Dragi, scumpi si minunati prieteni – toti!

Presupunand ca scrisoarea mea va ajunge la voi in ajunul Pastelui, va transmit deja urarile mele cele mai bune si va salut pe voi toti cu vechea dar neimbatranita salutare: „Hristos a Inviat!” Ce minunat dar a fost pentru noi sa va vizitam inca o data. Am avut mai mult timp sa discutam, sa va vedem fetele luminoase, sa va ascultam cuvintele duioase si sa va primim atat de multele si graitoarele expresii de iubire si incomparabila ospitalitate! In chip cu totul minunat, ati ramas cu totii in viata dupa atat de multe si incredibile incercari, in special, in timpul marelui razboi pentru apararea patriei.

Pentru mine, perioada razboiului a coincis cu timpul petrecerii mele in pustie. Locuinta mea erau pesterile din coastele abrupte ale stancilor, care erau lovite de valurile marii in zilele si noptile cu furtuna, ale caror lovituri le simteam stand culcat in asternutul meu nu prea moale. In acele zile sinistre pentru intreaga Europa, marea se odihnea pentru ca nu avea vapoare, nave, caiace, si am avut mai multa liniste decat as fi avut in anii fara razboi.

A fost timpul unei rugaciuni puternice pentru pace in toata lumea, in special pentru Rusia. Am auzit nu o data ca nemtii aveau de gand sa termine cu Rusia. Ofiterii lor nu ascundeau planurile lor privind genocidul: sa imparta teritoriile cucerite soldatilor care au luptat pe frontul din Rasarit (pentru nemti), pastrand din populatia Rusiei aproximativ 30 de milioane de muncitori, fara drept la invatamant, deoarece rusii nu erau considerati de catre ei oameni, ci vite de munca (untermensch)[1].

Istoria omenirii este plina de felurite crime, dar nu este pacat mai mare decat razboaiele, in special ale timpurilor noastre, „razboaiele mondiale”, cand intr-un fel sau altul toti oamenii sunt antrenati la fratricid: unii se bucura astazi ca sunt ucisi sute de mii, chiar milioane de o singura parte; maine, cei ce au avut de suferit se bucura ca au fost razbunati cei ucisi. Si astfel intreg Pamantul se invaluie in intunericul dusmaniei Iadului; Duhul Sfant paraseste sufletele oamenilor si deznadejdea salasluieste in sufletele lor. Au trecut 30 de ani, pacea inca nu s-a dobandit, intunericul nu s-a risipit si lumina iubirii inca nu lumineaza clar Pamantul.

In acei ani de cosmar, eu m-am rugat indelung, mai ales noaptea. Plangeam in hohote ore intregi si ma rugam „pentru pacea a toata lumea”, pentru Rusia, pentru poporul rus, care era amenintat de cea mai mare primejdie – deplina lui distrugere.[2]

(…) Acum eu imi daruiesc toate puterile mele si timpul meu oamenilor ce se afla in suferinta, in deznadejde, celor “zdrobiti de saracie” si de dispretul celor ce ii inconjoara. Experienta pustiei ma ajuta in aceasta slujire. Daca eu insumi nu as fi cunoscut o astfel de saracie, despre care cei din tarile europene occidentale nu au nici un fel de notiune, nu as fi putut intampina pe saraci si umiliti cu un astfel de sincer respect fata de personalitatea lor si cu intelegerea ce mi-a fost data fata de suferintele lor. In pesteri, unde stanca este goala si deasupra capului si pe laturi, in linistea noptilor, duhul omului se elibereaza pentru a contempla intreaga lume, de la momentul Creatiei si pana la cel ce sta la hotarele timpurilor pamantesti. Daca nu as fi avut „ragazul” pustiei pentru gandul staruitor la soarta omului, la sensul venirii lui in aceasta lume, nu as fi putut ajuta oamenii inteligenti (si nu sunt putini) cu inima gingasa, care cauta o iesire din starea ce s-a creat in aceasta lume atat pentru ei cat si pentru intreaga omenire. Asa petrec eu acum intr-o stare de adanca multumire fata de Pronia Dumnezeiasca, pentru zilele grele mai multe decat cele usoare, deoarece in suferinta se naste intelepciunea.