Toti suntem astfel. Toti ne construim viata asa cum dorim, toti mizam ca ea va dura mult timp. Dar Domnul Iisus Hristos a spus pentru astfel de oameni, prin urmare si pentru majorita­tea dintre noi, acea parabola pe care ati auzit-o acum – despre un om bogat care a ajuns intr-o mare dilema, caci a strans re­colta bogata de grau si nu stia unde s-o puna. S-a gandit, s-a gandit si a hota­rat: Strica-voi hambarele mele si mai mari le voi zidi si-mi voi strange acolo tot graul meu si bunatatile mele, si-i voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe buna­tati stranse pentru multi ani: odihneste-te, mananca, bea, veseleste-te. Dar Dum­nezeu i-a zis: „Nebunule, in noaptea aceasta iti voi cere sufletul!”

Domnul Iisus Hristos ne-a spus ca asa se va intampla cu oricine este impovarat de astfel de preocupari, care se imbogateste mai mult in cele materia­le decat in cele duhovnicesti, care nu imparte surplusul painii sale oamenilor saraci, ci isi construieste noi jitnite. Lor le vor fi adresate cuvintele Sfantului Ioan Botezatorul: Iata, securea sta la radacina pomilor: tot pomul ce nu face roa­da buna se taie si se arunca in foc (Matei 3, 10).

Astfel va fi secerat oricine care, la fel ca si bogatul nebun, nu vrea sa stie ca in jurul lui traiesc multi nevoiasi, multi oameni flamanzi, dar nu se gan­deste sa ofere surplusul de paine acelora. Și acest bogat se gandea doar la si­ne. Gandea ca va trai multi ani si se va desfata de averea lui. Dar Domnul i-a luat viata.

Sa ne infricosam de acest exemplu, sa ne infricosam de securea care ne poa­te secera in orice moment, sa ne gandim la ce inseamna sa te imbogatesti in Dumnezeu. Aceasta inseamna ca treptat, de la o zi la alta, sa te luminezi, sa te curatesti si sa te sfintesti.

Cine se imbogateste in Dumnezeu? Se imbogateste acela care devine mare prin munca, cu migala, care de la o zi la alta se leapada de mandrie, de iubirea de sine, de aroganta, care devine treptat sarac cu duhul. Se imbogatesc cei din ai caror ochi curg lacrimi – lacrimi pentru acea necuratie care ii inconjoara, pe care n-o pot suporta inimile lor, lacrimile unei dureri nemasurate pentru suvoaiele de sange cu care popoarele crestine inrosesc fata pamantului. Se im­bogatesc cei care fara de lacrimi nu pot privi la Crucea lui Hristos. Și fericiti, bogati in Dumnezeu devin acesti oameni care plang cu aceste lacrimi sfinte. Sufletele lor intinate se spala si ei devin smeriti si buni, si fata de toti se poar­ta cu dragoste si cu blandete. Acestia devin flamanzi si insetati de dreptate, de dreptatea suprema a lui Dumnezeu. Nu pantecele lor flamanzeste, ci inima lor nesatios flamanzeste de adevar, curatie, dreptate si bine. Ei devin impreuna-patimitori cu toti oamenii si milostivi, isi impart toata averea celor neferi­citi care ii inconjoara. Nu se ingrijesc sa-si construiasca case mari, ci tot ce le ramane dau apropiatilor lor flamanzi si insetati. Și li se curata inimile de ori­ce necuratie pacatoasa, de dispretul fata de oameni, de aroganta, de preainaltarea de sine, de necuratia gandurilor, de dorintele intinate. Și acestia devin curati cu inima.

Aceste persoane deseori sufera persecutii pentru Hristos si pentru Evanghelia Lui. Sunt grele aceste persecutii, dar ii imbogatesc in Dumnezeu pe cei care le rabda in chip cuvenit. Din persecutii ies sporiti duhovniceste, se intorc curatiti, trecand prin focul si apa cumplitelor incercari ale credintei. Și lor le este pregatita Imparatia lui Dumnezeu.

