“Multe lucruri arată Hristos în această pildă! Că Dumnezeu a purtat de grijă iudeilor de la început; că ei dintru început au fost niște ucigași; că Dumnezeu n-a lăsat nimic din cele ce trebuiau pentru purtarea lor de grijă; că nu S-a întors dinspre ei nici după ce au ucis pe profeți, ci a trimis chiar pe Fiul Lui; că unul și același este Dumnezeul Noului și Vechiului Testament; că moartea Lui are să săvîrșească mari lucruri; că iudeii au să sufere cea mai cumplită pedeapsă pentru răstignirea Lui și pentru îndrăzneala lor, că au să fie chemate neamurile și că iudeii au să cadă.

Domnul a spus această pildă îndată după pilda cu cei doi feciori, ca și prin această pildă să arate cît de mare e crima iudeilor, ca să arate că e cu totul de neiertat.

– Pentru ce?

– Pentru că au fost întrecuți de desfrânate și de vameși – și cu mult -, deși au avut parte de o atît de mare purtare de grijă.

Uită-te cît de mare e purtarea de grijă a lui Dumnezeu și cît de negrăită lenea lor! Dumnezeu a făcut ce trebuiau să facă lucrătorii: a împrejmuit via cu gard, a sădit-o și toate celelalte. Puțin lucru a lăsat în seama lor: să aibă grijă de cele din vie, să păzească ce le-a dat. N-a fost uitat nimic, ci toate erau într-o desăvîrșită ordine. Deși iudeii s-au bucurat de atîtea daruri din partea lui Dumnezeu, n-au cîștigat nimic de pe urma lor: i-a scos din Egipt, le-a dat legea, le-a ridicat Ierusalimul, le-a zidit templul, le-a făcut jertfelnicul.

„Și a plecat departe”, adică a fost îndelung răbdător; nu i-a pedepsit totdeauna îndată pentru păcatele lor. Numește „plecare departe” îndelunga Sa răbdare. „A trimis slugile Sale”, adică pe profeți, „să ia rodul”, adică ascultarea arătată prin fapte. Dar iudeii și acum și-au arătat răutatea lor; nu numai că n-au dat rod după ce s-au bucurat de o atît de mare purtare de grijă – și acesta-i semn de lenevie -, dar s-au purtat și rău cu cei care au venit să ia rodul. Oamenii care nu pot să dea și sînt datori nu trebuie să se mînie, nici să se supere, ci să se roage. Iudeii nu numai că s-au mîniat, dar și-au mînjit și mîinile cu sînge. Au dat altora pedepsele pe care trebuia să le primească ei. Dumnezeu a trimis apoi al doilea rînd de slugi și al treilea rînd ca să arate și răutatea lor și bunătatea Lui.

– Dar pentru ce n-a trimis îndată pe Fiul Lui?

– Pentru ca ei să-și recunoască păcatul săvîrșit față de cei trimiși mai înainte, să-și potolească mînia și să se rușineze de venirea Lui. Mai sînt și alte pricini. Dar deocamdată să mergem mai departe.

– Ce înseamnă cuvintele „Poate se vor rușina?“

– Nu înseamnă că Dumnezeu nu știa ce au să-I facă Fiului Său -Doamne ferește! – Nu! Prin aceste cuvinte a vrut să arate cît de mare e păcatul lor, că n-au nici o iertare. Deși știa că au să-L omoare, totuși a trimis pe Fiul Său. Prin cuvintele: „Se vor rușina”arată ce-ar fi trebuit să facă, că ar fi trebuit să se rușineze de El. Și în alt loc din Scriptură Dumnezeu spune: „Dacă, oare, vor auzi”; nu grăiește așa pentru că nu știa ce are să se întîmple, ci ca să nu spună unii din cei păcătoși că spusele de mai înainte ale lui Dumnezeu i-au mânat cu sila la neascultare. În acest scop Se folosește Dumnezeu de cuvintele: „dacă oare” și „poate”. S-au purtat ca niște nerecunoscători față de slujitori, dar ar fi trebuit să respecte vrednicia Fiului.

– Ce-ar fi trebuit să facă ei? Ar fi trebuit să alerge, ar fi trebuit să-și ceară iertare pentru crimele săvîrșite! Dar nu, ei fac o crimă mai mare decît cea dinainte, alătură crimă de crimă; și totdeauna crimele din urmă întunecă pe cele dinainte. Aceasta o arată și Hristos, spunînd: „Umpleți măsura părinților voștri (Matei 23, 22)”. De demult profeții le-au adus aceeași învinuire, zicînd: „Mîinile voastre sînt pline de sînge (Isaia 1, 15)”; și: „Sîngiuiri cu sîngiuiri se amestecă (Osea 4, 2)”; și: „Cei ce zidiți Sionul cu sîngiuiri (Mih. 5, 10)”. Dar nu s-au înțelepțit, deși au primit această mare poruncă: „Să nu ucizi”, deși li s-a poruncit de nenumărate ori să se depărteze de acest păcat, deși au fost îndrumați prin multe și felurite mijloace la păzirea acestei porunci, ei nu și-au lăsat obiceiul lor cel rău!

