi cuprins de iad un suflet care luminează astfel, nu poate iadul să țină pe cel pe al cărui chip sunt trăsăturile lui Hristos, nu poate iadul să înghită crucea. Și crucea aceasta, fac-o Dumnezeu sa strălucească în inimile tuturor, pentru ca toți, toți, fără excepție, să înțelegem că acesta este semnul iubirii dintre noi și Dumnezeu. Și, de fiecare dată când ne facem semnul sfintei cruci, să fie și o mărturisire a adevărului și a iubirii noastre față de El. Amin!

Sursa: Român Ortodox în Franța, Protos. Hrisostom de la Putna: “Crucea să nu ne fie nouă un instrument de tortură, și să nu fie altceva decât semnul care pecetluiește iubirea dintre Dumnezeu și noi”