Iar cei care sunt batjocoriti pentru ca Il iubesc pe Hristos, pentru ca cred cu toata inima in Evanghelia Lui, cei care sunt ocarati, care sunt prigoniti se imbogatesc peste masura, fiindca si lor le este fagaduita Imparatia lui Dumnezeu. Și in persecutiile pentru Hristos, si in batjocurile pentru Hristos, spo­resc in slava lui Dumnezeu inimile lor. Și ei se schimba nu doar interior, ci se transfigureaza si exterior, fiindca ochii lor devin patrunzatori si privirea lor nu mai seamana cu privirea oamenilor din lume. Zambetul curat, luminos radi­aza de pe fetele lor bune si blande.

‼️‼️ NU recunoaștem ca președinte al României pe marioneta retardă Nicușor Dan! Români, boicotați această făcătură, care ne face țara de râs! NU românii l-au votat pe Nicusoroș - cu unele excepții de persoane infantile, manipulabile și chiar idioate - ci l-au ajutat Maia Soroș, Emanuel Macrou și trădătorii de la B.E.C. și CCR! La închisoare cu cei care au fraudat alegerile!

Uitati-va la icoana Cuviosului Serafim de Sarov, care se afla in fata voastra. Observati ce privire are, ce ochi uimitori, ce infatisare, si veti vedea cat este de bogat duhovniceste acest placut al lui Dumnezeu. In el s-au implinit cuvintele pe care le-a spus din cele mai vechi timpuri regele Solomon: „Luminatorul Domnului este sufletul omului, care a cunoscut adancimile inimii”. Sufletul Cuviosului Serafim de Sarov a fost indreptat toata viata in strafundurile ini­mii, cunoscand adancimea ei si atingand inaltimi nemasurate ale sufletului. Și a ajuns Cuviosul Serafim luminator al lui Dumnezeu si lumineaza intregii lumi.

Astfel va fi cu oricine isi propune scopul de a nu se imbogati in cele pa­mantesti, ci in Dumnezeu. Și se va insenina fata lui si se va lumina privirea lui, si va fi luminator al lui Dumnezeu, care isi revarsa lumina sa peste toti cei care il inconjoara.

Asa sa lumineze lumina lui Dumnezeu si in inimile voastre in fata oamenilor, ca vazand faptele voastre sa preaslaveasca pe Tatal vostru Care este in ceruri! Amin.

Sfantul Luca al Crimeei, Predici, Ed. Sophia, Bucuresti, 2009

Predică a Înaltpreasfințitului Augustin, Mitropolit de Florina

„În această noapte vor cere sufletul tău de la tine…” (Luca 12, 20)

Vă voi ruga, iubiții mei, să faceți răbdare câteva minute pentru a asculta o scurtă predică. Prilej vom lua din Sfânta și Sfințita Evanghelie, de la un singur cuvânt, pentru că și un singur cuvânt din Evanghelie are ce să ne învețe.

Acest cuvânt este „noapte” (vezi Luca 12, 20), ultima noapte pe care o trăiește cineva. Are o mare importanță ultima zi și ultima noapte a vieții noastre. Trec, trec zile și nopți, dar vine odată o noapte, și atunci sfârșitul; nu mai găsești dimineața.

Așadar Evanghelia vorbește despre ultima noapte a unui om. A petrecut-o neliniștit, nu l-a mai luat somnul.

Ce este somnul? Dumnezeu ni l-a trimis spre binele nostru. Cea mai potrivită vreme pentru somn este în principal noaptea. Atunci trupul și sufletul se odihnesc, iar dimineața te trezești cu puteri noi pentru a munci. Dacă lipsește somnul, omul nu poate să reziste. Este și acesta un dar al lui Dumnezeu, un mare dar; și toți dorm: copii și bătrâni, bărbați și femei, împărați și robi, liberi și întemnițați, toți dorm.

