Fiindcă, așa cum scrie în Evanghelie, Împă­răția Cerurilor este înlăuntrul nostru, omul care a gustat bucuria lăuntrică a rugăciunii va dori să fie neîncetat împreună cu Domnul, ca să poată sta de vorbă cu El în inima lui, iar pentru aceas­ta se va feri chiar și de cei mai apropiați ai săi. Întru Dumnezeu este pacea sufletului meu, spune Prorocul David. Bucuria lăuntrică pe care o tră­iește adevărata slugă a lui Dumnezeu nu poate fi exprimată în cuvinte, nu poate fi cu nimic com­parată.

Dacă omul nu face din rugăciune ritmul vieții sale, astfel încât fiecare clipă să-i fie închinată lui Dumnezeu, sunt mici șansele să iasă biruitor din luptele duhovnicești. Ba chiar, în cel mai rău caz, va suferi răni și vătămări grave. Din această pri­cină și spune Prorocul David: Puterea mea în Tine o voi păzi (Psalmii 58,10). Prin urmare, în această legătură neîncetată cu Dumnezeu și prin angaja­rea minții de a veghea asupra inimii, se va realiza păzirea puterilor noastre întru Dumnezeu.

Rugăciunea trebuie să fie ritmul vieții noas­tre, iar pocăința – o prezență neîncetată la fiecare pas al nostru, la fiecare cuvânt al nostru.

Luați aminte să cultivați permanent sim­țământul pentru rugăciune și să nu treacă nici cinci minute fără să vă înălțați inima și sufletul la Dumnezeu. Fie ca rugăciunea să vi se unească cu respirația. Doar atunci veți putea să vă suprave­gheați îndeaproape și să rămâneți în întregime sub control.

Rugăciunea este maica tuturor virtuților, după cum spun Sfinții Părinți, de la rugăciune trebuie să începem și prin ea, cu harul lui Dumnezeu, vom dobândi toate celelalte virtuți. Roagă-te neîncetat și nu-ți îngădui să te mânii!

Prin urmare, monahul încearcă să se roa­ge neîncetat, chiar dacă în zilele noastre timpul pentru cele duhovnicești este insuficient, încât ajunge atât de rar să se roage. Roadele rugăciu­nii neîncetate – atunci când inima, îndrăgostită, grăiește și în timpul somnului: Doamne, Iisuse Hristoase, miluie ște-mă pe mine, păcătosul! – pot fi văzute, de cei care au această șansă, la stareții aghioriți. Iar rodul cel mai mare care se poate ve­dea este, înainte de toate, dragostea, cea puterni­că și atotcuprinzătoare.

Rugăciunea în om naște curăția și nerăutatea, care îi împodobesc pe Bătrânii aghioriți.

Pentru ca rugăciunea să fie neîncetată, tre­buie să fie străpunsă de pocăință. Când se unesc acestea două, rugăciunea și pocăința, atunci nu numai omul lăuntric, ci și cel din afară se schim­bă, devenind cu totul duhovnicesc.

Roagă-te, roagă-te, și nu înceta să te rogi, fi­indcă doar rugăciunea te va menține în cele bune și pe calea cea dreaptă a Domnului!

Control asupra ta însăți vei putea avea doar dacă rugăciunea va fi lipită de mintea și de ini­ma ta.

Pentru ca mintea să fie cu luare-aminte și veghetoare, ea trebuie să fie permanent unită cu Dumnezeu în rugăciune.

Deasa chemare a numelui Domnului nu lasă loc să se formeze momeala în mintea noastră. În acest fel, cu rugăciune, îl împiedicăm pe vrăjmașul să ne rănească cugetul. Îngrădește-te cu rugăciunea. Dacă nu o ai, atunci personal des­chidem vrăjmașului poarta. Atunci nu putem vorbi despre ispită, fiindcă noi înșine am lăsat loc vrăjmașului să dea târcoale.

Rugăciunea neîncetată este, de fapt, calea smereniei noastre înaintea lui Dumnezeu, un mod de a dezrădăcina mândria.

Pentru a te putea înfrâna și a grăi doar ceea ce este de cea mai mare trebuință, nici pentru o clipă să nu îndrăznești să te desparți de rugă­ciune.

Atunci când gândul ne este împreună cu Dumnezeu, atunci întru noi este lumină și avem imboldul de a dărui și de a învăța.

