În această zi, după mărturia Scripturii, s-a auzit în Ierusalim un zgomot neașteptat, asemenea unei suflări de vifor, care s-a pogorât din ceruri asupra unui foișor, în care s-a văzut foc odihnind asupra capetelor unor oameni aseme­nea nouă fără să-i ardă. Această întâmplare ne­obișnuită a atras poporul viețuitor în Ierusalim, care, adunându-se, a auzit – ce uimire! – niște galileeni disprețuiți vorbind în felurite limbi. Ce să se fi întâmplat cu ei? După aceea și-au amintit cuvintele lui Dumnezeu care au fost grăite prin Ioil: voi vărsa din Duhul Meu peste tot trupul (Ioil 2, 28). S-au înspăimântat toți, s-au nedume­rit, spunându-și unul altuia: Ce va să fie aceasta?, iar unii ocărau și, arătând spre Apostoli, ziceau: „Sunt beți!” (v. Fapte 2,13).

Ascultătorule! În această zi noi nu am auzit zgomot neașteptat, asemenea unei suflări de vi­for, nu am văzut foc pogorându-se din cer, însă ne-am adunat în foișorul acesta, care ne dă măr­turie despre întâmplarea adevarată pe care au auzit-o și au văzut-o ierusalimitenii. Totodată, auzim că Duhul Sfânt S-a pogorât cu adevărat asupra Apostolilor, iar prin ei – asupra noastră, a tuturor creștinilor de mai târziu. Acest Duh îi cuprinde pe toți și umple totul cu Sine, fiindcă în El trăim și ne mișcăm șsi suntem (Fapte 17,28). Cre­deți, ascultătorilor, că în Duhul Sfânt trăim, că în El ne mișcăm și suntem? Nu este loc unde să ne putem ascunde de El; nu este mișcare care să ai­bă loc fără El; viața, ființarea și puterile fiecărei ființe depind de El.

Oricum, este și mai îngrozitor dacă cei ce fac placul trupului sau respiră suflarea stricătoare a lumii își continuă liniștiți plăcerile, fie încredințându-se pe ei înșiși că milostivirea dumne­zeiască covârșește toate fărădelegile lor, fie, neavând griji din pricina împrăștierii, nu iau aminte la nici un lucru dumnezeiesc, fie își închipuie că Dumnezeu, Duhul ce umple toate, umple și ini­mile lor. Nu, ascultătorule, în ei nu este Duhul lui Dumnezeu! Inima lor este plină de duh, în­să de duh potrivnic lui Dumnezeu, cum ne în­vață Sfântul Cuvântător de Dumnezeu: Iubiților, nu dați crezare oricărui duh, ci cercați duhurile dacă sunt de la Dumnezeu (I In 4,1).

Există duhuri rele, care insuflă tot ce este po­trivnic Duhului Celui Bun. Ele însetează de pier­zarea noastră – nu atât de cea a trupului, cât de cea sufletească, aruncă sorții între ele pentru su­fletul nostru, cum să-l piardă mai lesne: Cercați duhurile dacă sunt de la Dumnezeu (I In 4,1).

Ne aflăm în trup, care ne împiedică să îințele­gem limpede toate cele duhovnicești. Până și cea mai subtilă concepție despre duh la care se poa­te înaltă singura înțelegerea omenească e doar o presupunere. Dacă lumina Cerească nu ne-ar fi luminat inimile întunecate, trupul cel grosolan ar fi orbit până acum ochii minții noastre și poa­te că nu ne-ar fi îngăduit nici măcar să facem pre­supuneri despre cele duhovnicești. Acum, duhul nostru este ascuns de trup, depărtat de simțuri, însă lucrările lui sunt simțite chiar și de înțelege­rea slabă. Am zis că lucrările duhului sunt sim­țite de înțelegere, fiindcă trupul nu poate simți nici un lucru duhovnicesc. Duhul lucrează cel mai ușor tot asupra duhului. Iubitilor! Nu dați crezare oricărui duh, ci cercați duhurile (I In 4, 1). Creștinilor! Fiecare dintre voi are duh rațional și liber, și asupra fiecăruia pot lucra duhurile vrăj­mașe: deosebiți-le!

Prin cuvantul „duh” nu se înțelege aici nimic altceva decât o putere care atrage voința noastră de partea sa și înrobește rațiunea noastră.

Ascultați cu luare-aminte omul vostru lăun­tric: veți auzi cuvinte care vă vor atrage pe felu­rite căi.Trupul, acest nedespărțit tovarăș de vor­bă al nostru, ne insuflă cu vorbe plăcute răsfățul, lumea înșelătoare – deșertăciunea, duhul răutățtii – tot ce e crud și pierzător.

