Așa se face că tânărul – ce va purta mai târziu ca monah numele Antonie, a venit la vârsta de 20 de ani în Oltenia, stabilindu-se în orașul Râmnicu-Vâlcea. Venind deci, din tinerețe în Țara Românească, Sfântul Antonie s-a format duhovnicește în sânurile poporului căruia-i va deveni părinte și ajutător în nevoile vieții și rugător și mijlocitor înaintea lui Dumnezeu.

Cum reiese din Pomelnicul găsit de strănepotul său, Sfântul Antonie s-a născut în Ianina din ținutul Pindului la anul 1628 - localitate ce se află azi pe teritoriul Greciei, provenind dintr-o familie de negustori aromâni binecredincioși, părinții săi numindu-se Iane și Stana. În acea vreme, Ianina era una din cele mai mari și prospere localități din Peninsula Balcanică, locuită de aromâni, greci și albanezi; iar aromânii, buni comercianți, beneficiau de privilegii importante din partea sultanului Înaltei Porți încă din secolul al XV-lea, care le dădea posibilitatea să se deplaseze cu ușurință pe teritoriile Imperiului Otoman și a țărilor vasale acestuia.

Sfântul Antonie s-a căsătorit în orașul Râmnicu-Vâlcea cu Despina și a avut cel puțin un fiu, cu numele de Mihail. Viața acestei familii binecredincioase s-a întemeiat pe poruncile evanghelice ale trăirii creștine în care postul, milostenia, frecventarea sfintelor biserici și citirea cărților sfinte se află la loc de cinste. Așa se explică și îndemnul pe care tânărul Mihail îl primește de la părinții săi de a studia într-una din școlile mănăstirești (posibil cea de la Bistrița) pentru a urma calea slujirii preoțești.

Vreme de 44 de ani, Sfântul Antonie a continuat preocuparea părinților săi, comerțul, făcând multe fapte de milostenie creștinească și îmbogățindu-și sufletul cu alese virtuți. Luând contact destul de mult cu viața mănăstirească și prin intermediul bâlciurilor – la care negustorii își expuneau mărfurile spre vânzare – organizate cu ocazia hramurilor mănăstirilor, acest suflet evlavios se hotărăște să lase toată grija cea lumească și să-și petreacă restul vieții în mănăstire.

Astfel că, la 64 de ani, în timpul domniei Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu (1688-1714), se prezintă vrednicului episcop Ștefan al Râmnicului (1673-1693), cerându-i binecuvântare pentru a se retrage în mănăstire. Se crede că acesta i-a recomandat Mănăstirea Sărăcinești, pe care sfârșise să o construiască în 1688, printre ctitori numărându-se și Sfântul Antonie. Aici își începe Cuviosul nevoințele cele călugărești, primind, odată cu tunderea în monahism și numele de Antonie (nu se cunoaște numele avut anterior). După o perioadă de trei ani de încercare și viețuire în această mănăstire, simțindu-se încă în putere și iubind viețuirea retrasă și închinată cu totul lui Dumnezeu a cerut blagoslovenie ierarhului de la Râmnic, Ilarion (1693-1705), pentru a merge în Sfântul Munte Athos. Acesta recunoscând în el o personalitate marcantă a monahismului românesc, de care țara avea nevoie în acele vremuri, i-a recomandat să-și aleagă una dintre mănăstirile de pe cuprinsul Țării Românești. Supunându-se voii sfințitului ierarh și aflând despre Schitul Iezer că se află la munte, în pustie, și fiind în acea vreme cu totul părăsit „nelăcuind măcar un călugăr sau alt om pământean și biserica fiind surpată”, a cerut voie arhiereului să se retragă acolo. Astfel că, venind la Iezer și sfătuindu-se, monah și episcop, au luat hotărârea să prefacă bisericuța Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și chiliile necesare vieții de obște. În acest fel, Sfântul Antonie a devenit cel de-al doilea ctitor al Iezerului, deoarece toată agoniseala câștigată de pe urma negustoriilor sale din lume a folosit-o pentru a reface schitul, ajutându-l și preasfințitul părinte Ilarion. Muncind fără odihnă, în scurt timp au ridicat biserica, au construit chilii, au făcut zid împrejmuitor și au împodobit sfântul lăcaș cu toate „cele de trebuință”. A eliberat apoi preasfințitul Ilarion pe Sfântul Antonie de orice grijă acordându-i binecuvântarea de a se retrage în pustie, numind alt egumen și rânduind părinți viețuitori în obște.

