Sfânta Liturghie este o lucrare fără sfârșit și plină de măreție în care facem pomenirea unui eveniment universal și veșnic. In Liturghie, ca de altfel în orice rugăciune, intrăm în comuniune cu Duhul lui Dumnezeu, Care le susține și le împlinește pe toate. Duhul Sfânt este Cel Ce a adus la ființă întreaga zidire, Cel Ce sfințește și desăvârșește făpturile cugetătoare.

Hristos le-a cuprins pe toate cele însuflețite și neînsuflețite în rugăciunea Sa din noaptea Cinei celei de Taină. Această rugăciune de mijlocire, pe care Domnul a pecetluit-o prin jertfa Sa de pe Cruce, are puterea să mântuiască întregul univers. Tot ceea ce a săvârșit Domnul, a săvârșit pentru mântuirea lumii. Liturghia este jertfa care îmbrățișează și mântuiește întreaga lume. Iar omul, dacă participă în mod regulat la Sfânta Liturghie și se face părtaș duhului ei, își lărgește ființa și devine asemenea lui Hristos, îmbrățișând întreaga lume în persoana, în ipostasul Său.

Atunci când ne adunăm laolaltă pentru săvârșirea Sfintei Liturghii, nu facem decât să împlinim porunca lui Hristos: „Aceasta să faceți spre pomenirea Mea” (Luca 22, 19; 1 Corinteni 11, 25). Și ori de câte ori împlinim cuvântul Domnului, poruncile Lui, pătrundem în taina Crucii și a învierii Sale.

Cea mai mare și mai de seamă poruncă pe care a dat-o Tatăl Ceresc a fost ca Fiul Său Cel Unul-Născut să Se întrupeze și să Se jertfească pentru mântuirea lumii. Toate celelalte porunci dobândesc putere și valoare prin faptul că fac parte din această taină a Crucii și a învierii lui Hristos, din care izvorăsc tot harul și toată sfințenia. Așadar, atunci când slujim Sfânta Liturghie și împlinim porunca Domnului, ne facem părtași la taina Crucii și a învierii pe care o săvârșește celălalt Mângâietor, Duhul Sfânt.

Acesta nu S-a arătat lumii înainte de Patima și învierea Domnului, fiindcă, potrivit cuvântului Sfântului Evanghelist Ioan, Hristos „nu fusese încă preaslăvit" (Ioan 7, 39).

Precum la începutul zidirii Domnul a grăit o singură dată, zicând: „Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l supuneți” [Facerea 1, 28), iar cuvântul Lui rămâne lucrător până la sfârșitul lumii, la fel și acum, prin rostirea cuvântului dumnezeiesc pe care se întemeiază Sfânta Liturghie, lucrarea acestei taine dăinuiește în veșnicie.

Liturghia este înainte de toate un act dumnezeiesc, repetarea jertfei pe care Mântuitorul Hristos a adus-o o dată pentru totdeauna. In mod paradoxal, Domnul a adus jertfa Trupului și a Sângelui Său în Joia Mare, în ziua dinaintea Sfintelor Lui Pătimiri. După cum vedem, ordinea firească a evenimentelor a fost inversată aici, însă acest lucru nu este întâmplător, deoarece în cugetul lui Dumnezeu jertfa lui Hristos fusese rânduită mai înainte de întemeierea lumii, precum arată Sfântul Apostol Pavel (cf. Evrei 9, 26).

Dumnezeul Cel întreit în Persoane, Care a gândit zidirea omului în cugetul Lui, a cunoscut mai înainte și căderea acestuia. De aceea, El a hotărât în sfatul Său cel mai înainte de veci să nu nimicească lucrarea mâinilor Sale, ci să ia asupră-Și mântuirea omului, prin întruparea Fiului și Cuvântului lui Dumnezeu.

