„Fericită fie pomenirea bine-credinciosului Domn Io Neagoe Vodă, că întotdeauna creșteau si se înmulțeau bunătățile în inima lui” ,

scria în 1520 monahul Gavriil Aghioritul. Neagoe Basarab – un chip cu rară asemănare în istoria noastră, născut în duh de un sfânt isihast, Cuviosul Nifon, și socotit pe dreptate întocmai cu acei mari și sfinți împărați bizantini prin ctitoriile sale pământești, dar și pentru lucrarea sa duhovnicească.

Conștiința românilor de astăzi, obișnuită cu experiența veacurilor din urmă, asociază stăpânitorii de țară cu niște oameni mai mult sau mai puțin îndepărtați de viața tainică a Bisericii, dacă nu chiar și potrivnici ei, iar pe Sfântul Neagoe a ajuns să-l prețuiască doar pentru vestita sa ctitorie de la Curtea de Argeș și pentru scrierile de învățătură lăsate moștenire fiului său, ca simplu „monument de limbă”. Dar, ca de obicei în modernitate, scăpăm din vedere tocmai esențialul lucrării sale, pecetluită prin îngemănarea de înțelepciune în ocârmuirea celor din afară si de iscusință în lucrarea celor din lăuntru, căci Sfântul Neagoe a fost unul din acele chipuri sfinte ce au trăit în lume fără să aparțină lumii, printre care strălucea cu două secole înaintea sa senatorul și sfetnicul bizantin Constantin Palama, tatăl marelui Grigorie.

Pentru a o înțelege la adevărata însemnătate, viața sfântului domnitor ar trebui totodată privită în contextul epocii: conflictul dintre duhul predaniei dreptslăvitoare (isihastă, niptică, patristică) și duhul noilor învățături apusene (raționaliste, scolastice, renovaționiste) – antagonism latent încă de la sfârșitul primului mileniu de după Hristos, care s-a propagat până în contemporaneitate.

„Iar fericitul Nifon îl întărea cu învățăturile sale”

Deși a primit de mic dogmele cele mântuitoare ale dreptei credințe, în care s-a înrădăcinat și a crescut cu evlavie, Dumnezeu i-a rânduit tânărului Neagoe o întâlnire proniatoare, care l-a așezat pe făgașul unei vieți de sfințenie. Este vorba de venirea în anul 1502, la stăruințele Domnitorului de atunci al Țării Românești, Radu Vodă, pe scaunul de Mitropolit al Ungrovlahiei a Sfântului Nifon – fost Patriarh al Constantinopolului, care, în urma intrigilor de la înalta Poartă, fusese surghiunit de Sultanul Baiazid al II-lea.

Cunoscut pentru sporita sa măsură duhovnicească, acest Sfânt arhiereu a început să pună rânduială, ca un bun păstor, în noua lui turmă din ținuturile românești, căci, după cum ne zice cronicarul vieții sale, o aflase „ neplecată și neascultătoare, și Biserica răzvrătită și cu obiceiuri rele și nesocotite”. Insă, prin uneltirile diavolului cel urâtor de oameni, Sfântul și-a atras vrăjmășia multora, pentru aceste lucrări aducătoare de mântuire.

Neagoe, pe atunci tânăr dregător (postelnic, apoi mare comis), s-a apropiat neîntârziat de Sfântul Nifon, ajungând unul dintre iubiții săi fii duhovnicești. Iată cum stau zugrăvite acele clipe în cronică:

„ Așa cum Dumnezeu a trimis corbul să-l hrănească pe Ilie Prorocul, și așijderea a păzit cu bucate pe Daniil Prorocul cu Avacum, tot în acest chip l-a păzit și pe Sfântul Nifon, că îi veni în ajutor un cocon de boieri, pe care-l chema Neagoe, și care era mai mare peste vânători. (…) Iar fericitul Nifon îl întărea cu învățăturile sale, ca să crească și să se înalțe în toate faptele cele bune și să se ridice în noroc bun și să fie plăcut înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor”.

