Frați creștini,

Evanghelia din seara aceasta a început cu îndemnul iertării celor care ne greșesc, îndemn pe care îl întâlnim și în rugăciunea Tatăl nostru. Mai sunt și alte locuri în sfânta Evanghelie în care bunul Iisus insistă pentru iertare și pentru starea de împăcare între noi. De pildă, este un loc în care Mântuitorul Hristos spune așa: „Când îți aduci darul tău la sfântul altar, dacă pe cale îți amintești că ai ceva împotriva cuiva, du-te întâi și te împacă din inimă cu acela, fiindcă altfel darul tău nu poate fi primit”.

În această seară s-a citit o Evanghelie foarte puternică despre acel om bogat și mare care este însuși Dumnezeu, a împrumutat cu zece mii de talanți pe o slugă a sa și văzând că acela nu are cu ce plăti, i-a iertat toată datoria. Și ați văzut mai departe ce s-a întâmplat: cel care fusese iertat întâlnește pe cale un datornic al său care îi datora o sumă foarte mică, o sută de dinari, și care nu avea, sărmanul, să-i dea înapoi. Iar cel care abia fusese iertat îl strânge de gât să-i dea banii pe loc. Era un mare contrast între bunătatea stăpânului și acea zgârcenie cumplită, pentru că o sută de dinari era o nimica toată. Prietenii celui sugrumat au adus la cunoștința stăpânului gestul lui, iar stăpânul l-a arestat îndată și l-a pedepsit să dea înapoi toată suma de bani pe care o datora, ceea ce era imposibil, pentru că această sumă era cumplit de mare – sau să o răscumpere prin suferință.

Această parabolă este o formă prin care Iisus ne spune ce ne așteaptă dacă nu iertăm celor ce ne greșesc nouă într-un fel sau altul. Este aceeași idee pe care o subliniază mereu Mântuitorul în întreaga Lui viață pământească: dacă nu iertăm, nu ni se iartă.

Și nu putem străbate, nici nu putem începe acest post cuvantul a fost rostit de parintele Sofian la 3 august 1986, cand Duminica datornicului nemilostiv cazuse in calendar la inceputul [Postului Adormirii Maicii Domnului, n.n.] decât împăcați cu cei din jurul nostru, frați creștini. Altfel, postul nu are nici o valoare, poți să te usuci de foame. Dacă ești otrăvit de răutate contra aproapelui tău, postul nu are nici o valoare. Pentru că noi ne purtăm adesea față de semenii noștri ca datornicul din parabola aceasta. Deși nouă ni se iartă foarte mult, noi nu iertăm decât foarte puțin sau deloc. În schimb, cerem cu neobrăzare să fim iertați mereu, ca și când Dumnezeu nu ar vedea fățărnicia și răutatea noastră. Pentru că și noi avem mare nevoie să fim iertați și ni s-a pus o condiție foarte ușoară: „Dacă veți ierta oamenilor greșelile lor, și vouă vi se vor ierta greșelile voastre”.

Să biruim din noi orgoliul, iertând pe semenii noștri și pe baza acestei iertări foarte mici să dobândim veșnicia, asta ni se cere. „Cu ce măsură masori, ți se va măsura”; „nu judecați, ca să nu fiți judecați”; „iertați, și se va ierta vouă” – condiții foarte ușoare, frați creștini! Numai să avem noi acest curaj al smereniei, bunătatea și smerenia inimii, ca să putem ierta cu adevărat… De asta ni se dă aceasta parabolă acum, la începutul postului, pentru ca să putem duce cu adevărat o viață de rugăciune, ajutată de milostenie și de post, pentru că toate acestea sunt împreună în acest urcuș duhovnicesc.

Dar de ce suntem datori să iertăm? In primul rând, dacă nu iertăm, facem din viața noastră un adevărat iad. Sfinții Părinți ne spun că iertarea este fiica mai mare a dragostei. Cine nu poate ierta, acela nu poate nici să iubească. Și cine nu-i poate iubi pe oameni, acela nu-L poate iubi nici pe Dumnezeu. Și ca să-L putem iubi pe Dumnezeu, trebuie în primul rând să fim împăcați cu semenii noștri. Să iertăm pentru ca să putem trăi în bună înțelegere cu oamenii și cu Dumnezeu. Pentru că noi nu putem trăi izolat, noi avem nevoie unul de altul — cum cei dintr-o familie au nevoie unul de altul, sau cei din fabrică sau de la un birou trebuie să comunice unii cu alții. Închipuiți-vă că toți acești funcționarii sau muncitori ar fi certați între ei, pentru că din diferim motive și-au spus niște cuvinte jignitoare sau cineva dintre ei a semănat vrajbă și ură. Și ei, fiind certați cu toții, tac cu toții… Ar fi o mare tăcere de înmormântare.

