– Da, dar să te simți că ești un copil neastâmpărat. Să recunoști că ai mâhnit pe Părintele tău și să plângi pentru aceasta. Atunci vei simți mângâierile cele dum­nezeiești. Să nu spui: Deoarece sunt copil, Dumnezeu trebuie să mă iubească și să mă ierte. Așadar pot să fac neorânduieli.

– Părinte, m-am neliniștit atunci când am citit la Sfântul Grigorie de Nissa că pentru a-L chema Tată” pe Dumnezeu trebuie să fi ajuns la nepătimire”, altfel aceasta este “ocară și batjocură”[[2]]( %5Fftn2 "ftnref2").

– Binecuvântato, nu te mâhni. Aceasta a scris-o Sfântul pentru cei ce trăiesc în mod răzvrătit și păcătos. Dar când, deși păcătuiește cineva, își simte totuși adânc vinovăția sa, atunci îl poate numi “Tată” pe Dumnezeu.

– Părinte, simt că nu sunt în rânduială față de Dum­nezeu și aceasta mă doare.

– Din clipa în care simți că nu ești în rânduială și spui cu smerenie, “am greșit, Dumnezeul meu”, Dumnezeu iartă, ajută și dă harul Său, și dacă moartea te va afla în starea aceasta, te vei mântui. Pentru că nu spui în mod simplu că nu ești în rânduială și rămâi pe un drum strâmb, ci te nevoiești. Nu ești – Doamne ferește! – în stare demonică. Mai mult sau mai puțin, aici, în mănăstire, toate surorile sunteți, cu ajutorul lui Dumnezeu, în pocăință. Apoi să știi că atunci când omul duhovnicesc simte că este într-o stare duhov­nicească proastă, primește har dumnezeiesc, pentru că această simțire pe care o are pentru păcătoșenia sa este ca o spălare.

Când cineva îmi spune cu durere: “Sunt așa și așa”, mă bucur de el, pentru că, recunoscându-și greșalele, se va slobozi de ele. Odată am găsit un om care stătea într-o colibă cu pisici și câini. Nici foc nu aprindea pen­tru că se temea să nu-i ardă coliba. Era cu desă­vârșire părăsit. M-a durut și mi-a fost milă de el, dar acela mi-a spus: “Să nu-ți fie milă de mine, călugăre; trebuie să mă chinuiesc. Dacă ai ști ce am făcut, nu ti-ar mai fi milă de mine. Pentru mine este mult și aici unde sunt “. Ei, pe acesta, orice ar fi făcut, oare nu-l va iconomisi Dumnezeu? Și acum[[3]]( %5Fftn3 " ftnref3"), pe când eram în spi­tal, a venit o femeie care avea mâinile găurite din pri­cina transfuziilor. Era într-o stare nenorocită. Sărmana avea toate venele găurite. „ Nu am făcut nici un bine, îmi spune. Dar poate o să-Și facă milă Dumnezeu pen­tru acestea ce le sufăr și o să mă ia în rai! Am neputința aceasta, și cealaltă… “. Și a spus, a tot spus o grămadă de cusururi. Ce lucrare fină făcea în ea însăși! Eu nu am văzut un alt om într-o astfel de stare!

– Părinte, am auzit pe cineva spunând: “Imi spune gândul că Hristos Se va purta cu îngăduință”. Este corect gândul acesta?

– Când omul are smerenie mare, își recunoaște greșala, își simte vinovăția într-o măsură mare și suferă, atunci Hristos Se va purta cu îngăduință și-l va ierta. “Fiul Meu, îi va spune, nu te mai gândi. Gata, s-a rezol­vat”. Dar dacă nu-și simte vinovăția sa și se odihnește la gândul că Hristos Se va purta cu îngăduință și milă, aceasta este foarte primejdios. Adică Hristos îi va pre­mia pe păcătoși?

Recunoașterea cea corectă a stării noastre Il mișcă pe Dumnezeu și ne dă ajutor și bucurie paradisiacă. Dacă ne-ar fi ajutat și nerecunoașterea, Dumnezeu nu ne-ar fi cerut-o pe cea dintâi.

– Părinte, ați spus “recunoașterea cea corectă” a stării noastre. Există și recunoaștere necorectă?