Pe cât de mult a stăruit Radu Vodă să-l aducă în țară pe Cuviosul Nifon, pe atât de iute a căutat să scape de el când nu i-a făcut pe voie. Așa se face că, din pricina acriviei sale arhierești, Mitropolitul a căzut în dizgrația lui Radu Vodă, după ce a refuzat să binecuvânteze a doua căsătorie a unuia dintre boieri cu sora domnitorului. Vrajba de la curte a culminat cu izgonirea din țară a Sfântului ierarh, care i-a afurisit pe cei ce săvârșiseră nedreptatea. Pierderea născătorului său în Duh a fost o mare durere pentru evlaviosul Neagoe.

„Puneți altul, pe care veți vrea”

Aflăm cele ce s-au întâmplat pe urmă de la un alt sfânt român, Cuviosul Ioan (Iacob):

„În Muntenia, după plecarea silnică a Cuviosului, au urmat multe necazuri și tulburări. Din cauza secetei îndelungate și a vânturilor celor rele, n-a rodit pământul nici pâine pentru hrana poporului și nici pășune pentru vite, pentru aceasta a urmat foamete grea și boli omorâtoare. La mănăstiri au fost tulburări, și răscoale în popor. Iar boierimea s-a împărțit în tabere pentru ocuparea domniei. Din multa dușmănie ce era între ei, s-a vărsat mult sânge între frați, iar familia Basarabilor (din care se trăgea tânărul Neagoe, fiul duhovnicesc al Sfântului Nifon) a suferit prigoane înfricoșate și însuși Neagoe a scăpat prin minune de la moarte“…

„Puneți altul, pe care veți vrea, dimpreună și cu sfatul nostru, iar pe mine mă iertați, că nu voi fi”.

Toți însă, cunoscându-i vrednicia, l-au rugat fierbinte să primească această dregătorie,

„ și numai după multe stăruințe fericitul Neagoe se plecă glasului lor și luă coroana și scaunul a toată Țara Românească. Și îndată făcu judecată și dreptate între oameni” .

De atunci, adaugă letopisețul,

„s-a potolit și s-a împăcat țara de gâlceava, și bisericile se veseliră”.

Ajuns Domn al țării, acoperit cu rugăciunile Sfântului său Părinte duhovnicesc, Neagoe, nu a dat uitării învățăturile primite, ci a continuat să le lucreze cu înțelepciune.

„ În toată viața lui a păzit cu sfințenie sfaturile cuviosului său Părinte, văzând cu ochii cum se împlineau toate vorbele lui” , ne încredințează Sfântul Ioan Iacob.

„Dacă vom iubi pe Dumnezeu cu tot sufletul, mila Lui se va pogorî peste noi”

Mărturie pentru cele din „inima adâncă” a domnitorului ne-a rămas scrierea pe care o cunoaștem astăzi sub numele de „Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie Vodă ” — dreptar dogmatic și de viață duhovnicească, după predania Sfinților Părinți ai Bisericii, așa cum arată și acest citat pilduitor:

„Dacă vom iubi pe Dumnezeu cu tot sufletul, mila lui Hristos se va pogorî peste noi, de la dreapta Lui cea biruitoare, și postul, și ruga, și curăția, și înfrânarea, și smerenia, și milostenia, și răbdarea, și ascultarea – că toate bunătățile în mâinile Lui sunt. Pentru aceea, să nu ne întindem, nici să ne risipim cugetele noastre printr-alte părți, ci numai să le urcăm la îndurătorul Dumnezeu, de la Care vine toată mila, ca să împărățim cu Dânsul, în vecii vecilor”.

Scrierea Sfântului Neagoe a cunoscut o mare răspândire, chiar și în afara hotarelor țării, la curțile nobiliare ale celorlalte țări ortodoxe, „Învățăturile…” erau așa de apreciate, încât la 1557 Țarul Ivan cel Groaznic și le însușește samavolnic, punând să fie traduse din slavonă în greacă, pentru a le prezenta Patriarhului Constantinopolului sub numele lui, drept chezășie a evlaviei și a dreptei sale credințe. Importanța „Învățăturilor…” nu este dată doar de conținutul lor, ci și de cadrul istoric în care au apărut, pe care îl aminteam la început, căci ele s-au contrapus unor tratate apusene cu largă răspândire la acea vreme, precum „Principele” lui Nicolo Machiavelli – exponent al tragicei decăderi a creștinismului din Apus, îmbolnăvit de o teologie ruptă de experiența Sfinților Părinți ai Bisericii. Pe când literatura apuseană a vremii se afunda tot mai mult în cele ale războiului, ale pieirii, ale necredinței – până la urmă ale iadului, tratatul domnitorului român căuta spre cele cerești, arătând „treptele desăvârșirii” – treptele care-l pot urca pe om spre vederea lui Dumnezeu.

„Și se arătă Radu Vodă lui Neagoe Vodă, și-i făcu mare mulțumire”

După fericita adormire a Sfântului Nifon în Mănăstirea Dionisiu din Sfântul Munte, ne spune cronicarul,

„ lui Neagoe Vodă i-a venit cuget și gând bun dumnezeiesc și a trimis dintre boierii săi credincioși cu cărți la Sfântul Munte al Athonului să aducă moaștele Sfinției sale Nifon Patriarhul, ca să curățească și să tămăduiască greșala lui Radu Vodă și a altora, care îi făcuseră rău Sfinției sale”.

La sosirea lor,

„Neagoe Vodă adună tot clerul Bisericii și toți boierii așteptând pe Părintele său sufletesc, apoi cuprinse în brațe racla cu moaștele Sfântului, știind că sunt ale iubitorului său, și le sărută cu lacrimi și cu multă veselie, împreună cu tot norodul creștinesc”.

Sfântul Neagoe s-a îngrijit să mijlocească iertarea lui Radu Vodă pentru prigonirea Cuviosului Nifon, punând racla cu moaștele acestuia peste mormântului fostului domnitor și făcând priveghere de toată noaptea. Iar Hristos, ca un iubitor de oameni, a ascultat rugăciunile sfântului ucenic:

„Când fu spre sfârșitul slujbei Utreniei, vrând Dumnezeu să arate aievea iertarea păcatului lui Radu Vodă, văzu Neagoe Vodă această descoperire: S-au rupt scoabele cele de fier și acoperământul mormântului lui Radu Vodă și se desfăcură marmurile, și se ivi dinăuntru trupul lui Radu Vodă, groaznic și întunecat, plin de puroi și de putoare. Și iată, se deschise racla cu moaștele Sfântului Nifon și izvorî de la Sfântul izvor de apă, și spălă tot trupul lui Radu Vodă, și-l arătă luminat. Apoi iar toate încuietorile și pietrele singure s-au închis, ca mai înainte. Și se arătă Radu Vodă lui Neagoe Vodă, și-i făcu mare mulțumire pentru lucrarea cea de milostenie ce a făcut-o pentru dânsul, apoi se duse dinaintea cehilor lui. Iar Neagoe Vodă își veni în fire și mulțumea lui Dumnexeu și Sfântului Nifon, facatorul-de-minuni, pentru aceasta”.

„Domn cu atâta dor de frumusețe”

Conștient că Biserica, pentru a-și împlini lucrarea de sfințire și transfigurare a lumii, are nevoie și de sprijin material, Sfântul Neagoe a zidit din temelii, pe cheltuiala sa, mănăstirea de la Curtea de Argeș, pe care, ne spune letopisețul,

„ o făcu asemenea Raiului lui Dumnezeu, iar în mijloc era acea Casă dumnezeiască, stând ca și Pomul Vieții – însă nu tot așa: căci dintr-acela mâncară strămoșii noștri poama morții, iar dintr-acesta se mănâncă dătătorul-de-viață Trup și Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos “.

Grija fericitului domnitor s-a aplecat și asupra lavrei de la Tismana și a mănăstirilor Cotmeana, Cozia, Snagov și Dealu, ca să numim doar câteva dintre cele mai cunoscute.

Sfântul Neagoe Basarab a ajutat mult și mănăstirile din Sfântul Munte, îndeosebi cea în care s-a săvârșit Cuviosul Nifon și se odihnesc sfintele sale moaște, Dionisiu- unde este socotit astăzi al doilea ctitor, alături de cel care i-a dat numele, Sfântul Dionisie al Koriței. Mănăstirea Kutlumusiu a fost reclădită și împodobită tot prin osârdia sa, la fel și katholikonul Marii Lavre, iar la Mănăstirea Iviru a împodobit icoana Maicii Domnului „Portărița”; și-a legat numele și prin numeroase danii către mănăstirile Pantokrator, Hilandar, Vatopedi și Sfântul Pavel, făcându-l pe cronicar să exclame:

„Dar ce vom mai lungi cuvintele spunând toate mănăstirile pe rând? Că fu ctitor a tot Sfântul Munte”.

Ajutorul material al Sfântului Neagoe nu s-a mărginit însă la Athos, ci a susținut și Constantinopolul, Ierusalimul și Sinaiul, Meteorele și Askalonul din Siria. Pentru toate acestea, Manuil Corinthianul, unul din arhonii Patriarhiei Ecumenice, l-a numit „basileu” (tital împăraților Constantinopolului) și „autocrat al întregii Ungrovlahii”. Dar cel mai bine l-a caracterizat, surprinzător, istoricul Nicolae Iorga, spunându-i

„Domn cu atâta dor de frumusețe, cum nu mai avusesem altul înainte de dânsul”.

Și ce este acest dor, această „iubire de frumusețe”, decât duhul filocalic, năzuința de a atinge și a fi părtaș celor veșnice și nepieritoare?

„ Căci unde este comoara ta, acolo va fi și inima ta“ (Matei 6:21),

Poate și de aceasta, Sfântul Neagoe s-a învrednicit să aibă parte, în acele vremuri tulburi, de o domnie cu pace — pace pe care a căutat și a urmat-o, după porunca Domnului, toată viața sa, și întru care s-a săvârșit, după praznicul înălțării Sfintei Cruci, pe 15 septembrie 1521.

Iată, deci, moștenirea lăsată de Sfântul Neagoe Basarab: într-o vreme în care curțile apusene erau cuprinse de febra unei „Renașteri” ce căuta să întoarcă lumea înapoi la Antichitatea păgână, dospind apostazia și criza modernității, domnitorul dreptslăvitor Țări Românești întărea învățătura cea dătătoare de viață a Bisericii și opunea „noilor mode” tradiția cea mereu actuală a Sfinților Părinți.

Ce putem învăța de la el? Să nu ne lăsăm furați de duhul vremii, oricât de puternic ar părea, și ne încredințăm „părinteștilor predanii”, ca niște călăuze nemincinoase către Dumnezeu. Să iubim rugăciunea, „c ăci aceasta aduce lumină în suflet”, și să lucrăm virtuțile, oriunde ne rânduiește dumnezeiasca pronie, cu nădejde în Cel ce a biruit lumea. Să nu ne temem de puterile lumești potrivnice și să ne-împlinim datoriile duhovnicești, având grijă de cei încredințați nouă, cu ajutorul Atotțiitorului. Căci, așa cum ne spune Sfântul Domn Neagoe Basarab,

„pe viața aceasta de-acum o așteaptă moartea și pe slava ei o va ajunge ocara și batjocura. Iată, acum va să ne aducă vremea și să ne tragă către lucrurile vieții celei veșnice și către slava cea neschimbată”.

Radu Hagiu

(icoana de Sorin Efros)