Ieșind din mănăstire și căutându-și loc de sihăstrie, a găsit o mică peșteră în care a rămas câteva zile rugându-se lui Dumnezeu cu lacrimi pentru a-i descoperi voia Sa. Primind încredințare prin vis, în trei rânduri i s-a poruncit să sape biserică în peșteră, căci așa cum spune Cuviosul Chiriac „iaste biserică săpată în piatră cu ciocanul de Cuviosul Părintele Antonie schimonahul”. Înștiințându-l pentru aceasta pe episcop, a luat binecuvântare și timp de trei ani, singur, cu dalta și ciocanul, a săpat în stâncă un paraclis, chilia și mai apoi mormântul la intrarea în peșteră, fără a avea alt sprijin decât numai pe Dumnezeu.

Aici începe Sfântul Antonie a duce nevoințe mai presus de fire, căci la vârsta bătrâneților aflându-se, se încinge cu brâu de fier, mâncând numai la al nouălea ceas ”pâine tocmită cu măsură”, iar pe pat nu dormea culcat, ci numai se rezema, și împletea rugăciunea cu munca grea a pământului. Căci ziua și-o petrecea desțelenind pământul, plantând pomi sau îngrijindu-se a-și face o mică grădină cu zarzavat, iar noaptea o închina rugăciunii. A întâmpinat multe ispite de la ”cel măestru” dar pe toate le-a biruit cu ajutorul lui Dumnezeu. Prin pilda viețuirii, atrage la sine mulți monahi dornici a-i urma, cărora Sfântul Antonie le face chilii, formându-se astfel o nouă obște în Sihăstria de la Peșteră. Acestora le devine Sfântul Cuvios părinte și povățuitor, le rânduiește fiecăruia felul nevoințelor după putere și hotărăște a se săvârși Sfânta Liturghie în bisericuța din peșteră, precum și celelalte slujbe.

Unul dintre acești ucenici ce au urmat îndeaproape felul viețuirii Sfântului Antonie este ieromonahul Nicolae din Teiuș, care l-a cunoscut din vârsta copilăriei așa cum singur mărturisește. El povestește că pentru multele nevoințe și privegheri de toată noaptea ale Cuviosului Antonie, Dumnezeu l-a învrednicit a avea darul lacrimilor. Era nelipsit de la biserică și, de cum intra la sfintele slujbe și începea rugăciunea, se porneau și lacrimile să-i curgă pe obraz căci, ”lăcrimile din ochi nu lipseau, ci totdeauna erau pururi”. Râvnind după dorita isihie, era un iubitor al rugăciunii lui Iisus pentru care s-a silit în toată viața și pe care a lăsat-o moștenire ucenicilor săi din acea vreme și celor ce, mai târziu vor stărui să o dobândească urmându-i felul viețuirii. De aceea și în icoană este reprezentat având în mâini metanierul și un papirus pe care sunt scrise cuvintele rugăciunii inimii - Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!

Se lepădase cu totul de cele lumești, purta îmbrăcăminte ”foarte proastă”, nu-și îngăduia a gusta vreodată ”vin sau rachiu” și avea permanent grijă de sufletul său, căutând ca în toate să se facă bineplăcut lui Dumnezeu.

Ucenicul său, ieromonahul Nicolae spune despre Sfântul Antonie că “era la statul trupului mărunțel și cam gârbov de bătrânețe”, avea părul capului scurt și barba albă și deasă, “fața obrazului frumoasă”, iar chipul și căutătura veselă. Era uneori “puțintel cam iute”, dar ierta ușor și revenea la starea cea mai dinainte.

Cu cât se apropie cineva mai mult de Dumnezeu, depărtându-se de lume și de cele ale lumii, cu cât își curățește și mai mult sufletul de patimi, cu atât îl face Dumnezeu mai cunoscut oamenilor lucrând prin el mântuirea multora. Astfel și Sfântul Antonie nu a fost de folos numai pustnicilor împreună viețuitori cu el, și nici numai călugărilor ce se nevoiau în mănăstirea de la Iezer, ci veneau la el oameni din locuri depărtate ale țării care-și aflau în povața sa liniștea sufletului și primeau mângâiere și ajutor de la Dumnezeu prin rugăciunile Cuviosului.

