Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-și scape sufletul, îl va pierde; iar cine va pierde sufletul său pentru Mine și pentru Evanghelie, acela îl va scăpa. (Marcu 8, 35)

Aceste cuvinte ale lui Hristos, cuvinte de o mare profunzime, pot trezi la mulți dintre voi nedumerire. Cum spune Domnul că dacă vrei să-ți mântuiești sufletul trebuie să-l pierzi? Cum vine asta? Doar noi tindem să ne mântuim sufletul, iar Domnul spune că dacă vom dori aceasta îl vom pierde. Prin urmare ca să-ți mântuiești sufletul, trebuie să-l pierzi, să-l pierzi de dragul Domnului Iisus Hristos însuși și pentru Evanghelie. Ce înseamnă aceasta? Cum să înțelegem aceasta?

Desigur, nu poate fi nimic contradictoriu în cuvintele lui Hristos. Trebuie să le înțelegem corect. Iată ce răspuns ne dă Domnul la această nedumerire:

Oricine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi ur­meze Mie.

Dacă vom împlini aceasta, atunci ne vom mântui sufletul.

Ce ne trebuie ca să putem împlini aceste cuvinte ale lui Hristos? Trebuie să ne lepădăm de noi înșine, să ne luăm crucea și să mergem după Domnul Iisus Hristos. Deci trebuie să ne gândim cum să împlinim aceste trei condiții puse de Domnul.

Ce înseamnă să te lepezi de sine?

Lepădarea de sine înseamnă să renunțăm la propria înțelegere a căilor vieții, să renunțăm la ceea ce râvnim, după voia inimii noastre. Înseamnă să lepădăm complet acea cale a vieții pe care ne-am trasat-o singuri, înseamnă să renunțăm în întregime la voia proprie, la rațiunea proprie. Este ceva străin aceasta, irealizabil? Sigur că nu! Voi știți că atunci când ucenicul învață meserie, el trebuie să se conducă în întregime după îndrumările meșterului, trebuie să se supună întocmai meșterului; să împlinească toate îndrumările lui și să lucreze așa cum spune meșterul. Ucenicul nu îndrăznește să învețe ceva singur, să se abată de la îndrumările meșterului. Când omul ia hotărârea să meargă pe calea monahismului și vine în mănăstire, prima cerință care se impune este deplina tăiere a voii proprii. Lui i se dă un învățător bătrân din rândul monahilor, destul de experimentat în viața duhovnicească, și ucenicul trebuie să îndeplinească întocmai tot ce-i va cere bătrânul. El nu va îndrăzni să facă nici un pas, să săvârșească nici o faptă fără binecuvântarea bătrânului. Nu va îndrăzni să gândească altfel decât gândește bătrânul. Trebuie să-și respingă în întregime voia sa și să trăiască după voia îndrumătorului său. Doar așa va deveni un monah adevărat.

La război, voi știti că orice soldat este obligat să se supună întocmai ordinelor conducerii superioare, dar și conducătorului inferior. El nu îndrăznește să judece și să critice dispozițiile acelora, ci trebuie să îndeplinească exact aceste ordine, trebuie să fìe gata de orice, chiar și de moarte, și să nu îndrăznească să riposteze. Iată ce înseamnă în viața obișnuită, în viața lumească, lepădarea de voia proprie!

O astfel de lepădare ne cere Domnul Iisus Hristos, o deplină lepădare: tot ce ni se pare de dorit, corect și rațional, lepădare de toate căile inventate, trasate de noi, ale vieții și activității noastre. Trebuie să lepădăm necondiționat tot ceea ce gândim, ce ne dorim. Trebuie să devenim ascultători de Domnul Iisus Hristos, ascultători până la capăt, ascultători până la moarte.