De aceea ni se spune: „Să nu apună soarele peste mânia voastră“, pentru că dacă trec mai multe zile fără să ne împăcăm, răul și ura cresc în noi. Și dacă este vorba de un grup de oameni, ura aceasta se exprimă într-o tăcere cumplită, o tăcere în care clocotește mânia și răutatea. Se ceartă în gând și din când în când răbufnesc în afară insulte și amenințări, chiar bătăi, până la sânge și până la crimă. O asemenea viață este cumplit de apăsătoare — o viață de iad. Chemăm iadul în noi, îl chemăm în viața noastră prin răutate și neputința de a ierta.

Sunt familii în care se întâmplă aceasta, familii în care soții nu vorbesc cu lunile, până ce ajung la divorț. Sunt frați sau rude sau prieteni care, din cauza unor intrigi, s-au certat și în loc să se împace de îndată, au tăcut și supărarea s-a adâncit și s-a învechit și acum le vine foarte greu să se împace.

Cum poate un asemenea înrăutățit să se roage? Cui să se roage? Se roagă lui Dumnezeu? Dar Dumnezeu i-a pus condiția: „iartă, ca să te iert”.

Sunt și cazuri mai grele. După ce s-a pornit contra celuilalt, se roagă lui Dumnezeu să-l pedepsească crunt pe dușman, facându-I în ciudă lui Dumnezeu. Dumnezeu îi poruncește să ierte și el îl roagă să-l facă praf și pulbere pe dușmanul său: „Să-l trăsnească Dumnezeu!” — este o expresie de răutate profundă. În loc să te gândești că și tu greșești și că faci un efort să împaci propriul tău suflet, începi să blestemi și să răscolești ura.

Sunt vecini care s-au certat și când se întâlnesc nu știu încotro să se uite, ca să nu se vadă unul pe altul. Mă întreb: asemenea oameni — care de obicei sunt creștini și au nevoie și ei de Dumnezeu — cum pot ei să se roage și cum mai pot ei să ceară iertare de la Dumnezeu, dacă ei nu pot ierta pe altul?

Omenește vorbind, este mai ușor să te răzbuni și să lovești, dar aceasta dovedește că ești stăpânit de slăbiciune și de instinctele cele mai josnice. Iar a te stăpâni și a ierta este dovadă de mărinimie sufletească și dovadă că în tine e duhul lui Dumnezeu, care este duhul păcii. Cine se poate stăpâni la timp și cine uită jignirile, a stârpit din rădăcină orice urmă de vrajbă, pentru că cel iertat se simte cu adevărat umilit și nu mai îndrăznește să răspundă cu rău.

Sunt cazuri în care [dintre] doi, deopotrivă de vinovați, unul se umilește și cere iertare, iar celălalt nici nu vrea să audă. Ce se poate face atunci? In loc de răspuns, am să vă citesc un răspuns din Pateric?: „Un frate oarecare avea scârbă asupra altui frate. Iar acela, înțelegând cum că cutare frate are scârbă asupra lui, a mers la dânsul, vrând să i se smerească, să-și ceară iertare și să se împace cu dânsul. Bătând el la ușa fratelui, acela n-a vrut să-i deschidă și să-l primească. Acesta, dacă a văzut că nu-i deschide, s-a scârbit și el. Și mergând la un bătrân i-a spus, jeluindu-se, cum că are scârbă asupra unui frate și a mers la dânsul să-și ceară iertare și să se împace cu dânsul și nu l-a primit, nici nu i-a deschis ușa. Bătrânul i-a zis: «Caută fiule, și-ți ia seama, că poate ai vreun gând în inima ta, cum că tu nu ești cu nimic vinovat, nici nu i-ai făcut lui nici un rău, ci el a făcut rău și el este vinovat! Astfel, pe tine însuți te îndreptezi, iar pe el îl învinovățești. Pentru aceea nu-i dă Dumnezeu lui îndemnare să-ți deschidă și să te primească, pentru că nu cu adevărată pocăință mergi la dânsul, ci cu fățărie. Mergi și pune în inima ta, cum că tu ai greșit și tu ești vinovat, iar pe dânsul să-l îndreptezi. Și așa Dumnezeu îi va da lui îndreptare și umilință să se smerească și să se împace cu tine» (…). Auzind fratele, s-a umilit eu inima și făgăduindu-se că va face după cuvântul bătrânului, s-a dus iarăși smerit la acel frate care avea scârbă asupra lui, să se roage să-l ierte. Bătând la ușa chiliei, îndată a auzit acela și i-a deschis. Dar mai înainte să se închine el și să-și ceară iertare, acela s-a închinat lui cu smerenie zicând: «Iartă-mă, frate, că te-am scârbit!» Și așa, cu dragoste și din tot sufletul sărutându-se unul cu altul, s-a făcut mare bucurie între dânșii”.