Însă unii nu dorm. Ce au? Insomnie. O, insomnie! Într-o noapte, la orele 3 după miezul nopții, a sunat insistent telefonul Mitropoliei. Mă trezesc și răspund. Aud o voce de departe, de la Atena.

– Sunt, zice, o femeie.

– Ce ai de dai telefon la o astfel de oră?

– Nu pot să dorm. Am două zile de când nu am închis un ochi. Merg spre nebunie. Fă o rugăciune la Dumnezeu să-mi dea puțin somn…

Avea cancer și o durea groaznic. Cât de nemulțumitori suntem noi că nu zicem „mulțumesc” lui Dumnezeu pentru somn!

Și omul acesta din Evanghelie, care nu putea să doarmă, ce era, bolnav? Trupește nu. El avea o altă boală, mult mai rea decât cancerul. Era bolnav sufletește. Pătimea de o boală, din pricina căreia s-au vărsat râuri de sânge. Dacă au loc războaie mondiale, pricină aceasta este, dacă ar lipsi aceasta, ar exista pace. Cum se numește această boală a omului din Evanghelie? Se numește lăcomie. Era lacom, iubitor de argint și de aceea nu putea să doarmă toată noaptea. Adică? Era foarte bogat, avea multe clădiri. Și în anul acela a venit peste el o binecuvântare deosebită: a adunat atâtea roade, încât nu încăpeau în magaziile sale. Se întrista. Toată noaptea se foia în pat ca șarpele. Nu-l lua somnul, pentru că încerca să-și rezolve problema și-și spunea: „Ce voi face?…”.

Ce să facă? Dacă ar fi cercetat cuvântul lui Dumnezeu și și-ar fi aruncat un ochi în societate, cu ușurință și-ar fi rezolvat problema. Caută noi magazii? Dar există; nu una sau două, mii de magazii. Care sunt? Stomacurile oamenilor. Stomacul ce este? O mică magazie, care se umple și se golește. Și bogații, ca acesta, au stomacul întotdeauna plin; dar stomacul săracilor adesea este gol.

Existau săraci. Putea să le dea din cele ce îi prisoseau. Mulți ar fi putut să trăiască în felul acesta. El însă se gândea doar la sine. Lozinca lui era: „Toate pentru mine!” (De obicei, astfel gândesc bogații; acesta este păcatul lăcomiei, blestemul umanității). Așadar bogatul plănuia să zidească noi magazii pentru bunurile sale. Și calcula că acestea i-ar fi ajuns să trăiască mulți ani, mii de ani!

A trăit mii de ani? Nici măcar o noapte n-a trăit. Pentru că nu-și terminase încă aceste gânduri și cineva îi bate la ușă. Ce enervant și infatuat poate să fie la ora asta? O, acest vizitator, care bătea, nu are o oră fixă. Vine oricând. Cine este? Moartea! Se prezintă și îți spune: În această clipă te iau; te iau pe aripile mele negre… Așa a plecat; și a rămas cu planurile și cu visele sale.

Și Hristos ne spune: așa vor păți și toți cei care gândesc la fel. „Nebune, în această noapte sufletul tău îl vor cere de la tine; și cele ce ai strâns ale cui vor mai fi?” (Luca 12, 20).

Ce ne învață, frații mei, această parabolă? Ne spune ce mare rău este lăcomia. Și toți, mai mult sau mai puțin avem lăcomie; suntem lacomi, nu ne mulțumim cu puține. Avem lăcomie, iar lăcomia este un blestem. Lacomul nu se mulțumește cu cele puține pe care le are, vrea să dobândească din ce în ce mai mult. A făcut un milion? Vrea să-l dubleze; cele două să le facă patru, cele patru opt, cele opt șaisprezece, cele șaisprezece treizeci și două…Onassis să devină, nu se liniștește. Poate că marea ar putea să spună râurilor: „ajunge de acum, nu mai vreau apele voastre”, dar lacomul nu va spune niciodată „ajunge”. Vrea tot timpul să ia.

A venit la Mitropolie cineva dintr-o familie cu 5-6 frați și plângea.