Trebuie să ne urâm sufletul nostru, fiindcă Domnul Iisus Hristos, după cum citim în Evanghelia lui Luca, a spus:

Dacă vine cineva la Mine și nu urăște chiar și sufletul său însuși, nu poate să fìe ucenicul Meu (Luca 14, 26)

Cum vine aceasta, de ce trebuie să ne urâm sufletul? E foarte simplu. Trebuie doar să ne uităm bine în el, să căutăm în abisurile sufletului nostru. Și atunci vom vedea ce se petrece în acesta. Acolo, pe întuneric, mișună șerpii – șerpii minciunii, desfrâului, lăcomiei pântecelui, hoției, chiar și ai uciderii. Toți acești șerpi mișună și sunt nenumărați. Oare noi nu urâm șerpii, nu-i distrugem, oare nu ne ferim de ei? Și atunci, vom iubi șerpii care se cuibăresc în inima noastră? Noi trebuie să-i urâm, trebuie să ne urâm sufletul nostru dacă în el mișună șerpii. Și sunt puține calități pentru care merităm dragoste și multe pentru care merităm ura. Dacă veți vedea că pe umerii voștri stă o cămașă urât mirositoare, murdară, oare n-o veți călca cu picioarele? Dacă omul păcătos se va uita în sufletul său, atunci va vedea că îmbrăcămintea sufletului lui este asemănătoare cămășii lui urât mirositoare. Și lui îi va fi dezgustător și neplăcut, va urî această cămașă, va urî sufletul său, care este îmbrăcat atât de rușinos.

Vedeți că nu este nimic straniu în această cerință a lui Hristos, ca cel ce vrea să meargă după Dânsul să-și urască sufletul.

Trebuie să-ți urăști mândria și îndoiala care ne poruncesc să construim viața noastră, să ne punem propriile scopuri ale vieții în prim plan.

Trebuie să îndepărtăm aceasta, să rupem acest păienjeniș prăfuit, pe care l-am împletit, construindu-ne planurile vieții noastre. Trebuie să rupem toate acestea, să ne luam rămas bun de la toate. Trebuie să urâm sufletul nostru, să lepădăm voia noastră, planurile noastre de viață, rațiunea noastră, și smerit să plecăm voia sub jugul ușor al lui Hristos.

Să-I întindem Domnului Iisus Hristos mâna care freamată și Îl cheamă:

“Doamne! Nu voi merge pe calea proprie, voi merge după Tine, condu-mă Tu!”

Numai atunci va fi posibilă pentru noi urmarea lui Hristos. Și atunci nu va mai părea nimic straniu în aceste cuvinte ale lui Hristos. Dacă Domnul ne duce unde Însuși a mers, dacă Domnul cere de la noi să ne luăm crucea, și să mergem după El, unde vom merge oare?

Dacă ne este încredințată crucea atunci sigur nu vom merge la veselie, nu la sărbătoare, ci vom merge acolo unde trebuie să meargă cei care își duc crucea. Trebuie să mergem pe Golgota, urmându-L pe Iisus Hristos până la capăt, trebuie să mergem după El chiar și până la moarte.

Ce fel de moarte cere de la noi Domnul Iisus Hristos? Oare moarte fizică, pe cruce, pe care El singur a răbdat-o? Nu, nu această moarte o cere El de la noi. El cere altceva. Cere ca noi să fim ascultători, smeriți cu desăvârșire, ca să-L urmăm pe El, Care s-a micșorat pe Sine Însuși:

Care, Dumnezeu fiind în chip n-a socotit o știrbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte – și încă moarte pe cruce (Filipeni2, 6-8).

Cum El a fost ascultător Tatălui Său, așa și noi trebuie să-I fim ascultători până la capăt. El ne duce la moarte, însă nu la una de care ar trebui să ne temem. El cere de la noi să îndeplinim cuvintele lui Pavel:

Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus și-au răstignit trupul împreună cu patimile și cu poftele (Galateni 5, 24).

El cere ca trupul nostru, păcatele noastre să le răstignim pe cruce și să le omorâm. Cere să răstignim pe cruce păcatele noastre, așa cum El a pironit păcatele întregii lumi pe Crucea Sa. Cere ca noi să răstignim pe omul cel vechi, care nu trăiește după poruncile Lui. Cere ca pe omul vechi, care se află în stăpânirea diavolului, să-l disprețuim, să-l aruncăm ca o haina veche și murdară și să începem o viață nouă, viața unui om renăscut, care merge pe calea cea dreaptă.

Acest lucru îl cere de la noi Hristos. Aceasta trebuie să îndeplinim, fìindcă altfel, dacă nu vom da la o parte toată necurația sufletului nostru, nu vom urî această necurăție, nu se poate vorbi ca inima noastră să fie curată, ca în ea să strălucească lumina lui Hristos.

Ca să strălucească soarele, trebuie să se împrăștie întunericul nopții. Pentru a fi proaspăt aerul în locuința noastră, trebuie să fie curat.