Trupul se ostenește neobosit să încurce duhul liber în laturile sale scârbavnice. Zi de zi, aproa­pe ceas de ceas ne insuflă: „Mâncarea pe care o mâncăm nu este gustoasă, nu este hrănitoare. Trebuie s-o schimbăm, s-o îndulcim ori să bem ceva la ea ca să prindem puteri, și nu trebuie să bem mereu același lucru. Alege ceea ce poate alunga plictiseala, împrăștia urâtul. Somnul este prea scurt, trebuie să mai adaugi câteva ceasuri, iar ca să-ți fie mai ușor odihnește-te pe pat moa­le”. Iată ce ne îndeamnă trupul! Când intră în inimile noastre asemenea gânduri, să stiți că ele sunt toate odrasle ale trupului.

Vă aduceți aminte, ascultătorilor, că trupul și sângele nu vor moșteni Împărătia lui Dumnezeu (I Cor. 15,50)? Cugetările trupului trebuie curmate chiar de la început. De fiecare dată când duhul acesta lingușitor ne șoptește cu viclenie, trebuie alungat cu cuvintele învățătorului Ceresc: Mergi înapoia mea, satano, că nu cugeți cele ale lui Dumne­zeu! (Mt. 16, 23).

Dacă rațiunea noastră se va încorda însă și va birui năvălirile trupului, se va grăbi să se înfăți­șeze cel mai puternic și mai primejdios vrăjmaș: lumea înșelătoare. „Ce să fac, vorbim cu noi înși­ne, nu pot eu să schimb obiceiurile pe care le au aproape toți oamenii! Slava deșartă este acum o patimă pe care puțini o osândesc; lăcomia câștigului a pus stăpânire pe inimile tuturor pentru a păstra «buna cuviință» de acum în îmbrăcămin­te, la ospețe, în adunări. Așa și trebuie; și eu pot să capăt întâietate față de cei mai prejos de mine, și eu pot să iau cu strălucirea mea ochii multora; să fiu lăudat și eu, să îmi fie înălțat în slăvi nu­mele“. Sub o asemenea înfățișare atrăgătoare lu­mea deșartă înfățișează minții noastre multe lu­cruri de acest fel!

Iubiților! Eu vă voi spune cu vorbele Aposto­lului: nu credeți acestui duh (v. I In 4, 1) – dar poate că mulți dintre voi, ascultătorilor, vor soco­ti învățătura aceasta nepotrivită vremii de acum;cuvintele acestea sunt doar cuvinte, care nu fac decât să lovească aerul și să se piardă în el. Creș­tinilor, fii ai Bisericii! Către voi îndrăznesc să îndreptez cuvintele mele. Creștinilor! Hristos, Ca­re Și-a vărsat sângele pentru noi, ne sfătuiește lu­crul acesta, dându-ne pildă de disprețuire a tot ce este deșert. Când I-au fost arătate Acestui în­vățător și Prieten al nostru toate împărățiile lu­mii și toată slava ei, și I s-a făgăduit că toate aces­tea Ii vor fi date în stăpânire, El i-a grăit ispitito­rului: să nu ispitești pe Domnul Dumnezeul tău, iar apoi: piei, satano, căci scris este: „Domnului Dum­nezeului tău să I te închini și numai Lui să-I slujesti”! (Mt. 4,10). Lumea există pentru a ne sluji, ni s-a poruncit să domnim asupra ei – și atunci cum de vrea ea, care ne este slugă, să domneas­că asupra noastră? Să lepădăm de la început, ascultătorilor, gândurile la deșertăciune cu care ne satură lumea, zicând: „Satana! Nu Il vei ispiti pe Domnul tău, ci Ii vei sluji!”

Trupul și lumea, pe care trebuie să le biruim, se apropie deseori atât de mult de duhul nostru și-l înrobesc atât de tare, încât nu ne mai dăm seama dacă vrăjmașul este cel ce ne săgetează sau este ceva de la firea noastră. De vreme ce lupta du­hovnicească împotriva vrăjmașilor nu încetează și aceștia pe ceas ce trece se înarmează împotri­va noastră cu și mai mari strădanii, aceștia pot fi numiti îngeri ai stăpânitorului întunericului, ca­re, dacă slugile sale slăbesc, se scoală cu putere și năvălește el însuși. Apostolul Pavel i-a înștiințat pe creștini că lupta lor este impotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhu­rilor răutății, care sunt sub ceruri (v. Efes. 6, 12) – lupta lăuntrică, nevazută, însă cea mai primej­dioasă. În ea moare nu numai trupul, ci și sufle­tul – și cât de ușor ne biruiește duhul acesta!

El a biruit deja și triumfă dacă se vad în noi mânie, invidie și ură. Biruința lui este deosebit de mare atunci când ne răzbunăm nu numai pentru jignirile vădite, ci și pentru ceea ce doar după anumite semne ni se pare nouă a fi jignire. Toate acestea sunt o mare și glorioasa biruință a duhului răutății asupra omului.