In Vechiul Testament, Prorocită Iudita îi spune Domnului: „Prezentul și viitorul Tu le-ai știut, și cele ce s-au împlinit Tu le-ai gândit” (Iudita 9, 5). Dumnezeu gândește ceva și gândul Său devine realitate. Tot ceea ce gândește ori săvârșește El este veșnic. La fel și lucrarea de mântuire și de răscumpărare a neamului omenesc s-a aflat dintotdeauna în mintea ziditoare a lui Dumnezeu. Fiind, așadar, o lucrare săvârșită în veșnicie, ea desființează timpul nostru mărginit. De aceea Domnul le-a dat ucenicilor Săi Trupul și Sângele Lui în Liturghie mai înainte ca acestea să fie jertfite pe Cruce.

In Cartea Apocalipsei, Hristos este numit „Mielul Cel înjunghiat de la întemeierea lumii" (cf. Apocalipsa 13, 8), iar Sfântul Apostol Petru îl aseamănă pe Mântuitorul cu un „miel nevinovat și neprihănit" (1 Petru, 1, 19). Aceeași viziune o întâlnim și la prorocii Vechiului Testament. Isaia îl înfățișează pe Mesia ca un miel adus spre junghiere: „Ca un miel spre junghiere S-a adus și ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, așa nu Și-a deschis gura Sa. întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat și neamul Lui cine îl va spune?" [Isaia 53, 6-7).

Așa cum am spus deja, în Sfânta Liturghie timpul nostru pământesc este desființat. La începutul Liturghiei, diaconul îi spune preotului: „Vremea este să lucreze Domnul” [Psalmi 118,126). Aceasta înseamnă că lucrarea ce urmează a se săvârși aparține veșniciei, acelei sfere în care lucrează Domnul. In Sfânta Liturghie se întrepătrund, așadar, două sfere sau planuri diferite: planul veșniciei și planul timpului, însă cel care precumpănește este planul veșniciei.

Principalele mărturii referitoare la instituirea Tainei Sfintei Euharistii ne sunt oferite de Sfinții Evangheliști Matei, Marcu și Luca. Sfântul Apostol Ioan nu vorbește despre Cina cea de Taină, însă redă, în cel de-al șaptesprezecelea capitol al Evangheliei sale, rugăciunea arhierească a Domnului, rugăciunea pe care a rostit-o Hristos înainte de a-i împărtăși pe ucenici cu Trupul și Sângele Său. Vedem, așadar, că cei trei evangheliști sinoptici înfățișează doar din exterior evenimentul Cinei celei de Taină, în timp ce Sfântul Ioan pătrunde cu adevărat în miezul acestui eveniment, redând rugăciunea și cuvintele lui Hristos din vremea Cinei. Astfel, el ne face cunoscute toate cuvintele și înțelesurile primei Sfinte Liturghii. Această pericopă de la Ioan este cea dintâi din cele doisprezece Evanghelii care se citesc la Utrenia Sfintelor Pătimiri din Joia Mare.

Sfântul Apostol Pavel, în capitolul al unsprezecelea din întâia sa Epistolă către Corinteni, descrie și el evenimentul Cinei celei de Taină, tâlcuindu-i înțelesul. El

spune că atunci când Domnul le-a dat ucenicilor Trupul și Sângele Său, rostind cuvintele: „Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu..., beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu”, El a adăugat imediat: „Aceasta să faceți spre pomenirea Mea” [1 Corinteni 11, 24). Prin urmare, Domnul a rânduit repetarea actului euharistie ca pe un trofeu de recunoștință pe care credincioșii îl înalță înaintea Lui pentru biruința pe care Hristos a câștigat-o asupra morții.

Liturghia este o sinaxă prorocească. în vremea apostolilor, fiecare mădular al Trupului lui Hristos își aducea propriul său dar prorocesc drept ofrandă în adunarea liturgică, contribuind astfel la zidirea Bisericii, a comuniunii harului lui Dumnezeu. „Când vă adunați împreună, fiecare din voi are psalm, are învățătură, are descoperire, are limbă, are tălmăcire: toate spre zidire să se facă" [1 Corinteni 14, 26), le spune Sfântul Pavel corintenilor. Se pare însă că Apostolul îi îndeamnă pe credincioși să pună în valoare mai degrabă darul prorociei decât vorbirea în limbi sau alte harisme: „Iar dacă toți ar proroci și ar intra vreun necredincios sau vreun neștiutor, el este dovedit de toți, el este judecat de toți; cele ascunse ale inimii lui se învederează, și astfel, căzând cu fața la pământ, se va închina lui Dumnezeu, mărturisind că Dumnezeu este într-adevăr printre voi" [1 Corinteni 14, 24-26).

