Acest lucru a venit Mântuitorul să-l corecteze. A venit să se declare El acel Om de care avea nevoie slăbănogul și nu-l găsea, pentru ca să ne dea nouă tuturor un exemplu. Să fim oameni care ajută. Să fim oameni dedicați altora. Să fim oameni care să luptăm împotriva izolării în care se află aproapele și împotriva sin­gurătății. Cineva a fost întrebat odată: „Care este cea mai nenorocită stare în care s-ar afla un om?”. Răspunsul a fost: „Singurătatea”.

Într-adevăr, mulți fac experiența singurătății, a lipsei de pri­eteni, a dezinteresului celor din jurul lor și aceasta face ca mulți să-și piardă sensul existenței, să-și piardă gustul vieții.

Există în jurul nostru mulți factori care promovează singurătatea, printre aceștia un loc important ocupându-l indiferența unuia față de celălalt. Indiferența și dezinteresul. Câți nu zic: „Nu mă interesează vecinul. Ce treabă am eu cu aproapele meu? Am fost eu pus să fiu paznicul aproapelui meu, paznicul fratelui meu?”. Aduceți-vă aminte, cei care mai citiți în Sfânta Scriptură, că acesta a fost răspunsul dat de Cain în fața lui Dumnezeu, după ce îl omorâse pe fratele său Abel: „Au doară eu sunt păzitorul fratelui meu?” (Facere 4, 9).

Un răspuns tipic păcătos, pentru că fiecare din noi e pus, de fapt, să fie păzitor al fratelui său, să se intereseze de fratele său. „Aceasta vă poruncesc, ca să vă iubiți unii pe alții” (Ioan 15, 17) și: „Dragoste mai mare decât aceea, ca cineva să-și pună sufletul său pentru prietenii săi, nimeni nu are” (Ioan 15, 13). Așa spune Mântuitorul cu orice prilej, pentru că numai iubirea creează punți între oameni. Numai iubirea te face să te gândești și la altul, nu numai la tine. Numai ea te îndeamnă să-ți reverși intere­sul și către celălalt.

Evanghelia aceasta este o Evanghelie a comuniunii. Ne învață să purtăm grijă unii față de alții, să trăim ca frații, să nu lăsăm pe nimeni în izolare, în singurătate, să nu lăsăm pe nimeni așa cum a fost lăsat acel slăbănog care, timp de 38 de ani, n-a găsit un om care să-l ajute.

Se plâng unii că nu sunt iubiți. Dar oare s-au gândit să iubească și ei? Iubirea se întoarce spre cel ce iubește. Ea îl bucură întâi pe acela, deși ea se întoarce apoi și dinspre cel iubit. „Cel ce-și iubește frații, spune Sfântul Ciprian, e onorat la rândul său cu prețul iubirii” (Despre gelozie și invidie, 16).

Pilat a rostit, arătându-L pe Iisus iudeilor în momentul Patimilor, acel enigmatic: „Iată Omul!” (Ioan 19, 5). Nici nu știa Pilat ce spune. Sau poate știa. În socoteala lui de roman cinic, va fi închis în această formulă scurtă o întreagă filosofie. Iată cât valo­rează omul în fața voastră. Îl condamnați pe nedrept, dintr-o ambiție pe care eu n-o înțeleg, dar trebuie să vă fac pe voie, ca să vă astâmpăr! „Iată Omul!”, omul pe care Îl reclamați că a vrut să se facă rege. Are el acum înfățișarea unui rege? „Iată-l pe împăratul vostru”, a mai zis Pilat, aruncându-le o batjocură. Asemenea împărat meritați: desfigurat, bătut, desființat ca om! „Să-l răstignesc pe împăratul vostru?”. „Nu avem alt împărat decât numai pe Cezarul de la Roma”, au răspuns, „și dacă nu-L răstignești, nu ești prieten al Cezarului”.

Perfidia era prea mare, ajunsă până la josnicie, numai ca să-și ajungă scopul, pentru că ei înșiși nu erau prieteni ai Cezarului. Îl urau. Dar acum îl foloseau ca să-l silească pe Pilat să-L răstignească pe Iisus. Pilat nu era omul care să-și pună în primejdie postul de procurator, în urma unor reclamații ale localnicilor care, cine știe cum ar fi fost interpretate la Roma. Așa au vrut, așa le-a făcut. Li L-a dat să fie răstignit. Și au răstignit „Omul!” Evident, cu complicitatea lui Pilat și complicitatea lui e cu atât mai gravă, cu cât îl știa și îl declara nevinovat.

Fără să știe exact ce face, Pilat dădea de fapt definiția omului adevărat, a omului pentru alții, a Omului Iisus Hristos care se năs­cuse ca să slujească, nu ca să fie slujit, să se jertfească pentru alții, nu să lase pe alții să se jertfească pentru El.

„Iată Omul!”. Iată omul de omenie, iată omul model, ar fi tre­buit să gândească Pilat, dar el a gândit cu totul altceva! Iată Omul pe care-L aștepta slăbănogul de 38 de ani! Iată Omul pe care-l așteptăm și noi. Pentru că avem și noi slăbănogelile noastre de 38, sau de mai puțini, sau de mai mulți ani, care așteaptă pe cineva să ni le vindece.

...Am putea spune acum: „Iată Biserica! Iată Biserica aceasta înte­meiată de Iisus Hristos”. Ea este chemată să răspundă la nevoile tuturor celor chinuiți de singurătate, ale tuturor celor în nevoi. „Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odih­ni pe voi” (Matei 11, 28), voi da răspuns nevoilor și întrebărilor voastre. „Veniți la Mine! Veniți aici, la biserică”. Biserica este trupul lui Hristos (Efeseni 1, 23), iar El este Capul ei (Ef. 1, 22). Este locul, este mâna care ne poate ajuta, care ne poate arunca în scăldă­toarea salvatoare, în scăldătoarea vindecătoare nu numai de bolile trupești, ci și de bolile sufletești.

Omul de care aveți nevoie și pe care îl puteți găsi acum este preotul care slujește în această biserică pentru dumneavoastră și care nu are altă menire decât să fie omul care ajută pe alții, omul care se roagă pentru alții, omul care se sacrifică pentru alții, omul care stă la dispoziția tuturor.

Preotul, spune Sfântul Grigore de Nazianz, e acela care are grijă de tot sufletul, „și dacă e în primejdie de a se pierde, să-i arate calea, iar dacă s-a stricat, să-l aducă din nou la starea cea dintâi” (Despre preoție).

Aceasta să învățăm din Sfânta Evanghelie de astăzi, preoți și cre­dincioși și ori de câte ori vom auzi clopotul și vom vedea biserica, să știm că aceasta este lacul Vitezda și aici este omul care, în numele lui Hristos, e menit să slujească, să ajute, să vindece sin­gurătatea, să vindece izolarea, omul menit ca în numele lui Iisus Hristos cel înviat să vă învețe la rândul său cum să fiți toți oameni pentru alții, ca să nu mai fie pe lume slăbănogi care să se plângă că „nu au om!”.

Să nu mai fie om suferind lăsat pe seama lui însuși!

(predică rostită cu prilejul sfințirii bisericii din Săcele-Brașov, la 13 mai 1985)