Adormirea Cuviosului Antonie

După 28 de ani de aspră viețuire monahală, mulți trăiți în sihăstrie, fiind cu totul înfrumusețat în cele ale Duhului și ajungând la vârsta bătrânețelor, i-a descoperit Dumnezeu mai-nainte cu patruzeci de zile timpul trecerii sale la cele veșnice. Pregătindu-se spre a fi mutat la cele cerești, Sfântul Antonie și-a chemat ucenicul, pe ieromonahul Nicolae, și l-a înștiințat în taină despre apropiata sa plecare și povățuindu-l să-l îngroape în gropnița pe care singur și-o săpase în piatră. Și pentru că plănuiseră, episcopul și egumenul schitului să-l îngroape în mănăstire, Sfântul Antonie a lăsat ca testament să-i rămână trupul la Peșteră prin cuvintele: ”de nu mă veți îngropa aicea, nici voi nu veți mai putea ședea aicea”. De acum Sfântul mai mânca doar o dată pe săptămâna câte puțină pâine uscată, iar de la rugăciune și slujbe era nelipsit. Prin puterea lui Dumnezeu care îl întărea, a trăit ultimele zile doar puțin slăbind cu trupul, iar apoi, îmbolnăvindu-se, s-a culcat pe o rogojină adormind somnul cel de veci. A trecut dincolo într-o zi de luni la al nouălea ceas, după ce a lăsat ucenicului său ultimele cuvinte de învățătură pentru mântuirea sufletului. Era a 23- a zi a lunii noiembrie din anul 1720.

După ce a citit toată slujba ce se cuvenea, ieromonahul Nicolae fiind biruit de oboseală și de întristare pentru despărțirea de părintele său a adormit puțin și a văzut în vedenie pe Cuvios spunându-i: „Nu te întrista pentru ducerea mea din lumea aceasta, ci mai mult te bucură, că n-am murit precum ți se pare, ci acum am mers la bucurie și la odihnă. Și pentru poslușania (ascultarea) ce mi-ai făcut, îți mulțumesc și mă voi ruga lui Dumnezeu pentru voi”. Din această vedenie a primit ucenicul multă bucurie și curaj, iar a doua zi chemând pe ceilalți viețuitori ai sihăstriei, împreună cu ieromonahul Athanasie au făcut toate slujbele ce erau de trebuință prohodirii Cuviosului. Apoi ascultând de porunca părintelui lor au luat trupul și l-au pus în gropnița făcută de el. Luând dar de la Dumnezeu și dorind a-și mângâia ucenicii și după plecarea sa la cele veșnice s-a arătat de multe ori în vis acestora, fiind în biserică îmbrăcat în veșminte strălucitoare, având cruce de aur la piept „strălucind foarte cu razele”.

În cursul vremurilor, păstrându-i o amintire pioasă, fiii săi duhovnicești - călugări și credincioși - urcau muntele până la Peștera Sfântului cu lumânări în mâini și, închinându-se în micul paraclis, făceau metanii și se rugau la mormântul unde se odihneau moaștele Cuviosului Antonie, pe care îl cinsteau ca sfânt.

Aflarea Sfintelor Moaște și canonizarea

Mulți ani apoi, s-au nevoit ucenicii Sfântului Antonie să ducă mai departe același fel de viețuire, păzind poruncile și sfaturile părintelui lor și nelipsind nici bisericuța de la peșteră de săvârșirea Sfintei Liturghii. Încă și la venirea strănepotului Sfântului Antonie, a arhimandritului Chiriac, la anul 1812, peștera era locuită de un bătrân pustnic, ieroschimonahul Ștefan, care se nevoia să țină candela rugăciunii nestinsă. Fiind cuprins de evlavie și de mult dor față de Cuviosul Antonie, părintele Chiriac a dorit să-i dezgroape osemintele. Dar spunându-i bătrânul pustnic că în cursul anilor mulți au încercat aceasta dar nu au izbutit, întrucât se arătau „semne înfricoșătoare”, a renunțat. Și, dorind a rămâne și a petrece în pustietate, a întărit cu zid bisericuța din peșteră și chilia. Iar acel bătrân îmbunătățit i-a povestit că el în acea peșteră fusese călugărit și ținea minte când se slujea acolo Sfânta Liturghie, deoarece erau mai mult de 50 de ani de când se nevoia în acele locuri.

Mai apoi, după alți zeci de ani, în vremea când Sfântul Ierarh Calinic păstorea Eparhia Râmnicului (1850-1868), cunoscând și el aleasa viețuire a Cuviosului Antonie Peștereanu, cum mai era numit, a dorit a scoate la lumină acest odor de mult preț al Bisericii. Venind la Iezer însoțit de preoți și credincioși și făcând priveghere, în noaptea premergătoare zilei stabilite pentru deshumare, s-a pornit o furtună mare care a prăvălit tavanul peșterii și o stâncă s-a desprins și a căzut peste mormânt. Cunoscând sfântul ierarh că este semn dumnezeiesc, nu a mai încercat a dezgropa sfintele moaște, arătându-se astfel pentru a multa oară că Dumnezeu nu a trecut cu vederea rugăciunea și dorirea Sfântului Antonie de a rămâne cu trupul și după moarte acolo unde și-a săvârșit nevoința.