– Ce au spus slujitorii cînd L-au văzut pe Fiul?

– „Haide să-L ucidem!”

Pentru ce? Ce vină mare sau mică l-ați găsit? Pentru că v-a cinstit? Pentru că, Dumnezeu fiind, S-a făcut om pentru voi? Pentru că a făcut acele nenumărate minuni? Pentru că v-a iertat păcatele? Pentru că v-a chemat la împărăția cerurilor?

Uită-te cît de mare este prostia lor pe lîngă necredința lor! Uită-te la pricina uciderii! E plină de nebunie, că spun: „Să-L ucidem și va fi a noastră moștenirea”!

– Și unde se sfătuiesc să-L omoare?

– Afară din vie!

Ai văzut cum profețește și locul unde au să-L ucidă? „Și scoțîndu-L afară L-au omorît”.

Evanghelistul Luca spune că atunci cînd Hristos a rostit pedeapsa lucrătorilor acelora, iudeii au spus: „Să nu fie (Luca 20, 16)” și că Hristos a adăugat mărturia din Scriptură: „Privind la ei a zis: „Ce însemnează, dar, ceea ce s-a scris: „Piatra pe care n-au luat-o în seamă ziditorii, aceea s-a pus în capul unghiului (Luca 20, 17)?”.

Matei, dimpotrivă spune că iudeii au pronunțat pedeapsa lucrătorilor acelora. Nu-i o contrazicere între Luca și Matei, că s-a întîmplat și una și alta. Iudeii au rostit și sentința împotriva lor, dar dîndu-și seama îndată de ce-au spus, au zis: „Să nu fie!”. Hristos a pus înaintea lor cuvintele profetului David (Ps. 117, 21-22) ca să-i convingă că vor fi negreșit pedepsiți.

Totuși, nici așa Domnul nu le-a descoperit lămurit iudeilor că via va fi dată neamurilor, ca să nu le dea prilej de atac, ci lasă numai să se înțeleagă, cînd zice: „Via o va da altora“. De aceea și Domnul le-a spus asta prin pildă, ca înșiși iudeii să pronunțe sentința împotriva lor. Tot așa s-a întîmplat și cu David, cînd și-a dat sieși pedeapsa, în urma pildei spuse de Natan (II Regi 12, 1-7).

Uită-mi-te și acum cît de dreaptă este sentința. O pronunță chiar cei care au să fie pedepsiți. Apoi, pentru ca iudeii să afle că pedeapsa aceasta nu e cerută numai de simțul de dreptate, ci că a prezis-o de mult și că harul Sfîntului Duh și Dumnezeu au hotărît-o, Hristos a adăugat profeția lui David și-i mustră spunîndu-le:

„Niciodată n-ați citit că piatra pe care n-au băgat-o în seamă ziditorii, aceasta a ajuns în capul unghiului? De la Dumnezeu s-a făcut aceasta și este minunat în ochii noștri”.

Prin toate acestea Hristos le-a arătat iudeilor că ei, pentru necredința lor, au să fie scoși și au să fie chemate neamurile. Aceasta le-a spus-o învăluit prin vindecarea fiicei cananeencei, prin mînzul asinei, prin vindecarea slugii sutașului și prin alte multe pilde. Aceasta o arată și acum. De aceea a și adăugat: „De la Domnul s-a făcut aceasta și este minunată în ochii noștri”. Le-a spus mai dinainte că vor forma un singur popor neamurile care vor crede și iudeii cîți vor crede, cu toată deosebirea mare de pînă atunci dintre neamuri și iudei. Apoi, ca să afle iudeii că cele ce se vor face nu sînt împotriva lui Dumnezeu, ci cu totul pe placul Lui, că vor fi minunate și pline de uimire pentru cei ce le vor vedea, a adăugat: „De la Domnul s-a făcut aceasta”.

Hristos Se numește pe El „piatră”, iar pe învățătorii iudeilor, ziditori”; așa a spus și Iezechiel: „Cei ce zidesc zidul și-l spoiesc fără să fie bine făcut (Iz. 13, 10)”.

– Dar cum nu L-au băgat în seamă?

