Una este lumea crestinilor si alta lumea veacului acestuia. O mare deosebire le desparte. Viata, conceptiile, gandurile si faptele unora sunt complet deosebite de ale celorlalti. Cum spune Iisus: „ Voi nu mai sunteti din lume, pentru ca Eu v-am scos pe voi din lume “. Intreaga omenire este cernuta in sita satanei. El, raul, neincetat scutura sufletele, le agita cu ganduri inselatoare, ca pe graul care este cernut si intors pe toate partile, scuturat bine de tot. Astfel, vicleanul zguduie tot omul prin ganduri si pofte, calcandu-l in picioare, buimacind tot neamul lui Adam.

Ca si Cain, blestemat sa rataceasca singur pe pamant, tot omul care a cazut in pacat este tulburat necontenit de ganduri, de frica, de groaza, de pofte neincetate. Blestemul apasa peste lumea intreaga de la Adam si pana astazi. O singura neascultare a adus nenorocirea intregului neam omenesc, ca un vant puternic ce misca toate plantele si ca un intuneric ce cuprinde toata lumea. Astfel, incepatorul rautatii este un intuneric mintal, un fel de vant ascuns si salbatic ce zguduie tot neamul omenesc, invaluindu-l in ganduri nestatornice, cu uitare de Dumnezeu, in pofte patimase, in nestiinta si nesimtire. O orbire totala apasa asupra oricarui suflet care nu este nascut de sus, care nu s-a ridicat cu mintea intr-o alta lume, asa precum este scris: „Salasul nostru este in Ceruri“.

Caci aceasta este deosebirea intre crestini si lumea pacatoasa. Crestinii au mintea si gandurile la Dumnezeu, in timp ce lumea le are la poftele si interesele sale materiale. Dupa lupte grele, dupa multe suferinte, ispite si incercari, cernuti in sita diavolului cu inversunare, crestinii adevarati ajung la adevar, la pace, la cumintenie, la statornicie, la liniste. Ei s-au intors din moarte la viata! Deosebirea nu este deci exterioara, in forme si haine, ci deosebirea este in minte, in inima, in suflet. Multi oameni din lume, care par a avea pace si stapanire de sine, sunt in fond zbuciumati de ganduri si tulburati sufleteste, iar multi din cei ce par agitati, activi, sunt in fond plini de pace si bucurie sufleteasca. Numai Dumnezeu cunoaste taina inimii fiecaruia. Prin urmare, sa nu judecam niciodata pe nimeni. Numai cei ce L-au gasit pe Dumnezeu au adevarata pace; orice alt fel de pace este inselatoare si de scurta durata, pana la prima provocare! Cei care L-au descoperit pe Dumnezeu se reinnoiesc, devin creaturi noi; dar nu dintr-o data, ci printr-o munca grea, personala, intima, ascunsa – un razboi nevazut, de mii de ori mai cumplit decat cel purtat intre popoare. Lupta gandurilor este cea mai grea lupta. Este lupta duhurilor nevazute, este comparatia si alegerea intre placerile si bogatiile vazute si cele nevazute, intre cele actuale si cele promise, lupta intre prezent si viitor. Numai cine reuseste sa renunte la prezent, sa jertfeasca momentul de fata, acela cucereste viitorul, vesnicia! O clipa sa ne daruiasca eternitatea! […]

Cel rau este ferecat in poftele sale prin propria voie, pe care nici nu se gandeste sa si-o schimbe, nici nu o considera drept ceva rau, nestiind poruncile lui Dumnezeu pe care, din indiferenta, nu vrea sa le caute! Și astfel orice viciu, orice iubire ce stapaneste mintea unui astfel de om il ingreuneaza de la intelegerea adevarului, il indeparteaza de Dumnezeu si mai mult. Balanta inimii hotaraste soarta sufletului. Orice iubeste omul devine piedica in unirea cu Dumnezeu. Tot ceea ce place omului: lauda, averea, onorurile, violenta, cearta, vorbele desarte, trandavia, desfranarea, luxul, cochetaria, somnul, glumele proaste, distractiile, lecturile proaste, toate acestea sunt lanturi grele ce-i strang sufletul ca intr-un cleste si nu-i dau libertatea sa zboare spre Dumnezeu. Scapa din acest lat numai acela caruia toate ii sunt indiferente, dornic sa-si indrepte mintea si inima neincetat spre Dumnezeu!… Unul ca acesta se uita pe sine si nu da atentie capriciilor si poftelor trupului sau. El se preda in intregime, minte si suflet, in voia lui Dumnezeu. Numai asa va putea strabate, prin lupte grele, incercarile care-i vin. Toate poruncile Domnului devin usoare pentru el daca isi pastreaza neatinsa iubirea pentru Dumnezeu. „Sarcina lui devine usoara si jugul dulce“, dupa cuvantul lui Iisus. Ba mai mult, incercarile si suferintele se transforma in bucurii, ele fiind pentru un astfel de suflet semnul iubirii lui Dumnezeu, care doreste sa-l curateasca de orice impu­ritate pe care inca o mai are!…

Asa se elibereaza cel ce-L iubeste pe Dumnezeu, cu propria-i vointa si staruinta, primind astfel ajutorul de sus.