Cu toate acestea, peste încă o sută de ani, o călugăriță de la Iezer a săpat pe lângă stânca de pe mormânt și cu îngăduința lui Dumnezeu a scos câteva oseminte precum și cărămida ce se pune la căpătâiul monahilor la săvârșirea lor din trup, având inscripționat textul Schimonah Antonie 1628-1720. Ele au fost așezate într-un sicriaș care a rămas în peșteră timp de cinci ani, până în anul 1955, când au fost mutate cu procesiune la schit, fiind depuse în biserică în vederea canonizării. Însă cea mai mare parte a sfintelor moaște ale Cuviosului au rămas până astăzi în gropnița făcută de el însuși.

Încă din anul 1955 s-a propus canonizarea Sfântului Antonie care s-a nevoit a bineplăcea Domnului în peștera de la Iezer. Însă nefiind vremurile potrivite pentru acest lucru și în scurt timp pornindu-se a fi scoși călugării din mănăstiri, a fost amânată canonizarea până la anul 1992. La 20 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române s-a întrunit în ședință de lucru cercetând rezultatele și propunerile pentru canonizarea unor unor cuvioși și mărturisitori români, recunoscuți și deja cinstiți cu evlavie de poporul binecredincios. În actul sinodal se spun următoarele despre Cuviosul Antonie de la Iezer: „Osârduitor întru toată asprimea vieții lui mănăstirești, în Peștera de lângă Schitul Iezerul, care zăbovea îndelung în postiri și în privegheri de toată noapte, a trăit pe vremea voievodului Matei Basarab și a Sfântului martir voievod Constantin Brâcoveanu, rămânând chip luminos de credință și evlavie pentru călugări și credincioși”.

Biserica Ortodoxă Română îl prăznuiește pe Sfântul Antonie de la Iezer la 23 noiembrie, iar în cinstea lui au fost ridicate mai multe locașuri de închinare în întreaga țară. Cultul Sfântului Antonie adună în zilele noastre mulțime de credincioși ce se roagă la moaștele sale ce se află în Paraclisul de la Mănăstirea Iezer sau urcă la peșteră unde în liniștea codrului se bucură de întâlnirea tainică cu cel care, urmând Mântuitorului, s-a făcut viu în veci.

Toți cei ce vor dori a se nevoi și a urca la peștera Cuviosului Antonie să fie încredințați că osteneala lor nu va rămâne nerăsplătită. De aici, din inima pădurii, ca dintr-un amvon, viața sfântului străbate peste veacuri ca o predică fără cuvânt a sihaștrilor, ce vorbesc doar prin pacea pe care rugăciunea lor o face să se reverse în fiecare suflet dornic de a viețui în Dumnezeu.

Cu smerenie să ne apropiem și noi de locul nevoințelor Cuviosului Părinte Antonie de la Iezerul Vâlcii și să sărutăm cu evlavie sfintele sale moaște, rugându-l să ne învrednicească și pe noi a ne petrece timpul vremelniciei noastre ca fii ai Luminii în credință, nădejde și iubire.

BIBLIOGRAFIE:

Nicolae Iorga, Istoria literaturii Române în secolul al XVIII – lea, vol. 2, București, 1901.

Arhim. Veniamin Micle, Documente Vâlcene în cercetarea lui Aurelian Sacerdoțeanu (1904-1976), Eparhia Râmnicului, 2004, pp. 164-178.

Aurelian Sacerdoțeanu, “Pomelnicul Mănăstirii Iezerul” în Mitropolia Olteniei XIV, 1962, nr. 7-8, pp. 527-544.

Pr. Dumitru Bălașa, “Schitul Iezerul – Vâlcea”, în Îndrumătorul eparhial al Sf. Episcopii a Râmnicului și a Argeșului, anul IV, 1998, nr. 11, pp. 33-40.

Arhim. Veniamin Micle, Sfântul Antonie de la Iezerul, Eparhia Râmnicului, 1994.

„Preacuviosul Părintele nostru Antonie, care s-a nevoit în Schitul Iezer din ținutul Vâlcei (23 noiembrie). Sinaxar” în Vestitorul. Periodic al Patriarhiei Române, IV (1992), nr. 74-75, p. 3.

Sursa: arhiepiscopiaramnicului.ro