“Un diacon mi-a povestit:

„Mi s-a arătat Satana și mi-a zis: «Iubesc pe cei mândri și ei sunt ai mei. Tu ești mândru și eu te iau cu mine». Dar eu i-am răspuns Satanei: «Eu sunt mai rău decât toți», și Satana s-a făcut nevăzut.”

Și eu am fost ispitit în chip asemănător când mi se ară­tau demonii. Eram puțin înfricoșat, dar am spus:

– Doamne, Tu vezi că demonii nu mă lasă să mă rog. Spune-mi ce trebuie să fac ca demonii să se depărteze de la mine.

Și Domnul a grăit în sufletul meu:

– Sufletele celor mândri suferă pururea din pricina demonilor.

Și eu am spus:

– Doamne, fă-mă să înțeleg ce trebuie să gândesc pen­tru ca sufletul meu să fie smerit.

Și am primit acest răspuns în sufletul meu:

Din acea clipă am început să fac așa și sufletul meu și-a găsit odihna în Dumnezeu.

Celui ce are harul vrăjmașii îi aduc laude, iar când su­fletul se lasă înșelat de ele, pierde prin aceasta harul. Și sufletul simte că harul pleacă, dar la început nu înțelege că aceasta este pentru mândrie, și numai după îndelungate lupte învață smerenia.

Când pierd harul, sufletul meu se mâhnește foarte și spune:

– De ce am pierdut prin neascultarea mea pe Domnul? Când se va sătura iarăși sufletul meu de iubirea lui Dumnezeu? Când se va bucura iarăși de Domnul? Când se va veseli iarăși inima mea și se va umple de înțelepciunea lui Dumnezeu, ca Dumnezeu să mă iubească așa cum l-a iubit pe prorocul David pentru blândețile lui [Ps 131,1] sau pe Moise pentru că a fost credincios în toată casa Domnuluj [cf. Evr 3, 5]?”

Domnul spune: „ Fericiți făcătorii de pace” [Mt 5, 9]. Și eu mă gândeam: „O parte din timp mă voi liniști [în isihie], iar în restul timpului voi face pace între oameni”. Și m-am așezat într-o chilie lângă un frate iute la mânie și, vorbind cu el, am început să-l îndemn să trăiască în pace cu toți și să-i ierte pe toți. El m-a răbdat puțin, apoi a iz­bucnit la mine atât de năprasnic, încât a trebuit să-mi pă­răsesc chiar și chilia, și de-abia am scăpat de el, și mult am plâns atunci înaintea lui Dumnezeu pentru că nu s-a păs­trat pacea. Și [am înțeles că trebuie să căutăm voia lui Dum­nezeu și să trăim așa cum vrea Domnul și să nu născocim nevoințe [ascetice] pentru noi înșine.] Am făcut multe gre­șeli de acest fel. Citeam și mi se părea că ar fi bine să fac așa [cum citeam], dar în fapt ieșea altceva.

E un lucru chinuitor să trăiești fără un „bătrân” [„sta­reț”]. Sufletul neîncercat și lipsit de experiență nu înțelege voia lui Dumnezeu și îndură multe întristări înainte de a se învăța smerenia.

Acum cincisprezece ani, părintele egumen [arhiman­dritul Misail] l-a trimis pe părintele S. cu ascultare la bar­ca mănăstirii, dar el a zis: „Nu mă duc”. Atunci egumenul l-a întrebat: „Unde vrei să te duci?” Părintele S. i-a răspuns: „Să tai lemne în pădure”, și, când s-a dus, la puțin timp a căzut peste el un pom și a rămas mult timp bolind la pat și s-a căit pentru neascultarea sa.

Tot așa și eu am sfârșit prin a dobândi o ascultare după voia mea. Lucram la economat și doream să mă duc să viețuiesc în liniștire [ca isihast] în Vechiul Russikon. Acolo se postea post continuu, toată săptămâna se mânca fără ulei, afară de sâmbăta și duminica, și datorită acestui post puțini mergeau acolo. La arhondaric era pe atunci părin­tele Serapion care mânca numai pâine și apă; iar după el a venit la arhondaric părintele Onisifor. Acesta din urmă atrăgea multă lume la sine cu blândețea, smerenia și darul cuvântului. Era atât de blând și smerit, că și fără cuvinte, numai uitându-te la el, te îndreptai; așa un caracter de liniștit și bun avea. Am trăit multă vreme împreună cu el. Schimonahul Savin a stat șapte ani fără să se culce pe pat ca să se odihnească. Părintele Dositei era în toate privin­țele un monah model. Părintele schimonah Anatoli avea darul pocăinței. îmi spunea: „ Mulți ani n-am știu cum lucrează harul, dar acum știu”. A primit harul pe când era la trapeză [la masă].