In primele trei veacuri ale creștinismului, din pricina persecuțiilor, Biserica nu a avut nici libertatea, nici posibilitatea de a se organiza temeinic ca instituție în lume. De aceea, la început, harisma prorociei și mucenicia au fost esențiale pentru viața și dezvoltarea Bisericii. Scriitorii bisericești din veacul al II-lea ne dau mărturie de faptul că în vremea aceea Sfânta Liturghie se săvârșea în mod simplu și prorocesc. Sfântul Iustin Martirul și Filozoful descrie primele sinaxe liturgice ale creștinilor. Potrivit lui, adunările credincioșilor aveau loc duminică seara. Mai întâi se făceau citiri din Vechiul și din Noul Testament, apoi preotul slujitor ținea predica sau cuvântul de învățătură.

La sfârșit se ridicau cu toții în picioare și aduceau rugăciuni împreună cu darul de pâine, de vin și de apă. Preotul aducea rugăciuni de cerere și de mulțumire „după puterea lui", iar poporul răspundea „Amin". Slujba se încheia prin împărtășirea cu Sfintele Daruri. De mare însemnătate pentru noi este aici expresia „după puterea lui", adică în funcție de puterea și de insuflarea harismei prorocești a preotului. Odată cu trecerea timpului, în diferitele biserici locale anaforaua euharistică a fost consemnată în scris și astfel au apărut familii întregi de liturghii. Pe baza acestor rugăciuni euharistice timpurii, cei doi mari sfinți și povățuitori ai creștinătății, Vasile cel Mare și Ioan Gură de Aur, au alcătuit cele două Sfinte Liturghii care le poartă numele și care se săvârșesc în Biserica noastră până în ziua de astăzi.

Apariția acestor două tipuri desăvârșite de liturghie nu a micșorat câtuși de puțin caracterul profetic al adunărilor euharistice, nici nu a făcut să dispară comuniunea harică ce are loc în timpul săvârșirii Sfintei Taine. Dimpotrivă, desăvârșirea teologică și formularea plină de insuflare a textului euharistie alcătuit de acești doi mari Sfinți Părinți îl eliberează pe preotul slujitor de teama nedesăvârșirii sale omenești și de nevoia de a improviza în alcătuirea propriei sale rugăciuni euharistice. El se poate concentra nestingherit și cu încredere asupra slujirii Liturghiei, rostind cu atenție rugăciunile, astfel încât ele devin cu adevărat ale sale, ca și cum el însuși le-ar fi alcătuit. Nu mai este nevoie de o manifestare spectaculoasă a darurilor mădularelor Bisericii prin „psalmi", „învățături", „descoperiri" sau „limbi", ca în sinaxele apostolice de odinioară. Toate acestea ne conduc însă la întrebarea: Cum se înfăptuiește astăzi în Liturghie comuniunea harului, care îi reînnoiește duhovnicește pe credincioși și-i îmbogățește cu „belșug" de viață (Ioan 10,10)?

Sinaxa liturgică, ca expresie a recunoștinței față de lucrarea mântuitoare a lui Hristos, îi face pe credincioși părtași la harul acestei Sfinte Taine. Harul Domnului este viața Lui, veșnicia Lui, căci prin acest har pătrundem în veșnicie și luăm parte la evenimente veșnice. Aceste evenimente s-au petrecut o dată pentru totdeauna și rămân în veac, iar noi, prin harul pe care îl dobândim ca mădulare ale Bisericii luptătoare, intrăm în veșnicie și devenim contemporani, martori și părtași ai acestor evenimente. Astfel trăim în ceea ce se numește timp liturgic.