– Da, se poate ca cineva să aibă o cunoaștere greșită despre sine, să se îndreptățească și să-și odih­nească gândul. De aceea, atunci când spun că există recunoașterea greșelii, se înțelege că există fie și o mică străduință pentru îndreptare. De pildă, îți datorez cinci sute de mii de drahme și atunci când te văd îți spun: “Iți datorez cinci sute de mii”, dar nu mă pre­ocupă grija să-ți întorc banii; ci numai recunosc în mod simplu că am o datorie. După puțin timp iarăși mă gân­desc și-ți spun: “Da, da, am această datorie”. Insă asta nu înseamnă recunoaștere. Când cineva recunoaște cu adevărat că are o datorie, nu doarme; caută să afle cum s-o achite. Și atunci când spune: “Am o datorie”, este vestit și celălalt, prin felul cum o spune, că într-adevăr îl preocupă problema.

Simțirea păcătoșeniei și sporirea în nevoință

– Părinte, când cineva nu merge bine în nevoință sa, este corect să-și spună: “Așa ești și așa vei fi. Nimic mai bun nu aștept de la tine”?

– Dacă înfruntă așa starea sa, se poate înșela; poate ajunge să spună: “Cei care sunt pentru rai, oricum vor merge în el. Așadar, de ce să mă mai nevoiesc?”. Adică Sfinții s-au sfințit fără nevoință? Unul ca acesta, deși nu se nevoiește, așteaptă să se îndrepte, să se elibereze de patimile lui. Face ca acel bătrân care, voind să mănânce mure, ședea jos sub rugul de mure cu gura căscată și aștepta să-i cadă vreo mură în gură.

– Părinte, cum pot înțelege dacă am sporire duhov­nicească?

– Dacă ai simțirea păcătoșeniei tale, vei avea și sporire duhovnicească. Cu cât îți vei vedea mai mari păcatele tale, cu atât mai mare simțire vei dobândi și cu atât mai mult vei spori.

– Părinte, se poate ca cineva să-și recunoască gre­șeala sa și să nu sporească?

– Când omul își recunoaște greșeala sa și cade iarăși, fără să vrea, înseamnă că există mândrie sau predispoziție spre mândrie și de aceea nu-l ajută Dumnezeu să sporească.

A-și simți cineva păcătoșenia sa este un lucru mare și dăruiește putere mare. După aceea se scârbește de sine, se smerește, atribuie toate bunătățile sale numai iubirii de oameni și bunătății lui Dumnezeu și simte o mare recunoștință. De aceea. Dumnezeu iubește mai mult pe păcătoșii care își recunosc păcătoșenia lor, se pocăiesc și trăiesc în smerenie, decât pe cei ce se nevoiesc mult, dar nu-și recunosc păcătoșenia lor și nu au pocăință.

Să cerem cu smerenie mila lui Dumnezeu pentru îndreptarea noastră

– Părinte, atunci când Sfinții Părinți spun că pocăința este hotărârea de a nu mai face păcatele săvârșite mai înainte și părerea de rău pentru ele înseamnă că trebuie să ne aducem aminte de ele continuu?

– Nu, nu trebuie să ne aducem aminte de fiecare păcat separat, ci să avem simțirea continuă a păcătoșeniei noastre. Până la un punct trebuie să se gândească cineva la o greșeală a sa, iar apoi să ceară smerit mila lui Dumnezeu și, dacă nu există mândrie, Dumnezeu va ajuta. Și mai ales atunci când cineva este sensibil, este mai bine să-și uite păcatele lui cele vechi după ce i s-au iertat prin pocăință și mărturisire. Unuia ca acesta vrăjmașul îi poate aduce aminte de păcatele lui de odinioară și să-l amețească cu gândurile ca să-i mănânce timpul și să-l distragă de la rugăciune. Insă cel care nu este sensibil și vede că se naște mândria înlăuntrul său atunci este bine să-și aducă în minte păcatele sale, ca să se smerească.

– Părinte, se poate ca cineva să aibă simțirea păcătoșeniei lui și să nu aibă pocăință?

– Da, dacă nu are smerenie. Când se amestecă egoismul în pocăință, omul gândește mereu: “Cum de am făcut aceasta? Cum de au văzut-o și alții? Ce părere își vor face despre mine?”, și se chinuiește. Expresiile “Cum de am făcut aceasta iarăși?” și “Oare cum am ajuns aici?”, au egoism; nu au pocăință. Trebuie să înțeleagă că a greșit și să ceară smerit mila lui Dumnezeu. Să spună: “Dumnezeul meu, am greșit, iarta-mă. Sunt un ticălos. Fie-Ți milă de mine. Dacă nu mă ajuți, mai rău mă pot face, dar mai bun nicidecum. Singur nu mă pot îndrepta”, și să se străduiască să nu mai facă. Mulți oameni care au greșit și i-a durut pentru că L-au rănit pe Dumnezeu, iar nu pentru că au scăzut în ochii oamenilor, s-au sfințit.