– Ce ai?

– Mai bine ar fi fost să nu am niciun frate, îmi spune; groaznic de lacom! Cum a reușit și a luat toată averea tatălui!? Nu a lăsat nimic. Crede că alții nu trebuie să trăiască, doar el. Îmi vine să-l omor!…

Și numai la persoane? Și în familii, și în mijlocul popoarelor, și în lumea întreagă există lăcomie. În această clipă în care vorbim, unele state sunt sărace și alte state sunt bogate. Cele bogate, cele mari au adunat în magaziile lor milioane de tone de produse: cartofi, portocale, lămâi, mere, pere, lapte…Ce vor face cu ele? Ce vor face cu ele? Pe mine mă întrebați? Dacă ar fi crezut în Evanghelie, ar fi trebuit să le împartă acolo unde unii mor de foame. În loc să facă asta, fac gropi și îngroapă fructele, produsele în mod deosebit, și varsă în ape prețiosul lapte. Desigur, distrugere veșnică. De aceea este un mare păcat lăcomia.

Și medicament? Există medicament. Cum ne vom vindeca toți, frații mei, de lăcomie? Medicamentele sunt două: unul se numește cumpătare, iar celălalt se numește milostenie. Ce înseamnă cumpătare? Sfântul Cosma Etolianul zice: „Stai la masă. Îți ajung 100 de uncii de pâine? – uncii erau pe atunci – nu mânca mai mult. Dacă mănânci, nu este binecuvântat”. Cele 100 îți ajung; să nu vrei să mănânci 200, 300. Multa mâncare nu face bine. În anii de demult și binecuvântați, în casele noastre sărace, unde erau 5, 6, 7 copii, trăiau minunat, erau cu toții roșii în obraji. Lua mama pâinea neagră, nu cea albă, spunea „Tatăl nostru”, o tăia cum taie preotul anafora, și dădea câte o bucățică fiecărui copil. Și acea pâine neagră se transforma în unt și lapte, și copiii erau plini de viață și vioi. Acum? Deschid frigiderul și mănâncă tot ce vor. Părinții dau naștere doar la doi copii. Tot ce mănâncă astăzi unul, mâncau altădată șapte copii. Și urmarea? Au apărut bolile de inimă la copii. După cum au spus doctorii de jos, din Atena, acestea provin de la multa mâncare. Mănâncă, mănâncă până explodează. Pentru că părinții nu se gândesc la altceva decât la ei înșiși și la copilașul lor. Așadar primul medicament este cumpătarea. Și celălalt este milostenia. Omul să dea celui mai sărac ca el. Ceea ce prisosește nu este al nostru, „este al văduvei, al orfanului și nu risipiți” (Ah. Parashos, Anagn. IV, p. 100). Spunea cineva că pe lacomul nemilostiv Hristos îl va osândi cu ateii. În 1986, făceam o colectă pentru cei loviți de cutremur în Kalamata. Și în timp ce unii dădeau foarte puțin, deodată bate la poartă o femeie săracă și oarbă din Lehovos.

– Ce vrei? (credeam că vrea milostenie).

– Nu, vlădica, nu vreau milostenie. Am auzit la radio despre colectă; am o mică pensie și cu aceasta am cumpărat 100 de kilograme de fasole… Am plâns văzând fapta ei. Cu toate cele date de toată Mitropolia s-au adunat 60 de tone de leguminoase, linte, zahăr și altele. Le-au însoțit preoții noștri și când le împărțeau celor loviți de cutremur, aceștia plângeau și spuneau: „Din Florina? Bravo! Nu ne așteptam de atât de departe să-și amintească cineva de noi”.

Așadar aceasta ne învață Evanghelia de astăzi. Să nu avem lăcomie, ci să fim mulțumiți cu tot ce avem, să împărțim milostenie împrejurul nostru, să adormim cu somnul celui drept, și să slăvim și să lăudăm pe Dumnezeu în vecii vecilor. Amin.