Ce este, așadar, timpul liturgic? Toate evenimentele istoriei mântuirii, ca de pildă Buna Vestire, Nașterea și învierea Domnului, Cincizecimea ș.a.m.d, s-au petrecut prin puterea Sfântului Duh. Tot ceea ce a rostit și a săvârșit Domnul, a rostit și a săvârșit o dată pentru totdeauna și rămâne de-a lungul veacurilor. Fiecare cuvânt, fiecare faptă a Sa are un caracter veșnic. Atunci când ne străduim să împlinim voia Domnului, poruncile Lui, primim har și prin acest har ne înălțăm duhovnicește și pătrundem în evenimentul veșnic, devenind „contemporanii” lui. Astfel putem spune și noi: „Astăzi este începutul mântuirii noastre”, „Astăzi [se arată] înainte-însemnarea bunăvoinței lui Dumnezeu" sau „Astăzi a fost spânzurat pe lemn" ș.a.m.d. Pentru Dumnezeu nu există nici trecut, nici prezent și nici viitor, ci numai prezentul cel veșnic, veșnicul „astăzi".

In ce constă pomenirea pe care o săvârșim la Sfânta Liturghie? Este pomenirea întregii lucrări mântuitoare a lui Dumnezeu pentru om, a iconomiei Sale, în centrul căreia se află jertfa lui Hristos. Din clipa în care începem Sfânta Proscomidie și până la sfârșitul Liturghiei, prin cuvintele pe care le rostim atunci când tăiem prescura, apoi prin psalmii antifoanelor, prin citirile din Sfânta Scriptură și prin rugăciunile Anaforalei, nu facem decât să pomenim această sfântă și dumnezeiască iconomie. Ce înțelegem însă prin iconomie? Etimologic, acest cuvânt vine din limba greacă, fiind format din substantivul „ikos", care înseamnă „casă", și verbul „nemo", care înseamnă „a împărți, a distribui". In teologia patristică, acest cuvânt a fost folosit pentru a reda pronia lui Dumnezeu față de făpturile Sale înțelegătoare, lucrarea prin care Dumnezeu ne poartă de grijă în fiecare clipă a vieții noastre. Cu alte cuvinte, Dumnezeu împarte omului bunătățile casei Sale, dăruind casnicilor Săi toate cele de trebuință. El dă lumii viața, dragostea, pacea și lumina de care are nevoie ca să vieze și să se mântuiască.

Deși scurtă, Anaforaua este foarte cuprinzătoare, ea îmbrățișând chiar și facerea lumii. Dumnezeu, Care a zidit lumea, „nu S-a depărtat, toate făcându-le până ce ne-a suit la cer și ne-a dăruit împărăția Lui ce va să fie". Hristos a luat chip de om și, prin desăvârșita Lui ascultare, Și-a arătat dragostea față de Tatăl Ceresc. în același timp, Hristos Și-a arătat și iubirea față de om prin jertfa Crucii pe care a asumat-o în firea Sa omenească.

Căderea protopărinților noștri a adus mare dezbinare între oameni. Din pricina păcatului care domnea pretutindeni, lumea devenise vrăjmașă lui Dumnezeu.

Omul îl învinuia pe Dumnezeu pentru chinul și pentru moartea lui, și nu era în stare să se slobozească de acest păcat prin propriile sale puteri. Numai foarte puțini proroci și drepți ai Vechiului Testament au izbutit să înțeleagă acest lucru și să ia vina asupra lor. Iisus Hristos, însă, prin pogorârea Lui pe pământ și în iad și apoi prin înălțarea Sa la ceruri, a arătat că Dumnezeu îl iubește pe om „până la sfârșit”. Precum spune Apostolul Pavel în Epistola către Romani, Hristos nu a căutat plăcerea Sa, ci a primit ca ocările celor ce îl ocărau pe Dumnezeu să cadă asupra Lui (cf. Romani 15, 3].

In Sfânta Liturghie pomenim viața viitoare ca fiind deja prezentă. Cum este însă cu putință acest lucru? Așa cum am spus mai sus, în timpul Liturghiei pătrundem în veșnicie, unde este prezentă și a Doua Venire a Domnului, în istoria omenirii, a Doua Venire se va petrece o dată pentru totdeauna la sfârșitul veacurilor, atât pentru cei vii, care „se vor schimba” (cf. 1 Corinteni 15, 51], cât și pentru cei morți, care vor învia. In veșnicia lui Dumnezeu, însă, ea există deja ca eveniment care poate fi trăit.