Dintr-o casa cuprinsa de foc, cel care vrea sa se salveze fuge gol, in timp ce acela care vrea sa-si mai salveze ceva din bunurile pe care le iubeste piere in flacari, o data cu acestea… Pentru un castig neinsemnat, se prapadeste prin propria-i vointa, din cauza intarzierii, a amanarii!

Cum s-a lepadat Iov de toate, laudandu-L totusi pe Dumnezeu? A dovedit ca nimic nu conta pentru el mai mult decat credinta si nadejdea in Domnul. Avraam, la fel, a fost gata sa-si sacrifice unicul fiu la porunca lui Dumnezeu. Adevarata dragoste jertfeste totul pentru Dumnezeu. Unii ca acestia pot duce lupta pana la sfarsit, pentru ca sacrifica totul pentru dumnezeiasca iubire. Putini sunt insa acestia, o turma foarte mica. Este nevoie de multa credinta, de multa lupta, de multa rabdare, de multe chinuri, de multa foame si sete pentru a face binele, de istetime, de lipsa de frica. Cei mai multi oameni voiesc sa castige Imparatia Cerurilor fara munca si fara lupta, ceea ce este cu neputinta. Trebuie insa sa se dovedeasca cine L-a iubit mai mult pe Dumnezeu, pana la moarte, jertfindu-se pe sine pentru El!

Pe buna dreptate vor merita Imparatia aceia care s-au lepadat de iubirea de sine, de propriile lor vointe si dorinte si au rabdat necazuri si suferinte, batjocoriri si prigoane pentru Cel iubit. Dragostea mare si fierbinte atrage dupa sine, pe buna dreptate, mare rasplatire si implinirea fagaduintelor celor ceresti. Fericirea vesnica sta ascunsa in suferinta trecatoare rabdata cu umilinta si nadejde. Domnul a spus doar: „intru rabdarea voastra, veti castiga sufletele voastre“, si: „in lume necazuri veti avea, dar cine va rabda pana la sfarsit, acela se va mantui“. Deci desavarsirea este rabdarea necazurilor si a suferintelor. Alta cale nu exista. Neincetata atentie, neincetata osteneala, neincetata stapanire si infranare, neincetata istetime si mai ales neincetata rugaciune catre Domnul pentru ca sa putem scapa de neincetatele curse intinse de cel viclean care ne pierde sufletele. Și mai ales pe cei ce urca, pe aceia se straduieste cel rau sa-i opreasca!…

Sa cucerim comoara cea cereasca dupa exemplul sfintilor, prin lupte, cu curaj, fara frica de diavol, asteptand cu bucurie parasirea casei noastre trupesti! Pentru ca noi, dupa spusele marelui Pavel, „avem locuinta nefacuta de mana, casa cea vesnica din Ceruri“. Chiar daca trupul piere si se strica, sa nu avem frica, pentru ca avem casa cereasca a sufletului vesnic, nepieritoare.

La inviere, fiecare se va proslavi numai atat cat s-a facut vrednic prin credinta si straduinta de a fi partas al Duhului Sfant. Comorile pe care le-a strans sufletul omului in viata aceasta se vor descoperi la inviere. Ca si arborii care revin la viata primavara, dupa inghetul iernii, iar caldura soarelui face sa rasara, printr-o putere nevazuta, un nou vesmant verde de frunze si flori, tot astfel trupurile oamenilor vor invia si focul Duhului Sfant, care a salasluit in ele, se va arata in afara si va lumina trupurile dreptilor asa precum S-a aratat Domnul pe Tabor. Aceasta stralucire au avut-o sufletele ascunsa in ele in timpul vietii pamantesti, iar la inviere „toate cele ascunse vor fi dezvaluite”. Aceasta va fi proslavirea celor drepti, precum a voit-o Hristos. Cum deci sa nu dorim fiecare din noi sa cucerim Duhul Sfant, care ne va imbraca in frumusete, in lumina si fericire in clipa invierii?! Stralucirea chipului lui Moise cand s-a coborat de pe Muntele Sinai a preinchipuit stralucirea pe care o vor avea la inviere trupurile dreptilor.

Aripile gandului ne poarta deja de pe acum sus in Ceruri, si crestinii adevarati se invrednicesc de pe acum de castigarea Duhului Sfant, iar la inviere vor primi slava pregatita lor, pe care ei deja au gustat-o prin marea pace si bucurie din sufletele lor, cu toate incercarile navalite asupra lor din furia celui viclean!

Sa ne silim sa credem, sa cerem deci, ca sa avem cu ce inveli trupurile noastre goale la ziua invierii, sa acoperim rusinea noastra in fata lui Hristos, ce va cobori iarasi pe pamant. Sa fim vrednici de El, de chemarea Lui in randul celor drepti, de a sedea la dreapta Lui, de a purta semnul deosebit: pecetea Duhului Sfant peste noi. Numai aceasta pecete ne va dovedi ca suntem ai Sai, caci Iisus ne-a spus clar: „Oile mele asculta vocea Mea, Eu le cunosc pe ele si ele Ma cunosc pe Mine“…

Cu El, cu Pastorul Cel scump si bun sa fim si noi, oitele Lui, invaluite in slava cereasca, si sa fim purtati, rapiti la Ceruri alaturi vesnic de Cel iubit.

(din: Pocainta sau intoarcerea la Dumnezeu. Extrase din Omiliile duhovnicesti ale Sfantului Macarie Egipteanul , Editura Bizantina, 2011)