Când cineva trăiește lumește, dar după aceea taie legăturile cu duhul lumesc, este atras de multe ori de el fără să vrea. Cu toate acestea nu trebuie să deznădăjduiască. Cred că în cazul acesta sporire este și faptul că începe neliniștea cea bună, care mustră sufletul pentru greșelile ce le-a făcut și pentru ceea ce trebuia să facă, dar nu a făcut. Incet-încet începe o luptă, omul se smerește vrând-nevrând și se deznădăjduiește cu deznădejdea cea bună, adică se deznădăjduiește de eul său. Atunci pe toate le atribuie harului lui Dumnezeu și crede cu adevărat ceea ce a spus Domnul: “Fără Mine nu puteți face nimic”[[4]]( %5Fftn4 " ftnref4"). Dacă în continuare se nevoiește cu mărime de suflet, cu multă smerenie, nădăjduind în atotputernicia lui Dumnezeu, Bunul Dumnezeu îl va milui.

Mâhnirea pentru greșalele noastre

– Părinte, cum poate fi ajutat cineva ca să nu facă aceeași greșală?

– Dacă îl doare cu adevărat pentru greșeala sa nu o va mai face. Trebuie să existe zdrobire lăuntrică și pocăință sinceră ca să se îndrepte. La aceasta se referă Sfântul Marcul Ascetul când spune: “ Dacă omul nu se va mâhni pe măsura greșelii, cade ușor în aceeași greșală “[[5]]( %5Fftn5 " ftnref5"). Adică dacă greșeala este mică, e trebuință de pocăință mai mică, dacă este mai mare, de o pocăință mai mare. Atunci când cineva și-a priceput mărimea greșelii sale și nu se întristează “pe măsura greșelii”, atunci ușor cade în aceeași greșală sau în una mai mare.

– Cum ne vom da seama că nu ne-am mâhnit “pe măsura greșelii”?

– Dovada este căderea în aceeași greșeală. Apoi, atunci când vă supravegheați să nu stabiliți numai diagnosticul. Voi faceți mereu analize microbiologice, aflați microbul, îl priviți și spuneți: “Trebuie să-l omoram”, dar nu începeți tratamentul.In regulă, ați depistat că aveți o boală. Tac, să vedeți și cum să o vindecați. Ce folos este dacă faceți mereu analize-analize fără să încercați să vă îndreptați? Spuneți: “Am patima aceasta, o am pe cealaltă”, dar nu le tăiați, ci rămâneți în ele văicărindu-vă. Astfel vă risipiți puterile și vă irosiți timpul. Vă irosiți și mintea, și inima. Vă îmbolnăviți de întristare și după aceea nu mai faceți nimic. Iar apoi, atunci când vă faceți bine, începeți: “Oare de ce m-am îmbolnăvit atunci? Și cum m-am îmbolnăvit?”. Nu spun să nu vă supravegheați pe voi înșivă și să vă lăsați greșelile să treacă neobservate, însă trebuie mers numai până la un punct, măi copilașule, și cu întristarea! Nu nepăsare, dar nici nenorocire. Ai făcut ceva care nu a fost bine? Te-ai gândit la el? L-ai văzut? L-ai recunoscut? L-ai mărturisit? Mergi înainte, nu te împiedica. Ține-l numai în memorie ca să iei aminte altă dată, dacă ți se va da o pricină asemănătoare. Intristarea pentru greșalele noastre nu are nici o valoare dacă nu încercăm să le îndreptăm. Este ca și cum am plânge pe un bolnav mereu fără să-i oferim ajutor pentru întremare.

– Părinte, dar când te chinuiești pe dreptate pentru vreo greșeală, nu trebuie să te mâhnești?

– Trebuie să te mâhnești, dar mâhnirea să fie pe măsură. Dacă nu te doare, vei fi “tra-la-la” și vei cădea iarăși în aceeași greșeală; nu te vei îndrepta. Dar dacă din mâhnirea pocăinței treci în deznădejde, atunci înseamnă că te-ai mâhnit mai mult decât trebuia. In aceste cazuri trebuie să-ti dai ție însuți puțin curaj și să înfrunți greșeala cu puțină nepăsare bună.

Prihănire de sine și nu deznădejde

– Părinte, oare este ușor ca dintru început să simțim în profunzime păcătoșenia noastră?

