În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

Sărbătorind Botezul Domnului, ne aducem aminte și că Dumnezeu S-a descoperit oamenilor ca Treime și că Iisus S-a arătat oamenilor ca Hristos. Unde S-a arătat Hristos? Unde Și-a început lucrarea? S-a dus, oare, într-un mare oraș și S-a arătat acolo în slava Sa? Ori S-a urcat pe un multe înalt, ca o mulțime numeroasă de oameni adunată în jur să-L privească de jos, ca pe o ciudățenie? Nu! Hristos S-a dus în pustie, la apa Iordanului, unde Ioan boteza poporul, Ioan propovăduia pocăința și îi chema pe păcătoși ca, în semn de pocăință, să se boteze în Iordan.

Și iată, tot ca un păcătos vine și Hristos și cere să fie botezat. El, Care nu are păcat. S-a temut Ioan. „Tu trebuie să mă botezi pe mine”. „Lasă asta acum – îi răspunde Iisus – căci așa ni se cuvine să împlinim toată dreptatea”.

Adam a păcătuit prin mândrie, a vrut să se înalțe, să fie ca Dumnezeu. Iar Hristos a venit să plinească dreptatea lui Dumnezeu, să îndrepte prin smerenie păcatul mândriei lui Adam. Adam a voit să se înalțe în fața lui Dumnezeu, iar Dumnezeu Se smerește în fața omului.

Hristos S-a coborât în apă și a primit botezul de la robul Său. Tremurând, Ioan a pus mâna pe Stăpânul și Dumnezeul său și Hristos Și-a plecat smerit capul în fața lui. Această smerenie a lui Hristos a deschis cerul.

S-au desfăcut atunci cerurile și s-a auzit glasul lui Dumnezeu-Tatăl: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit. Acesta este Fiul Meu, Care S-a smerit pe Sine ca să împlinească voirea Mea, este Fiul Meu cel adevărat, care Se micșorează ca pe om să-l înalțe”.

Iar Duhul Sfânt S-a pogorât din cer peste Iisus, întărind cuvintele Tatălui. Astfel, prin smerenie, Hristos a deschis cerul și a descoperit oamenilor taina Treimii dumnezeiești.

Dar de ce a făcut asta tocmai pe apă, iar nu în vreun alt loc? Să ne amintim cum a creat Dumnezeu lumea. Când Dumnezeu a făcut cerul și pământul, „pământul era nevăzut și gol și Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor”.

Apoi Dumnezeu a despărțit pământul de apă, dar astfel încât apa să rămână totuși peste tot căci este trebuincioasă oricărei făpturi. Nici omul nu poate trăi fără apă și nici un fel de viețuitoare. Apa se găsește în aer (ca umezeală); să luăm o mână de țărână de oriunde - și acolo e apă; se află apă și în piatră, chiar dacă nouă ni se pare că nu este; ea se află și în piatră și când Dumnezeu vrea, poate să o scoată din ea, cum a făcut în vremea lui Moise. „Al Domnului este pământul și plinirea lui; lumea și toți cei ce locuiesc în ea. Acesta pe mări l-a întemeiat pe el și pe râuri l-a așezat pe el” - spune Psalmistul (Ps. 23, 1-2).

„Cerurile și pământul erau în vechime din apă și din apă s-au închegat, prin cuvântul lui Dumnezeu - scrie Sfântul Apostol Petru - de aceea, lumea de atunci a fost potopită de apă și a pierit” (II Petru 3, 5-6).

Când omul a păcătuit, el a adus mânia lui Dumnezeu nu numai asupra lui, ci și asupra întregii făpturi. Omul este cununa zidirii lui Dumnezeu; el a fost pus împărat al naturii. Iar când împăratul s-a făcut dușman al celuilalt împărat, atunci și întreaga lui împărăție a devenit o împărăție potrivnică.

Pedeapsa a fost dată nu numai omului, ci și întregii făpturi. „Știm că toată făptura împreună suspină și împreună are dureri până acum” (Romani 8, 22). Dar, făp­tura a fost supusă deșertăciunii - nu din voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o” (Romani 8, 20).

De aceea, iertarea vinovatului eliberează și făptura din robia stricăciunii (Romani 8, 21). Această natură stricăcioasă va fi nimicită și va fi preschimbată în cer nou și pământ nou, în care locuiește dreptatea (II Petru 3, 12-13). Pentru a face cu putință această preschimbare, pentru a pregăti natura pentru starea nestricăcioasă care va veni după Ziua cea înfricoșătoare, a venit Hristos la apele Iordanului.

Afundându-Se în Iordan, Hristos a sfințit nu numai apele Iordanului, ci și întreaga fire, așa cum glăsuiește Biserica în cântările ei: „Hristos S-a arătat la Iordan, ca apele să le sfințească” (tropar din ajunul sărbătorii), „Astăzi firea apelor se sfințește” (tropar cântat în timpul mersului la Iordan).

Și având în vedere că apă se găsește peste tot, sfințind apele Hristos a pregătit natura ca și ea să se bucure de urmările jertfei pe care El a venit să ne-o aducă. Dar nu este numai atât. El a dat apelor puterea să spele păcatele omenești.

Botezul lui Ioan era numai un semn de pocăință. Botezul creștin este noua naștere, iertarea tuturor păcatelor. Prin apă a pedepsit Dumnezeu păcatele lumii dintâi și a pierdut-o prin apă, la potop. Tot prin apă îi mântuiește acum Dumnezeu pe oameni, în Taina Botezului.

Astfel, Hristos a sfărâmat în apele Iordanului capul balaurului - așa cum se cântă în cântările bisericești - care i-a înșelat pe Adam și pe Eva, prin smerenia Sa și le-a descoperit oamenilor că Dumnezeu este Treime; a sfințit apele, iar împreună cu apele a pregătit și întreaga făptură să primească cuvântul iertării și pentru nestricăciune.

Și atunci, biruindu-l încă o dată pe diavol în pustie, Hristos a mers să pregătească oamenii pentru împărăția viitoare și Și-a început propovăduirea cu cuvintele: „Pocăiți-vă, căci s-a apropiat împărăția cerurilor” (Matei 4,17) sau, cum este scris în altă Evanghelie: „S-a împlinit vremea și s-a apropiat împărăția lui Dumnezeu. Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie” (Marcu 1, 15).

Până acum, Ioan Botezătorul propovăduia pocăința, pregătind calea Domnului. Acum însuși Domnul le strigă oamenilor: „Pocăiți-văl”. Acest glas nu este adresat doar oamenilor trăitori în vremea lui Hristos, ci cu aceste cuvinte Hristos li S-a adresat tuturor oamenilor din toate timpurile și din toate veacurile.

Am auzit și noi aceste cuvinte în Evanghelie. Cât timp încă nu au încetat cântările sărbătorești ale Bobotezei, ele ne amintesc că vremea pocăinței se apropie.

Să luăm aminte! Nu sunt cuvinte de prooroc sau de înger, ci ale Domnului Însuși. Să ne pocăim și să ne străduim în Postul care se apropie să ne biruim patimile și să primim iertarea păcatelor, pentru ca în veacul ce va să vină să intrăm în împărăția cea nestricăcioasă, pe care Domnul ne-a pregătit-o. Amin.

(Bitolia (Serbia), 1928)