Sunt astfel de cazuri când doi care sunt certați, în loc să se împace de îndată, nu se împacă pentru că fiecare se socotește îndreptățit: „Eu să mă duc la el să mă ierte?! Nicidecum, să vină el, că e mai tânăr decât mine. Eu, bătrân, să mă rog de el să mă ierte?!” Și-l lasă așa. Sau, dacă totuși celălalt vine să-și ceară iertare, acesta nu-l primește. Ce-i de făcut? Sfatul Părinților din Pateric este așa: când tu vrei să-ți ceri iertare și celălalt nu te primește, gândește-te dacă nu cumva l-ai jignit în vreun fel și de aceea se poartă așa cu tine. Umilește-te și smerește-te în inima ta și numai așa, smerindu-te, să te duci la el.

Să nu-i învinuim deloc pe dușmanii noștri, ci numai pe noi înșine să ne învinuim. Pentru că dacă suntem cinstiți cu noi înșine, va trebui să recunoaștem că și noi le-am făcut vreun rău și ei îl țin minte. Întâi să te smerești pe tine înaintea lui Dumnezeu și apoi să te duci la fratele tău, smerindu-te din inimă — și atunci Dumnezeu va schimba starea sufletească a fratelui tău și împăcarea va avea loc numaidecât.

Dumnezeu este pretutindeni prezent în viața oamenilor, frați creștini. Nu ne dam noi seama de prezența lui Dumnezeu în fiecare suflet, dar El este în fiecare din noi, de bună seamă, și dirijează aceste stări sufletești și-i ajută pe oameni să înainteze către dragoste și bună împăcare, pentru că Dumnezeu este dragoste — așa este El definit — și de la înălțimea atotputerniciei Lui ne dirijează spre dragoste și împăcare. Și Dumnezeu schimbă starea sufletească a celuilalt, dacă tu te smerești din inimă înaintea Lui; iar dacă nu vrei să te împaci, atunci Dumnezeu te va părăsi.

Am să vă citesc un astfel de caz din Pateric ca să înțelegeți mai bine: „In timpul prigoanelor, când prigoneau și omorau pe creștini pentru credința în Hristos, au prins și pe doi frați călugări să-i muncească și i-au aruncat în temniță până a doua zi, ca a doua zi să-i scoată, sa-i muncească și să-i omoare. Acești doi frați aveau vrajbă și pizmă între dânșii. Fiind deci ei în temnița aruncați, bătuți și munciți, unul umilindu-se cu inima, a zis celuilalt: «Frate, iată mâine ne vor scoate la judecata lor și ne vor munci și ne vor omorî și vom merge către Domnul. Pentru aceea dar, vrajba și pizma ce a fost și este și acum între noi, se cade să o lăsăm, să ne împăcăm, să ne iertăm unul pe altul mai înainte de moartea noastră, ca să luăm, curați fiind, muncile și moartea pentru credința și dragostea lui Hristos și așa ne vom învrednici a lua cununile mucenicești din mâinile lui Hristos și vom fi primiți în ceata mucenicilor». Acestea zicând, i-a făcut metanie, după obiceiul călugăresc, grăind: «Iartă-mă, frate, ca să fii și tu iertat de mine și de Dumnezeu!» Iar acela, fiind biruit de vrăjmășească pizmă, n-a vrut nicidecum să-l ierte. Iar a doua zi, dacă s-a făcut ziuă, i-au scos pe ei din temniță, ca să-i taie. Atunci cel care n-a vrut să se împace și să ierte pe fratele său, văzând că vor să-l taie, înspăimântându-se, s-a lepădat de Hristos, iar pe cel de lângă el, crezând în numele Domnului, l-au tăiat. Pe cel ce s-a lepădat de Hristos, l-au întrebat: «Pentru ce ieri te-ai lepădat de Hristos?» Răspuns-a acela: «Când L-am lăsat eu pe Dumnezeul meu și nu m-am împăcat cu fratele meu, atunci și pe mine m-a lăsat și m-a părăsit ajutorul Lui și rămânând gol de Dânsul, m-am lepădat de Hristos».”

