E o minune pentru mine cã Domnul nu m-a uitat pe mine, zidirea Lui cea cãzutã. Unii cad în deznãdejde, so­cotind cã Domnul nu le va ierta pãcatele. Asemenea gân­duri vin de la vrãjmasul.

Domnul e atât de milostiv, cã nu putem pricepe aceasta. Cel al cãrui suflet s-a umplut de iu­birea lui Dumnezeu în Duhul Sfânt, acela stie cum iubeste Domnul pe om. Dar când sufletul pierde aceastã iubire, atunci se întristeazã si tânjeste si mintea lui nu vrea sã se opreascã, ci cautã un asemenea Dumnezeu”;

– „Sufletul păcătos care nu cunoaște pe Domnul se teme de moarte, gândind că Domnul nu-i va ierta păcatele sale. Dar aceasta e pentru că sufletul nu cunoaște pe Domnul și cât de mult ne iubește. Dacă oamenii ar ști aceasta, nici un singur om n-ar mai deznădăjdui, pentru că Domnul nu numai că iartă, dar se și bucură de întoarcerea păcăto­sului. Chiar și atunci când moartea îți bate la ușă, crede cu tărie că, de îndată ce vei cere iertare, o vei și dobândi.

Domnul nu e ca noi. El este blând și milostiv și bun, și atunci când sufletul îl cunoaște, el se minunează fără sfâr­șit și zice: „Ah, ce Dumnezeu avem!

Duhul Sfânt a dat Bisericii noastre să cunoască cât de mare este milostivirea lui Dumnezeu.

Domnul ne iubește și ne primește cu blândețe, fără re­proșuri, așa cum în Evanghelie tatăl fiului risipitor nu i-a făcut acestuia reproșuri, ci a dat poruncă slujitorilor să-i dea o haină nouă, să-i pună în deget un inel scump și încălțăminte în picioare, să junghie vițelul cel gras și să se veselească și nu l-a învinuit [Lc. 15].

Cu câtă blândețe și răbdare trebuie să îndreptăm și noi pe fratele nostru, ca să fie praznic în suflet pentru întoar­cerea lui!

Duhul Sfânt învață sufletul în chip negrăit să iubească pe oameni”.

– „Domnul iubește pe toți oamenii, dar încă și mai mult îl iubește pe cel care îl caută.

„Pe cei ce Mă caută îi iubesc, zice Domnul, și cei ce Mă caută vor afla har” [Pr 8, 17]. Iar cu el [cu harul] viața e ușoară și bună, sufletul e vesel și spune: „Domnul meu, eu sunt robul tău”.

O mare bucurie e în aceste cuvinte: dacă Domnul e al nostru, atunci toate sunt ale noastre. Iată cât de bo­gați suntem!

Mare și necuprins e Domnul nostru, dar pentru noi El S-a micșorat ca să-L cunoaștem și să-L iubim, ca din iubi­rea lui Dumnezeu să uităm pământul, să trăim în ceruri și să vedem slava Domnului.

Celor pe care i-a ales, Domnul le dă un har atât de ma­re, că în iubirea lor îmbrățișează tot pământul, lumea în­treagă, și sufletele lor ard de dorința ca toți oamenii să se mântuiască și să vadă slava Domnului.

Domnul a spus ucenicilor Lui: „Copii, aveți ceva de mâncare?” [In 21, 5]. Ce mare iubire e în aceste cuvinte duioase: Domnul ne numește „copii”. Ce bucurie mai ma­re decât aceasta?

Trebuie să cugetăm adânc asupra acestor cuvinte și asu­pra suferințelor Domnului pentru noi pe cruce.

Cât de mult iubește Domnul zidirea Sa”.

– „Mult ne iubește Domnul; știu aceasta de la Duhul Sfânt pe Care mi L-a dat Domnul prin singură milostivirea Lui.

Sunt un om bătrân și mă pregătesc de moarte, și scriu adevărul de dragul norodului. Duhul lui Hristos, pe Care mi L-a dat Domnul, vrea mântuirea tuturor, ca toți să cunoască pe Dumnezeu.

Domnul a dat tâlharului raiul; tot așa va da raiul și oricărui păcătos. Pentru păcatele mele sunt mai rău decât un câine râios, dar m-am rugat lui Dumnezeu să mi le ierte, și mi-a dat nu numai iertarea, dar și Duhul Lui, și în Duhul Sfânt am cunoscut pe Dumnezeu”;

– „Domnul nu vrea moartea păcătosului [Iz 18, 32], iar celui ce se pocăiește îi dă în dar harul Duhului Sfânt. El dă sufletului pacea și libertatea de a fi cu mintea și inima în Dumnezeu. Când Duhul Sfânt ne iartă păcatele, atunci su­fletul primește libertatea de a se ruga lui Dumnezeu cu mintea curată; atunci el vede liber pe Dumnezeu și rămâ­ne întru El în odihnă și bucurie. Aceasta e adevărata liber­tate. Dar fără Dumnezeu nu poate fi libertate, pentru că vrăjmașii tulbură sufletul prin gândurile cele rele.

Voi spune adevărul în fața lumii întregi: sunt un tică­los înaintea lui Dumnezeu și aș fi deznădăjduit de mântui­rea mea dacă Dumnezeu nu mi-ar fi dat harul Sfântului Său Duh. Și Duhul Sfânt m-a învățat și de aceea scriu de­spre Dumnezeu fără osteneală, pentru că El mă atrage să scriu.

Mi-e milă și plâng și suspin pentru oameni. Mulți gân­desc: „Am făcut multe păcate: am ucis, am zburdat, am siluit, am defăimat, am desfrânat și am făcut multe alte lucruri”, și de rușine nu vin la pocăință. Dar ei uită că îna­intea lui Dumnezeu toate păcatele lor sunt ca o picătură de apă în mare”.

– „Ce fericiți suntem noi creștinii: ce Dumnezeu avem!”.

Sfantul Siluan Athonitul