Duhul răutății, ce însetează de pieirea noastră, nu se satură însă nici cu atât; pentru el nu este de ajuns supunerea robilor credincioși ai trupului și ai lumii, nu se mulțumește nici să se lupte el împotriva noastră, ci, ca să aiba mai iute spor, ca să fie mai mulți cei ce pier, întrebuințează ca unealtă a sa oameni care, prin mintea și darurile lor, sunt deosebit de potriviți pentru a lucra așa cum cere răutatea. Cercetând amănunțit lucră­rile minților mari ale acestui veac, și noi trebu­ie să ne temem. Ascultătorilor! Oare nu despre vremurile noastre s-a zis: în vremurile cele de apoi unii se vor depărta de la credință, luând aminte la duhurile cele înșelătoare și la învățăturile demonilor? (I Tim. 4,1) Ca înger al întunericului ce se pre­face înger al luminii, duhul cel mincinos vânea­ză lipsa noastră de experiența duhovnicească, pe nebăgate de seamă, cu reguli excelente, subtile, înalte. Învățătura lui pare dumnezeiască – atâ­ta doar că nu este întemeiată pe voia lui Dum­nezeu. Semnul după care putem recunoașște fără greș acest duh este acela că el descoperă lucruri noi, despre care Revelația dumnezeiască nu spu­ne nimic, se străduie să explice cele nepătrunse cu mintea. Orice duh care nu este al lui Dumne­zeu este al lui Antihrist.

Duhul lui Dumnezeu suflă în pofida duhului răutății, al lumii și al trupului. Atunci când ne gândim să ne istovim trupul pentru ca mintea să lucreze mai lesne, gândurile acestea nu-s ale noastre, ci stă de vorba cu noi Dumnezeu, suflă asupra noastră Duhul Sfant – nu pentru că noi am fi în stare să gândim singuri vreun lucru bun (v. II Cor. 3, 5), ci pentru că Dumnezeu lucrea­ză în voi și a voi, și a făptui, după a Sa bunăvoire (v. Filip. 2, 13). Nouă ne-a rămas doar să nu ne îm­potrivim puterii și imboldului Duhului Atotbun. Acesta naște și gândurile, și dorința cuvenite, dar și puterea de a încaleca peste aspidă și vasilisc, de a călca peste leu și peste balaurul iadului (v. Ps. 90,13). Toate le lucrează Unul și Același Duh, împărțindu-le cu stăpânirea Sa spre folosul nos­tru: cui voiește, îi dă cuvântul înțelepciunii, cu­vântul cunoștinței, altuia îi dă credință, altuia îi dă harul tămăduirilor, altuia – faceri de minuni, altuia – prorocie, altuia – deosebirea duhurilor, altuia – feluri de limbi, iar altuia – tălmăcirea limbilor (v. I Cor. 12, 10).Toate le face Unul și Același Duh.

Inimile curate, care s-au invrednicit de o ase­menea suflare tainică a Dumnezeiescului Duh, sunt o minune în ochii trupului și ai lumii. Apos­tolul Petru, un pescar simplu, cu puterea lui Dumnezeu îi vindecă pe bolnavi și învie morții. Ștefan, murind sub mormanul de pietre, dar în­tărit fiind de Duhul Sfânt, se roagă pentru cei ce aruncau în el: Doamne, nu le socoti lor păcatul aces­ta! (Fapte 7, 60). Pavel, care prigonea Biserica, dar mai apoi a fost insuflat de Sus, se bucura în lacrimi, în răni, în furtuna pe mare, în inchisoa­re, în pătimiri. Ce puteri, ce taină, câte minuni în lucrările Dumnezeiescului Duh!

Care din noi, ascultătorilor, nu ar dori să se în­vrednicească de adumbrirea cerească? Toți vrem ca Duhul luiDumnezeu să lucreze în noi, însă ne temem, totodată, să ne necăjim trupul – să ne despărțim de plăcerile lumii. Credem în tot ce este dumnezeiesc, dar dacă ne uitam la la felul cum trăim, nu credem de fapt în nimic. Deose­bim lumina de întuneric, Duhul Bun de duhul cel rău, însă ne aducem jertfă celui din urmă.

Mângâietorule Bune! În această clipă Tu sufli asupra capetelor noastre, vezi inimile noastre necurate și orbirea noastră dezgustătoare. Apropie-Te de noi, Duhule Sfinte! Cu lumina Ta sau cu focul Tău, numai învață-ne să Te cunoaștem și sî-Ți jertfim totul! Vino, Doamne! Vino și Te să­lășluiește întru noi.

Ascultătorule! El va veni da­ca vom înceta să ne împotrivim Lui. Amin.

(SURSA: Sf. Inochentie al Penzei, Viața care duce la Cer. Învățăturile unui sfânt tânăr, Editura Sophia, 2012)