Hristos a dus o viață fără de păcat și a arătat o dragoste atât de mare, încât a primit să moară pentru toți oamenii, chiar și pentru vrăjmașii Lui. Văzând purtarea cea desăvârșită și jertfa Fiului Său, Tatăl Ceresc a recunoscut în Persoana Acestuia omul așa cum îl gândise El mai înainte de toți vecii. De aceea tot cel ce urmează pilda lui Hristos, a Omului Ceresc, este bineplăcut lui Dumnezeu și se va învrednici să stea de-a dreapta tronului Său. Domnul este pentru noi „întâiul născut din morți” (Coloseni 1,18), iar atunci când îl urmăm, devenim frații Lui și primim în dar aceeași slavă pe care El a câștigat-o prin Pătimirile și învierea Sa.

Atunci când Domnul i-a spus tânărului celui bogat din Evanghelie că trebuie să-L iubim pe Dumnezeu din toată inima noastră și din tot sufletul nostru, ucenicii Lui s-au întrebat plini de uimire: „Și cine poate să se mântuiască?” [Marcu 10,26 și Luca 18,26). Cu adevărat, pentru noi este cu neputință să ne asemănăm lui Hristos. Ne este însă de ajuns să-L urmăm. „Tu urmează Mie” (Ioan 21, 22), zice Domnul, căci „cele ce sunt cu neputință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu” (Luca 18, 27). Noi nu suntem în stare să pășim pe calea Domnului, însă El a făcut acest lucru cu putință. Trebuie numai să credem în El și să-L urmăm. Nu are importanță unde anume ne găsim pe calea Domnului, cât de mult am înaintat, atâta vreme cât ne aflăm călătorind pe acest drum. Domnul este calea de la început și până la sfârșit, de la alfa la omega, de aceea tot ce a câștigat El prin Crucea și învierea Lui devine propria noastră moștenire.

Pomenirea pe care o facem la Sfânta Liturghie nu este un simplu act psihologic, ci o inițiere harică în Duhul Sfintei Taine. Prin rugăciunea de mulțumire se sfințesc toate. Aici lucrează acel principiu veșnic ce stă la temelia fiecărui act liturgic și pe care Sfântul Apostol Pavel îl formulează astfel: „Pentru că orice făptură a lui Dumnezeu este bună și nimic nu este de lepădat, dacă se ia cu mulțumire; căci se sfințește prin cuvântul lui Dumnezeu și prin rugăciune" (1 Timotei 4,4-5). In Sfânta Liturghie, Cel Ce a venit și iarăși va să vină este prezent ca „Cel Ce aduce, Cel Ce Se aduce și Cel Ce Se împarte"55 pe Sine credincioșilor spre mâncare și băutură, în timp ce Duhul Sfânt adumbrește sinaxa liturgică și preface darul de pâine și vin în Trupul și Sângele Domnului. Atunci, la noi, cei ce luăm parte în chip vrednic și legitim la Sfânta Euharistie, „au ajuns sfârșiturile veacurilor", spune Sfântul Apostol Pavel (1 Corinteni 10,11).

Cum se înfăptuiește, așadar, comuniunea noastră la harul acestui eveniment prorocesc? Incepem prin a-I aduce mulțumită lui Dumnezeu pentru toate binefacerile Sale: îi mulțumim din toată inima pentru viața pe care ne-a dăruit-o, pentru că ne-a descoperit sfântul Său Nume întru care aflăm mântuire, pentru că S-a răstignit, a murit și a înviat pentru noi. Pe scurt, îi mulțumim pentru tot ce a făcut și nu încetează să facă pentru noi. Apoi aducem pocăință înaintea Domnului, mai întâi pentru propriile noastre păcate și mai apoi pentru cele ale semenilor noștri. Ne pocăim, așadar, pentru fărădelegile noastre și pentru fărădelegile întregului Adam, deoarece suntem cu toții mădulare ale întregului Adam. In continuare, aducem Domnului rugăciune pentru noi înșine, cerându-I să ne binecuvânteze și să ne lumineze.