Astfel încât, dacă noi nu-l putem ierta pe fratele nostru, se îndepărtează harul de la noi și ne pândesc ispitele și nu mai are cine să ne apere, pentru că Dumnezeu e întors cu fața de la noi.

În asemenea cazuri, tot așa se cuvine să ne cercetăm conștiința, să vedem dacă nu cumva purtăm și noi o parte parte din vină și deci e cazul, atunci, să biruim mândria din noi și să ne smerim, ca fratele din Pateric. Și dacă celălalt nu se îmblânzește nici așa și nu vrea el să ne ierte, noi trebuie să ne străduim să-l iertăm din inimă și să ne rugăm pentru el lui Dumnezeu, ca Dumnezeu să-l îmblânzească, iar pe noi să ne ajute să putem ierta cu adevărat.

Și ca o regulă față de acești oameni, vă mai spun și aceasta: să nu-i vorbim de rău către nimeni pe cei care nu ne pot ierta. Chiar dacă ei ne bârfesc, noi să-i vorbim doar de bine, arătând altora calitățile lor — pentru că orice om are și calități, nu numai defecte. Iar dacă-i vorbim de rău, ei află și ura crește. Mai bine ne rugăm pentru ei, ca Dumnezeu să-i lumineze și să-i ajute să înțeleagă că și ei greșesc.

Și purtându-ne cu blândețe, cu smerenie și bunătate neprefacută, cu inima curată de orice semeție omenească, de orice răutate, se va face pace deosebită în noi — cum numai Dumnezeu ne-o poate da, mai ales acea pace lăuntrică, de care spune Iisus: „Pacea Mea dau vouă, nu cum lumea vă dă”. Pacea lui Iisus… Și ne vom învrednici și de o adevărată iertare din partea lui Dumnezeu când vom zice: „Iartă-ne, precum iertăm și noi”. Dacă iertăm noi, ni se iartă și nouă.

Rostim zilnic această cerere, în rugăciunea Tatăl nostru, dar nu știm în ce măsură cererea „și ne iartă nouă greșalele noastre”, legată de afirmația noastră „precum și noi iertăm”, nu este mai degrabă o osândă pe care noi înșine o cerem de la Dumnezeu. Căci întâlnirea pe cale a celor doi datornici din parabolă ne reprezintă pe fiecare din noi. În parabolă se întâlnesc cei doi datornici și cel căruia i s-a iertat nu poate să ierte nimic celuilalt. Acesta ne reprezintă pe noi, cei care nu vrem să iertăm nici cea mai mică jignire din partea aproapelui nostru.

Dumnezeu vrea să ne facă curați și blânzi pe dinlăuntru, să scoată toată otrava din noi prin acest efort mic de iertare.

Dumnezeu ne iartă foarte mult și noi greșim foarte mult față de Dumnezeu, dar condiția iertării noastre e foarte clară.

Sfântul Pavel spune: „Fiți buni unul cu altul, fiți îngăduitori și miloși, iertați-vă unul pe altul, și Dumnezeu vă va ierta pe voi în Iisus Hristos”.

Așa să începem postul, frați creștini. Din ceasul acesta, gândiți-vă să vă iertați unul pe altul, iar dacă cel care vă e dușman se află la o distanță foarte mare și nu puteți ajunge la el să vă împăcați, măcar rugati-vă pentru el, ca Dumnezeu însuși să topească ura și ghemul acesta de răutate care apasă în piept. Rugați-vă ca și în el să se întâmple același lucru, iar când ne întâlnim unul cu altul, fără îndoială să ne îmbrățișăm și să ne împăcăm din inimă, să ne iertăm unul pe altul. Altfel, nu ne îmbrățișează și nu ne iartă nici pe noi Dumnezeu. Vă spun aceasta cu toată convingerea, din inimă va spun. Fiți cu băgare de seamă și puneți la inimă toate acestea. Amin”.

Parintele SOFIAN, Editura Bizantina, 2007

Cumpara cartea "Parintele SOFIAN"

Pe aceeași temă

Publicat in: Predici de duminica

Publicat in: Predici de duminica

Aboneaza-te la newsletter

Introdu codul din imagine:

Vizualizari: 7370

Voteaza:

5.00 / 5 din 1 voturi.