– Dumnezeu, din dragoste, nu îngăduie ca încă de la începutul vieții noastre duhovnicești să ne simțim păcătoșenia noastră, ca să nu ne încovoiem. Există suflete mărinimoase și sensibile care nu ar fi putut rezista și s-ar fi vătămat. Așadar, ne orbește ochii ca să nu ne vedem toate păcatele deodată. Se poate, de pildă, să avem găinaț la manșetă, iar noi să credem că avem flori. Inaintând puțin câte puțin în nevoința noastră, Dumnezeu îngăduie să începem a ne vedea greșelile noastre și ne dă și putere să ne nevoim ca să ne îndreptăm. Lucrarea fină vatăma atunci când nu există experiență. La fel se întâmplă și cu simțirea bineface­rilor lui Dumnezeu. Dacă ar vedea omul binefacerile lui Dumnezeu încă de la începutul vieții lui duhov­nicești, ar păți hemoragie duhovnicească. Pentru că, atunci când cineva vede binefacerile lui Dumnezeu și totodată își simte nemulțumirea sa, se topește.

– Părinte, nu-mi văd greșalele mele și inima îmi este ca piatra.

– Uneori îngăduie Dumnezeu să nu ne vedem gre­șalele noastre și inima să ne fie ca piatra, pentru că alt­fel se poate ca diavolul să ne arunce în deznădejde. Omul trebuie să se gândească la păcătoșenia lui cu discernământ. Pocăința care are în ea neliniște și dez­nădejde nu este de la Dumnezeu; și-a băgat și aghiuță codița acolo. Trebuie luare aminte, pentru că se poate ca diavolul să-l apuce din cele de-a dreapta, din pocăință, și să-l arunce în cele de-a stânga, în mâhnire sau deznădejde, în așa fel încât să-l zdrobească sufletește și trupește și să-l netrebnicească. Adică îi aduce cealaltă zdrobire, care are neliniște, ca să-l facă cioburi. Se poate, de pildă, să-i spună: “Ești foarte păcătos, nu te vei mântui”. Chipurile se interesează de sufletul tău, dar de fapt îi pricinuiește neliniște și deznădejde. Dar nu o să-l lăsăm pe diavolul să facă ceea ce vrea. Atunci când diavolul îți spune: “Ești păcătoasă”, tu să-i spui: “Și ce te interesează aceasta pe tine? Voi spune că sunt păcătoasă, când vreau eu, nu când vrei tu”.

– Părinte, cărei pricini i se datorește melancolia care de multe ori vine în suflet?

– Melancolia și apăsarea sufletului se datoresc de obicei mustrărilor de cuget provenite din sensibilitate, și atunci omul are nevoie de mărturisire ca să poată fi ajutat de duhovnic. Pentru că, dacă este sensibil, se poate ca greșala să fie foarte mică, dar vrăjmașul diavol s-o mărească, să i-o arate cu microscopul, ca să-l arunce în deznădejde și să-l netrebnicească. Poate să-i spună, de pildă, că a mâhnit, chipurile, mult pe unii, că le-a pricinuit greutăți etc, și să-l facă să se mâhnească mai mult decât poate suporta. Dacă diavo­lul se interesează așa de mult de unele ca acestea, de ce nu se duce să necăjească conștiința unui om stăpânit de nesimțire? Dar pe cel nesimțitor, dimpo­trivă, îl face să considere întru nimic o greșeală mare de a sa, ca să nu-și vină în simțire.

Omul trebuie să se cunoască pe sine așa cum este, nu așa cum îl prezintă vrăjmașul diavol, deoarece acesta se interesează numai spre răul nostru. Nicio­dată să nu deznădăjduiască, ci îi ajunge numai să se pocăiască, deoarece și păcatele lui sunt mai puține decât cele ale diavolului, și are și circumstanțe atenu­ante, deoarece a fost plăsmuit din pământ, și din nea­tenție a alunecat și s-a murdărit.

Pentru ca nevointa să fie corectă, trebuie ca noi să învârtim roata invers de cum o învârtește diavolul. Dacă ne spune că suntem ceva, să cultivăm prihănirea de sine. Dacă ne spune că nu suntem nimic, să spunem: “Dumnezeu mă va milui”. Dacă omul se mișcă așa, în chip simplu, cu încredere și nădejde în Dum­nezeu, intră în viata lui pocăința, smerenia și urcă la înălțimi duhovnicești.

– Părinte, adică prihănirea de sine nu ajută în ne­vointa duhovnicească?

– Ajută, dar este trebuință de discernământ. Se poate, de pildă, ca cineva să-și spună sieși: “Ești un prost…”. Dar s-o spună cu smerenie, ca să-și bată joc de diavol, dar și cu noblețe, nu cu ticăloșie. Prihănire de sine, nu deznădejde.