Aici era și părintele Izrail, care o văzuse pe Maica lui Dumnezeu. Era foarte bătrân; pe când trăia încă în Rusia, el s-a dus la Cuviosul Serafim din Sarov și l-a văzut în via­ță. Părintele Izrail trăia într-o colibă, acolo unde sunt acum grădinile de zarzavat; acolo era și fânul pe care îl coseam. Intr-o zi m-am dus la el; ședea pe o băncuță sub un stejar verde; era foarte înalt și foarte slab și ședea cu mătăniile în mâini. Eu eram un tânăr monah; m-am în­dreptat deci spre el, m-am închinat adânc, cu evlavie și am zis: „Binecuvântează, părinte”. El mi-a răspuns cu blânde­țe: „Dumnezeu să te binecuvânteze, copile al lui Hristos!” I-am spus: „Părinte, iată viețuiești singur, numai bine ca să te ocupi cu rugăciunea minții”. El mi-a răspuns: „ Rugă­ciune fără minte nu este, dar iată că noi suntem fără min­te”. M-am rușinat și n-am îndrăznit să-l întreb mai multe, dar n-am înțeles sensul cuvintelor lui. Mai târziu însă am înțeles ce înseamnă „noi însă suntem fără minte”, pentru că nu știm să viețuim cum se cuvine și să lucrăm pentru Dumnezeu. Afară de bătrânul Izrail, la noi în mănăstire mai erau doi care se duseseră la Cuviosul Serafim: părintele Savin și părintele Serafim; ei erau din Tambov.

Iată la ce nevoitori [asceți] doream să mă duc să trăiesc împreună cu ei și, rugându-mă cu tărie de egumen, am sfârșit prin a-l îndupleca și am lăsat economatul. Dar nu i-a plăcut lui Dumnezeu să viețuiesc acolo și, după un an și jumătate, m-a chemat înapoi la vechea ascultare, pentru că aveam experiență la construcții; dar pentru rânduiala-de-sine [idioritmie], Domnul m-a pedepsit și la Vechiul Russikon am răcit la cap, și de atunci sufăr neîncetat de dureri de cap.

Astfel e nevoie să cunoaștem voia lui Dumnezeu prin egumen, iar nu să stăruim după ceva luându-ne după noi înșine.

Iubirea lui Dumnezeu dă puterea de a petrece toată noaptea în rugăciune, dar iată că eu, neputincios fiind, nu mai pot aceasta din pricina durerilor de cap și trebuie să mă odihnesc. Durerile de cap mi s-au dat fiindcă am stăruit în dorința mea și am lăsat economatul pentru pustie, spre a avea mai multă libertate pentru rugăciune; dar Dom­nul a vrut ca eu să fiu toată viața econom în mănăstire.

De două ori am fost numit responsabil cu construcțiile, o dată econom-șef, dar am refuzat și pentru asta Dumne­zeu m-a pedepsit. Mai târziu numai am înțeles că de fieca­re e nevoie la locul lui și că toți se mântuiesc fără nici o legătură cu poziția sau rangul lor.

Când soborul mănăstirii m-a numit econom în locul părintelui Severin, după ce am ajuns în chilie, am început să mă rog:

„ Doamne, Tu îmi încredințezi purtarea de grijă de marea noastră mănăstire, ajută-mă să îndreptez bine acest lucru”.

Și în sufletul meu am primit acest răspuns:

„Adu-ți amin­te de harul Sfântului Duh și străduiește-te să-l ai mereu”.

Sufletul meu e întristat. Din pricina bolii nu pot sluji Domnului. Durerile de cap mă chinuie și harul care biruie durerile nu este cu mine. Când are în el un har mare, su­fletul dorește să sufere. Astfel în mucenici era un mare har și trupul lor se bucura împreună cu sufletul când erau chinuiți pentru Domnul Cel Iubit. Cine a făcut experiența acestui har, acela cunoaște acest lucru: noi însă trebuie să îndurăm bolile.

Boala și sărăcia smeresc pe om până la capăt. M-am dus să-l vizitez pe părintele S. care era bolnav, și i-am zis: „Cum îți merge?” El însă, înfuriindu-se din pricina bolii, în loc de răspuns și-a aruncat fesul la pământ. I-am spus:

„ Mulțumește-I lui Dumnezeu pentru boală; dacă nu, vei muri rău. Iată, vei fi tuns în schima cea mare, și atunci harul va veni și te va mângâia în întristarea ta”.

In ziua în care a fost tuns în schima cea mare, m-am dus să-l văd ca să-l felicit și l-am întrebat: „Cum îți merge?” Iar el mi-a răspuns cu bucurie:

– Ca la Sfântul Botez, mi-a dat Domnul în dar harul Său.

Și începând de atunci a îndurat ușor boala lui și s-a sfârșit în mare pace, pentru că dulceața Duhului Sfânt covârșește toată dulceața lumii.

Domnul dă păcătoșilor harul Duhului Sfânt și de aceea e tare credința noastră. Și cum vom mulțumi Domnului pentru iubirea Lui pe care o simțim în flecare zi și în fieca­re ceas?

L-am întrebat pe un tânăr schimonah dacă n-a pierdut harul care i s-a dat la tunderea în schima cea mare. Trecu­seră douăsprezece zile de la tunderea în schima cea mare. Mi-a spus: