Închipuiti-va ca îi vedeti pe ucenicii unui învatator despre care nu ati auzit nimic. Îi vedeti smeriti, cumpatati, întelepti, râvnitori, ascultatori si îndestulati cu toate faptele cele bune care se afla sub soare. Ce vei crede despre învatatorul lor? Fara îndoiala ca vei avea despre el cea mai buna parere cu putinta.

Închipuiti-va ca îi vedeti pe soldatii unei capetenii de osti, despre care nu ati prea auzit. Îi vedeti ca sunt harnici, curajosi, disciplinati, îndestulati de iubire frateasca si bucuria de a se jertfi. Cum îl veti socoti pe mai marele lor? Cu siguranta îl veti socoti vrednic de toata lauda.

Închipuiti-va ca se afla înaintea voastra un fruct oarecare, pe care nu l-ati vazut niciodata nici nu l-ati gustat în viata voastra; un fruct aratos ochilor, cu gust minunat si miros placut. Va veti întreba ce fel de pom rodeste astfel de fructe si, daca voi nu ati cunoscut înainte pomul acela, îl veti socoti cel mai bun pom din lume, si îl veti lauda pâna la cer.

Atunci, iata, vazând ucenici buni, veti socoti ca învatatorul este bun. Vazând soldati buni veti socoti ca, mai marele lor este bun. Si vazând fructe bune, veti socoti ca pomul este bun.

“Fiecare pom se cunoaste dupa roadele lui” (Luca 6:44). Pomul bun nu face fructe rele, si nici pomul cel rau nu face fructe bune. “Dupa roadele lor îi veti cunoaste. Au doara culeg oamenii struguri din spini sau smochine din maracini?” (Matei 7:16).

Nu: spinii nu se culeg din vita de vie, nici scaietii din smochini. Pomul bun da roada buna, iar pomul rau da roada rea. Acest lucru este atât de lamurit pentru fiecare, încât nu este nevoie de nici un fel de dovada.

Domnul Iisus a folosit exemple atât de lamurite din natura, pentru a-i învata pe oameni adevaruri duhovnicesti si morale limpezi, fiindca natura slujeste în general ca cel mai desavârsit chip al vietii omului duhovnicesc.

Închipuiti-va doar o clipa ca nu stiti nimic despre Domnul Iisus Hristos; ca nu ati auzit de El niciodata; ca nu ai citit niciodata Evanghelia Lui. Si închipuiti-va în acelasi timp ca va aflati într-o tara ai carei singuri locuitori sunt Apostolii Lui, sfintii si mucenicii, barbati si femei bine placuti lui Dumnezeu; toti cei care L-au urmat pe Hristos si au vietuit dupa Legea si exemplul Lui.

Atunci, v-ati afla printre ucenicii unui învatator necunoscut voua; printre soldatii unei capetenii necunoscute voua; si veti vedea roadele unui pom necunoscut voua. Nestiind nimic despre Hristos, ati ajunge sa-L cunoasteti prin oamenii Sai.

Prin ucenicii Sai, ati ajunge sa-L cunoasteti pe cel mai bun Învatator care se afla sub soare; prin soldatii si urmatorii Sai, ati ajunge sa-L cunoasteti pe cel mai puternic si mai biruitor Cârmuitor care a pasit vreodata pe pamânt; prin roadele Lui, ati ajunge sa cunoasteti pomul cel mai dulce si mai roditor, Pomul Vietii, a carui dulceata întrece dulceata tuturor celorlalti pomi din lumea zidita.

Astazi Biserica sarbatoreste pomenirea unei cete mici de ucenici si urmatori ai Sai.

Astazi Biserica aduce înaintea voastra numai trei sute optsprezece dintre roadele Sale dulci, înmiresmate si nestricacioase. O ceata mica dar aleasa.

Acestia sunt cei treisute si optsprezece Sfinti Parinti ai Primului Sinod Ecumenic, care s-a tinut la Niceea în anul 325, în timpul împaratului Constantin cel Mare, pentru apararea, lamurirea si întarirea Credintei Ortodoxe.

La vremea aceea, se aratasera “lupi îngrozitori” (Fapte 20:29) sub chipul înselator al pastorilor Bisericii, care din pricina vietilor lor desfrânate, nu au putut afla un loc pentru adevarul lui Hristos în launtrul lor, ci au lasat credinta deoparte, învatându-i pe oameni desfrânarea pe care o traiau ei.

De aceea, Duhul Sfânt i-a adus pe acesti sfinti ai lui Dumnezeu la un loc, la un Sinod, astfel încât, adevaratii învatatori ai lui Hristos sa fie vazuti, ca împotrivitori ai minciunii; si pentru ca sa se vada taria celor care lupta pentru Hristos asupra celor care lupta împotriva Lui; pentru ca sa se vada roada adevarata, dulce a Pomului Celui bun care este Hristos, împotrivindu-se roadelor putregaite si amare ale pomului celui rau.

Precum stelele care licaresc pe cer îsi primesc lumina de la soare, tot asa Sfintii Parinti au stralucit la Niceea, primind lumina de la Domnul Hristos si Duhul Sfânt. Acestia erau barbati purtatori de Hristos, caci Hristos traia si stralucea în fiecare dintre ei. Acestia erau mai mult salasluitori ai cerului decât ai pamântului, mai mult ca îngerii decât oameni. Acestia erau, întru adevar, Biserica a Dumnezeului Celui viu, precum Dumnezeu a zis ca: “Voi locui în ei si voi umbla în ei” (II Corinteni 6:16).

Nu este destul sa pomenim doar pe trei dintre ei, pe cei pe care îi cunoasteti cel mai bine, ca sa va faceti o idee despre felul cum erau ceilalti trei sute cincisprezece: Sfântul nostru Parinte Nicolae, Sfântul Spiridon si Sfântul Atanasie cel Mare?

Multi dintre ei au venit înaintea Sinodului, purtând pe trupurile lor ranile primite pentru Hristos: de exemplu, Sfântul Pafnutie îsi pierduse un ochi la locurile de suferinta.

Toti straluceau cu o lumina launtrica, care venea de la Dumnezeu, si în care adevarul era vazut si stiut. Ca urmatori ai lui Hristos care a fost rastignit, ei priveau suferintele lor ca pe nimic, care le-au adus o neînfricare nemarginita si de negrait prin cuvânt, în apararea adevarului.

Prin cunoasterea adevarului cea data lor de la Dumnezeu si prin neînfricarea lor în apararea adevarului, acesti Sfinti Parinti au dovedit netemeinicia si au dat o lovitura ereziei lui Arie celui rau, si au alcatuit Crezul pe care îl tinem si îl marturisim astazi ca pe adevarul mântuirii lui Dumnezeu.

Evanghelia de astazi nu vorbeste despre acest Sinod, ci despre ultima rugaciune a Domnului nostru Iisus Hristos catre Tatal Sau cel Ceresc.

De ce citim aceasta rugaciune în Evanghelia de astazi?

Pentru ca aceasta rugaciune si-a aratat lucrarea la Primul Sinod Ecumenic. Prin puterea acestei rugaciuni, Dumnezeu a facut pe Sfintii Parinti de la acest Sinod aparatori credinciosi si neînfricati ai adevarului, si biruitori asupra iscodirii si rautatii oamenilor si dracilor. Aceasta este rugaciunea cea mare:

Atunci, Iisus, ridicând ochii Sai la cer, a zis: Parinte, a venit ceasul! Preaslaveste pe Fiul Tau, ca si Fiul sa Te preaslaveasca. Tot ceea ce i-a învatat Domnul pe oameni sa faca, a facut El Însusi. El i-a învatat pe oameni sa se roage asa: “Tatal nostru, Care esti în ceruri” (Matei 6:9). Si El a ridicat ochii Sai la cer, unde se salasluieste Tatal si a zis: “Tata!” El nu spune “Tatal nostru”, cum spunem noi, ci pur si simplu “Tata!”

Numai El singur putea spune “Tatal Meu”; El si nimeni altcineva, nici în cer nici pe pamânt, fiindca El este Fiul Cel Unul Nascut al Tatalui ceresc, cel Unul deopotriva cu Tatal în fiinta si în esenta – Cel Unul Fiu al Cel Unuia Tata – pe când noi suntem numai fii adoptati prin mila si harul lui Dumnezeu.

Ridicând ochii Sai – nu numai ochii Sai cei trupesti ci si ochii Sai cei duhovnicesti – si mai întâi acestia din urma. Vamesul nu voia nici ochii sa-si ridice catre cer (Luca 18:13), fiindca acesta îsi simtea starea de pacatosenie.

Cu toate astea, Domnul de bunavoie Si-a ridicat ochii Sai la cer, caci El era fara de pacat. A venit ceasul Lui – ceasul celei mai mari suferinte. Numai El singur a vazut lamurit acest ceas, cel mai cumplit ceas de la începuturi pâna la sfârsitul veacurilor. Numai El singur a vazut aceasta deslusit chiar dintru începuturi, si dintru început El a spus aceasta mai dinainte, si a vorbit despre aceasta ucenicilor Sai. Dar ucenicii Sai nu întelegeau, nici inimile lor nu au simtit durerea cât mai era înca vreme de zile, ci numai când vremea era aproape.