Semnul maturității duhovnicești este să cred că nu fac nimic, să deznădăjduiesc în sensul cel bun de mine însumi, de eul meu; să simt că prin orice fac, adaug mereu numai zerouri, dar să-mi continui nevointa mea nădăjduind în Dumnezeu. Atunci Bunul Dumnezeu, văzând zerourile bunei mele intenții, își va face milă cu mine, va adăuga la început unitatea și ze­rourile mele vor căpăta valoare și mă voi îmbogăți duhovnicește. Inlăuntrul stării smerite a deznădăjduirii de mine însumi se ascunde starea duhovnicească cea bună.

Lucrare duhovnicească cu lupa

– Părinte, cum poate cineva să se vadă pe sine tot­deauna păcătos?

– Atunci când se cercetează cu luare aminte. Cu cât se cercetează mai cu luare aminte, cu atât se vede mai păcătos.

– Cineva care are multe griji, oare cum va putea fi ajutat să săvârșească lucrarea aceasta?

– Este bine ca în timpul zilei să spună puțin rugă­ciunea și să aibă o oarecare oră de reculegere. Vedeți, băcanul în fiecare seară își numără banii. Dacă nu urmărește ce câștigă și ce datorează, va da faliment și va intra și în pușcărie.

– Părinte, unii oameni nu știu ce să spună la mărtu­risire.

– Aceasta arată că nu fac lucrare fină în ei înșiși. Dacă nu facem lucrare fină în noi înșine, atunci și pe cele mari le scăpăm. Trebuie să ne curățim ochii sufle­tului nostru. Un orb nu vede nimic. Unul care are un ochi, ei, vede și el, dar mai bine vede cel care are amândoi ochii sănătoși. Iar dacă are și telescop și microscop, va vedea curat și pe cele de departe, și pe cele de aproape. De pildă, o iconiță sculptată o pot săvârși în trei ceasuri. Dacă o las câteva zile și mă uit iarăși la ea, îi aflu destule lipsuri. La fel dacă aș lucra la ea și o săptămână, și o lună, și doi ani. Dacă vreau, aceeași iconiță o pot lucra și în cinci ani. Dar după aceea trebuie să lucrez cu lupa. Vreau să spun că lucrarea duhovnicească nu are sfârșit. Cu cât înain­tează cineva duhovnicește, i se curățesc ochii sufletu­lui său tot mai mult și mai mult, își vede greșalele lui din ce în ce mai mari, și astfel se smerește și vine harul lui Dumnezeu. Atunci când Sfinții spuneau: „Sunt păcătos, sunt vrednic de plâns”, o credeau, pentru că ochii sufletului lor deveniseră microscoape. Cu cât înaintau, dobândeau un microscop mai puternic și se vedeau că sunt mai păcătoși. Iată, îmi privesc mâna cu ochiul liber și mi se pare că este frumoasă. Dacă însă aș privi-o cu lupa, aș vedea acești peri, care acum abia îi zărești, ca pe niște chiparoși mici. “Măi, copilașule, oare ce sunt eu? Om sălbatic?”, îmi voi spune. Dacă și duhovnicește veți lucra astfel, vă veți scârbi de omul vostru cel vechi.

Omul nostru cel vechi este un chiriaș rău înăuntrul nostru și, ca să plece, trebuie să-i dărâmăm casa și să începem să zidim clădirea cea nouă, pe omul cel nou”.

[[1]]( %5Fftnref1 " ftn1") Sf. Isaac Sirul, “Cuvinte ascetice“, Cuv. 19, p. 96. ș. u. Termen al limbajului patristic desemnând acea stare fericită potrivit căreia, după o nevointă de mai mulți ani, lucrarea patimilor încetează și omul ajunge, prin harul lui Dumnezeu, “la măsura vârstei plinătății lui Hristos”.

[[2]]( %5Fftnref2 " ftn2") Vezi Sf. Grigorie de Nissa, “Despre rugăciune“, Cuv.2., P. G. 44, 1141 A.

[[3] ]( %5Fftnref3 " ftn3")In 1994, la spitalul de boli canceroase “Teaghenio”, din Tesalonic.

[[4]]( %5Fftnref4 " ftn4") In. 15, 5;

[[5]]( %5Fftnref5 " ftn5") Sf. Marcu Ascetul, “Despre cei ce își închipuie că se îndreptează din fapte“, Filoc. rom., I, Buc, 1993, p. 341.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevointa Duhovniceasca, Ed. Evanghelismos, Bucuresti, 2003)