Oricând ai posibilitatea, șoptind rugăciunea în sineți, să-L rogi pe Domnul: „Doamne, mântuiește-mă! Doamne, luminează-mă! Doamne, înțelepțește-mă! Doamne, izbăvește-o pe sora care este în ispită!”, și roagă-te din toată inima pentru ea . Iar în această rugăciune, în această legătură cu Dumnezeu vei afla pacea, dar, în același timp, vei fi înconjurată și de dispoziții sufletești păcătoase și de neîngăduință față de anumite persoane.

Dacă te vei ruga neostenit: „Doamne, miluiește-o pe sora X. și cu rugăciunile ei și pe mine, păcătoasa!“, vei simți încă de pe acum, trăind în acest trup stricăcios, felul de viețuire din Rai. Insă, dacă nu vei face astfel, vei simți încă de aici ce înseamnă iadul.

Atunci când anumite cugete față de o soră te tulbură, trebuie să te rogi: „ Dumnezeule, miluiește-o pe sora mea! Îndreaptă-i calea către Tine! Întărește-o pe calea mântuirii! Ajută-l pe Părin­tele să-i spună cuvinte folositoare pentru sufletul ei!”. Rugăciunea este aici stavila cu care ne apă­răm de analize psihologice viitoare. Și, îndată, să continuăm: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătoasa!”.

Nimic din ceea ce împlinim pe plan material nu va da roade fără rugăciune. De cât de mult te dăruiești rugăciunii depind celelalte rezultate.

Dacă în timpul slujbei vom fi cu luare-amin­te, dacă nu ne vom plictisi zgâindu-ne la fresce sau privind la ceas, dacă, cu frica lui Dumnezeu, rugându-ne, urmărim ceea ce se citește și se cân­tă la strană, ne vom forma o temelie bună și să­nătoasă pentru ca apoi, în cursul întregii zile, să fim adunați și într-o atmosferă de rugăciune.

Construind o temelie sănătoasă în biserică, ieșim din ea și începem în același ritm să ne ru­găm neîncetat întru noi înșine, să trăim tot ce am citit și am ascultat în biserică.

Dacă monahul se mulțumește în mod exclu­siv cu rugăciunea de la chilie sau de la slujbe, iar în cursul zilei este neglijent, fără să-și împlineas­că datoria de a veghea asupra sa, peste puțin timp se va răci duhovnicește și va ajunge în situ­ația să fie asaltat de diverse ispite, ba chiar și de gândul de a părăsi mănăstirea. Așa cum spune unul dintre Sfinții Părinți: Atâta timp cât caza­nul fierbe, nicio muscă, nicio insectă nu pot să se apropie de el, ci așteaptă ca el să se răcească. În același fel este și cu monahul: îndată ce îngăduie ca luarea-aminte să slăbească, imediat asupra sa năvălesc ispite și felurite probleme.

Oricine poate face rugăciune pretutindeni, atât maicile care sunt în biserică, cât și cele caresunt în bucătărie sau la grajd. Lucrând astfel, cu rugăciune, încet și adunat, după o zi întreagă de muncă, pot fi foarte ostenite trupește, însă în su­flet vor rămâne bucuroase.

Neîncetat, în minte sau cu voce joasă, rostește rugăciunea. N-are importanță dacă este Rugăciu­nea lui Iisus sau vreo altă rugăciune, asta nu este important. Important este ca neîncetat să stăm de vorbă cu Dumnezeu, să ne osândim pe noi înși­ne din pricina păcatelor: „Iată, Doamne, am fost fără luare-aminte la slujbă; m-am supărat pe sora; nu m-am îngrijit să fac binele; am văzut că sora avea niște probleme și nu i-am întins o mână de ajutor, nu am mângâiat-o; poate că eu nici nu am putere să o ajut, însă, totuși, aș fi putut să fac ceva; Doamne, îndură-Te, dă-i putere, iar mie dăruiește-mi putere, răbdare și înțelepciune, precum și surorii mele și stareței noastre!” ș.a.m.d.

Este esențial să nu pierdem ocazia să ne ru­găm și să ne îngrădim de toate influențele zilni­ce. Oricând putem fugi de ele, să fugim.

Îndată ce dobândești chiar și numai zece mi­nute de timp liber, aleargă în chilia ta: Ea te va învăța toate, au spus Sfinții Părinți.

Cât de mult vei spori cu ajutorul lui Dumne­zeu depinde de cât de mult te vei dărui rugăciunii.

(Arhimandritul Paisie de la Hilandar, La dumnezeiasca strajă, Editura Egumenita, 2016)