La fel și cu sufletul nostru – dacă nu ne vom lepăda de toată necurăția, dacă nu vom răstigni pe cruce trupul nostru, care putrezește în păcate, cum vom putea merge după Hristos?

Dar trebuie să știm că, dacă vom face această faptă mare, vom avea de dat o luptă grea și lungă, fiindcă omul cel vechi pe care l-am lepădat, pe care l-am răstignit pe cruce, este o fiară cumplită. Și cu cât mai mult îl vom bate, cu cât mai mult îl vom răstigni, cu atât mai mânios el se va împotrivi. Nu ne va lasa niciodată în pace. Și noi vom lupta cu această fìară până la sfârșitul vieții noastre.

Știm din Viețile Sfinților că toți au dus până la capătul vieții o luptă neostenită cu acest om vechi, pe care l-au răstignit pe cruce. Știm că mulți ani a suferit cumplit Cuvioasa Maria Egipteanca, după ce și-a părăsit viața cea desfrânată, plină de lux, goliciune și mângâieri și a plecat în pustie. Știm cum o chinuiau permanent imaginile vieții de mai înainte. I se arătau bucate dulci și gustoase, cu care era obișnuită, înseta după vinurile scumpe pe care le avea înainte, înseta după mângâierile dragostei și după strălucirea vieții în Alexandria. Se chinuia cu aceste ademeniri pe care i le cerea trupul, omul vechi, care nu voia s-o lase în pace. I-au trebuit mulți ani de luptă, ca la sfârșitul vieții să poată dobândi liniștea sufletului pe care o dorea.

O astfel de luptă au dus toți sfìnții și o asemenea luptă îi revine fiecăruia dintre cei care au hotărât să urmeze cuvintele lui Hristos – să se lepede de sine până la disprețuirea sufletului propriu, să-l răstignească pe cruce pe omul vechi și să meargă după Hristos. El va trebui să parcurgă un drum lung, spinos. Și nu trebuie să se oprească niciodată pe această cale, fiindcă a te opri în viața duhovnicească înseamnă să te întorci înapoi, înseamnă să pierzi tot ce ai acumulat, bun și sfânt. Trebuie să te grăbești, trebuie să mergi neclătinat, să mergi neobosit înainte, înainte și tot înainte.

Cine a fost mai mare ca Sfântul Apostol Pavel, care a fost ridicat până la al treilea cer și a văzut fericirea drepților? Cine se poate compara cu el în hotărârea de a-și răstigni trupul? Cine îndrăznește să spună ca și dânsul:

Acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine, pentru mine toată lumea este răstignită pe cruce?

Și iată acest om mare priviți ce spune: Fraților, eu încă nu socotesc să fi cucerit (îndreptarea), dar una fac: uitând cele ce sunt în urma mea și tinzând către cele dinainte, alerg la țintă (Filipeni 3, 13). El tinde înainte, fiindcă ținta pusă în fața lui este mare, sfântă și extrem de greu de atins. El se grăbește, fuge. Și noi, oare, să nu ne grăbim, să nu fugim, dacă vom merge pe calea pe care a mers Apostolul Pavel și care ne-a fost arătată de Domnul Iisus Hristos?

Iată ce înseamnă să te lepezi de sine și să mergi în urma lui Hristos!

Dar ce înseamnă să-ți iei crucea?

Domnul spune că fiecare dintre noi trebuie să-și ia crucea. Ce înseamnă aceasta? Ce fel de cruci avem noi? Crucile sunt diferite de la om la om, fiindcă Dumnezeu a pregătit pentru fiecare o cruce a sa. Este foarte important să înțelegem care este crucea noastră, pe care ne-a oferit-o Dumnezeu. E periculos să ne inventăm noi singuri cruci, cu toate că acest lucru se întâmplă foarte des. Crucea vieții pământești este pregătită de Dumnezeu pentru fìecare dintre noi – cea a vieții de familie, a celei sociale. Și omul, chiar luând hotărârea să meargă după Hristos și să-și ducă crucea, chiar lepădându-se de sine, nu va putea face nimic dacă își va inventa sieși o cruce care i se pare mai potrivită. De exemplu, când cineva a hotărât de unul singur că trebuie să meargă în mănăstire sau în pustie și acolo să se mântuiască.

Această cale, această cruce este pregătită de Dumnezeu nu pentru mulți, iar pentru cea mai mare parte a oamenilor sunt pregatite alte cruci, pe care oamenii nu sunt înclinați să le numească cruci.

Ce fel de cruci sunt pregătite pentru majoritatea dintre noi? Cruci simple nu la fel cum purtau mucenicii, nu la fel ca cele pe care le duceau asceții în pustie până la sfârșitul vieții. Nouă ne sunt pregătite alte cruci. Viața noastră, viața tuturor oamenilor este plină de amar, de tristețe și suferință și toate aceste amărăciuni, întristări și suferințe sufletești – sociale și de familie – constituie crucea noastră. O căsătorie nereușită, o alegere nereușită a profesiei, oare provoacă puține suferințe? Puțin trebuie să rabde omul care a avut un mare necaz? Boli grele, umilire, necinste, ruinarea averii, gelozia dintre soți, defăimarea – tot ce-i rău, nu este oare aceasta crucea noastră?

Anume aceasta este crucea noastră, crucea majorității oamenilor. Asemenea suferințe îndură și sunt obligați să ducă toți oamenii, deși ei nu vor asta. Oamenii care Îl urăsc pe Hristos, oamenii care au respins calea lui Hristos oricum își duc crucea suferințelor lor.

În ce constă diferența dintre ei și creștinii care își duc crucea? Diferența stă în faptul că cei din urmă o poartă cu supunere, prin aceea că nu-L hulesc pe Dumnezeu, ci smerit, plecându-și capul, poartă până la sfârșitul vieții crucea grea, urmându-L pe Domnul Iisus Hristos, o poartă de dragul Lui și a Evangheliei, o poartă din dragoste fierbinte față de Hristos, pentru că mintea și toate dorințele lor sunt supuse învățăturilor Evangheliei.

Pentru ca omul să îndeplinească învățătura Evangheliei, pentru a merge pe calea lui Hristos, trebuie să-și ducă crucea supus și neobosit, fără s-o blesteme ci binecuvântând-o. Și atunci va îndeplini porunca lui Hristos, fiindcă s-a lepădat de sine, și-a luat crucea și a mers după Hristos, a mers pe o cale lungă, acea cale despre care Domnul Iisus Hristos a spus că este îngustă, plină de spini dar care duce în Împărăția cerurilor.

Iar noi toți vrem ca și calea vieții aceasta să fie largă, netedă, fără spini, mizerie, pietre și înțepături, ca ea să fie presărată cu flori. Domnul ne arată o alta cale – calea suferințelor. Trebuie să știm că pe aceasta, oricât de grea ar fi, dacă ne vom îndrepta din toată inima spre El, El Însuși ne va ajuta minunat. Ne va susține atunci când vom cădea. Ne va întări, ne va încuraja și ne va mângâia. Și atunci vom înțelege cuvintele Apostolului Pavel despre faptul că necazul nostru de acum, ușor și trecător, ne aduce mai presus de orice măsură, slava veșnică covârșitoare (II Corinteni 4, 17). Atunci aceste suferințe ale vieții noastre scurte vor părea ușoare.

Când vom parcurge această cale, care pare cumplită și grea doar la început, când vom simți harul lui Dumnezeu care ne întărește pe această cale, atunci cu bucurie și cu smerenie ne vom duce crucea și, mergând, vom ști că prin aceasta ni se deschide intrarea în Împărăția cerurilor.

Iată ce înseamnă să-ți urăști sufletul, să urăști necurația lui, să lepezi pe omul cel vechi pentru a-l mântui pe el, nemuritorul, care este destinat uniunii cu Dumnezeu.

Cine își va pierde astfel sufletul, îl va mântui și acela va fi cu Hristos.

Să vă învrednicească pe voi pe toți Domnul nostru Iisus Hristos de veșnica, slăvita și nesfârșita viață cu El, cu Tatăl Lui Cel Sfânt și cu toate cetele sfinților îngeri!

Partajează asta:

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Sfântul Ioan Evanghelistul, Apostolul dragostei

Cuvânt de folos

"Cuvintele noastre ortodoxe sunt ca armele care îi apără pe ai noștri și îi lovesc pe eretici. Aceste cuvinte nu îi lovesc pentru a-i doborî, ci pentru a-i ridica după ce au căzut. Acesta este scopul luptei noastre: să îi ajutăm și pe vrășmașii noștri să se mântuiască." (Sf. Ioan Gură de Aur).