– Nu L-au băgat în seamă pentru că au spus despre Hristos: „Acesta nu este de la Dumnezeu (Ioan 7, 12); și: „Acesta amăgește poporul”; și: „Tu ești samarinean și ai demon (Ioan 8, 18)”.

Apoi, ca să știe iudeii că paguba nu se mărginește numai la scoaterea din vie, a adăugat și pedepsele, zicînd: „Cel ce va cădea peste piatra aceasta se va sfărîma, și peste cine va cădea ea îl va zdrobi (Matei 21, 44)”.

E vorba aici de două pieiri: una, aceea că iudeii s-au poticnit și s-au smintit ; acest înțeles îl au cuvintele: „Cel ce va cădea pe piatra aceasta”; alta, aceea a căderii lor în robie, a prăpădului de obște și a nenorocirilor ce au să vină peste ei, pe care le-a arătat Hristos mai dinainte deslușit, zicînd: „îl va zdrobi”. Prin aceste cuvinte a făcut aluzie și la învierea Lui.

Profetul Isaia spune că Domnul învinuiește via; în parabola aceasta, Domnul învinuiește și pe conducătorii poporului. În Isaia Domnul spune: „Ce trebuia să fac viei Mele și nu i-am făcut (Isaia 5, 4)?”. în altă parte spune iarăși: „Ce greșeală au găsit părinții voștri întru Mine (Mih.6, 3)?”; și iarăși: „Poporul Meu, ce ți-am făcut? Sau cu ce te-am supărat (Mih. 6, 3)? Prin aceste cuvinte Domnul arată nerecunoștința iudeilor; le arată că au răsplătit lui Dumnezeu cu rău, deși s-au bucurat de toate binefacerile; în pilda lucrătorilor viei arată tot același lucru, dar cu mai multă tărie. Acum Domnul nu mai spune: „Ce trebuia să fac viei Mele și nu i-am făcut?”, ci îi pune pe iudei să declare ei că nu le-a lipsit nimic, îi pune pe ei să se osîndească singuri. Cînd iudeii i-au răspuns lui Hristos: „Pe cei răi cu rău îi va pierde și via o va da altor lucrători“, nu spun altceva decît aceasta, rostind împotriva lor o sentință definitivă.

Ștefan le-a adus aceeași învinuire, care mai cu seamă i-a durut, că s-au bucurat pururea de multa purtare de grijă a lui Dumnezeu, dar ei au răsplătit cu rău pe Binefăcătorul lor (Fapte 7, 50-53). Foarte puternică dovadă că nu e vinovat de osînda venită peste ei Cel ce i-a pedepsit, ci sînt de vină cei care au fost pedepsiți. Același lucru îl arată și Hristos acum și prin pildă și prin profeție. Nu S-a mărginit să le spună numai pilda, ci a adăugat și două profeții, pe a lui David și pe a Sa.

Ce-ar fi trebuit să facă iudeii cînd au auzit aceasta? N-ar fi trebuit, oare, să I se închine? N-ar fi trebuit, oare, să se minuneze de purtarea de grijă a lui Dumnezeu, atît cea din vechime cît și cea de mai tîrziu? Dacă n-au ajuns cu nimic mai buni din acestea, n-ar fi trebuit, oare, să fie mai înțelepți cel puțin de frica pedepsei? Dar iudeii n-au ajuns mai buni. Ce s-a întîmplat mai departe? „Auzindu-L, au înțeles că despre ei grăiește. Și căutînd să-L prindă s-au temut de popor, că îl aveau ca profet”.

Și-au dat seama arhiereii și fariseii că de ei vorbește.

Uneori cînd voiau să-L prindă, Hristos pleca din mijlocul lor, fără să fie văzut; alteori, cînd Se arăta între ei, ținea piept dorinței lor arzătoare de a-L prinde. De aceea mulțimile minunîndu-se, ziceau: „Nu este, oare, Acesta Iisus? Iată vorbește pe față și nimic nu-i spun (Ioan 7, 25-26)”.

Acum, pentru că arhiereilor și fariseilor le era frică de popor, Domnul Se mulțumește cu atîta, nu mai face o minune, ca mai înainte, ca să plece din mijlocul lor fără să fie văzut. Nu voia să facă pe toate mai presus de fire, ca să-i încredințeze pe oameni de întruparea Sa. Arhiereii și fariseii însă nu s-au înțelepțit nici de la mulțime, nici de la cele spuse. Nu s-au temut nici de mariuria profeților, nici de sentința ce și-au dat-o, nici de părerea mulțimii. Atît de mult i-a orbit dragostea de putere, dragostea de slava deșartă și căutarea celor vremelnice“.