„Tirania panicii poate fi învinsă prin frumuseţea trăirii credinţei”
Preasfințitul Ignatie, Episcopul Hușilor
citit la strană pe 24 martie 2020
Dragii noștri credincioși,
Din păcate, suntem contemporanii unei epidemii care ne descoperă, cu vârf și îndesat, cât de fragilă este firea umană, cât de neputincioase sunt resursele de cunoaștere științifică acumulate până acum de umanitate și cât de nepregătiți suntem pentru a gestiona o asemenea situație de criză.
Poate mai mult ca niciodată, ne lăsăm purtați în caruselul amețitor al unei avalanșe de informații sau știri false sau adevărate, mesaje de încurajare sau de sarcasm, transmise pe toate rețelele de socializare, despre virusul care ne dă frisoane, ne provoacă îngrijorări serioase și ne adâncește în gânduri nenumărate, mai mult pesimiste decât optimiste.
Parcă simțim o nevoie naturală să primim cuvinte, care să ne întărească duhovnicește, cuvinte care să ne încredințeze că răul este de scurtă durată, cuvinte care să ne protejeze de orice fel de pericol sufletesc sau trupesc, cuvinte care să risipească pâcla de informații contaminate de virusul deznădejdii și al neclarității, cu care suntem bombardați în orice clipă.
De unde răzbate această nevoie de cuvinte, care să conțină claritate spirituală și bucuria unei nădejdi de mai bine? Omul, când se află în stare de prăbușire psihică sau morală, are nevoie acută de cuvinte care să-l revigoreze spiritual și să-l energizeze restaurator. Parcă acum, mai mult ca niciodată, realizăm puterea care se ascunde în taina fiecărui cuvânt.
În acest context, vă îndemn cu toată dragostea și înțelegerea pentru situația în care ne găsim, să încercați să vă desprindeți cât mai mult de toate informațiile și veștile care seamănă neghina panicii și a fricii. Cerneți orice cuvânt care vi se pune înainte. Țineți cont doar de ceea ce vă îndeamnă Biserica, prin slujitorii ei. Țineți cont doar de ceea ce vă este comunicat oficial de către autoritățile abilitate în gestionarea crizei, în care ne aflăm, și de ceea ce spun specialiștii în domeniu. Restul este doar materie toxică, care întreține inutil angoasa și dezordinea gândurilor, pentru a ne arunca în deruta manipulărilor grosolane și a șocurilor existențiale.
Ca păstor știu și trăiesc până în măduva oaselor tristețea preoților, dar și a credincioșilor, că am fost nevoiți, din rațiuni de solidaritate umană, să ne părăsim altarele noastre pentru a-L sluji pe Dumnezeu în afara zidurilor bisericii. Nu știu dacă este rău sau bine. Însă am o încredințare că Domnul ne dă răgaz să înfrumusețăm și mai mult și consistent bisericile din inimile noastre, prin rugăciune intensă, prin lectura cuvântului dumnezeiesc din Scriptură și mai ales prin cuminecarea cu Trupul și Sângele Domnului, care este „leac al nemuririi, antidot pentru a nu muri, ci a fi vii în Dumnezeu prin Iisus Hristos, tratament curățitor”[[2]]( 2), așa cum ne spune Sfântul Ignatie Teoforul.
Știm, de peste două mii de ani, că Liturghia nu a făcut rău nimănui. La fel și toate celelalte slujbe ale Bisericii.
Asta nu înseamnă că biserica din zid își pierde din valoarea ei spirituală. Nu trebuie să uităm niciodată că biserica din inima omului este hrănită și luminată spiritual de biserica din ziduri, pentru că aceasta din urmă este locul de formare al Bisericii lui Hristos ca Trup tainic al Său. Nouă ne revine datoria de a medita cât din credința noastră este asumare personală și cât este emoție religioasă la limita superstiției.
De asemenea, ne facem martorii unei realități, pe care poate nu am gândit-o niciodată, deși ea a fost adânc teologhisită de Părinții Bisericii noastre: cosmosul ca Biserica cea mare a lui Dumnezeu. Prin slujirea slujbelor în afara lăcașelor de cult, pământul României a devenit ca o biserică. Altarul este cerul, naosul este pământul, iar icoanele sunt sufletele credincioșilor. Ieșind din interiorul bisericilor de zid și intrând în biserica din mediul înconjurător, a venit vremea să sfințim pământul pângărit de poluarea excesivă, provocată de om și tehnologie, pângărit de păcatul defrișărilor ilegale de păduri, pângărit de păcatele noastre și de toate celelalte acțiuni egoiste și iresponsabile generate de lăcomia omului.
Suntem triști că nu mai avem impulsul firesc, atunci când ne întâlnim unii cu alții, de a ne strânge mâna, de a ne îmbrățișa, de a ne simți fizic că suntem aproape. Și aici cred că Domnul ne descoperă ceva profund: să simțim cât de răvășitoare poate fi neobrăzarea de a-i întoarce spatele cuiva; să simțim cât de răvășitor este ca cineva, pe care îl urâm, pentru că suntem defectați spiritual, să nu se poată bucura de iertarea noastră, care este cea mai minunată îmbrățișare a unui suflet însetat de a redeveni casnicul inimii noastre; să simțim cât de răvășitor este să nu poți sesiza bucuria gesturilor mărunte, care au puterea de a învia suflete lipsite de sensul vieții și atinse de urâtul morții.
Și încă ceva: probabil că eram prea superficiali în relațiile dintre noi. Mult prea formali între noi. Acum a sosit ceasul ca să ne asumăm unii pe alții în adâncul universului nostru lăuntric, pentru a nu simți durerea acestui post de a sta la distanță unii de alții. Mă gândesc și la membrii familiilor, care, din motive de izolare sau carantină, sunt nevoite să nu se mai întâlnească. În asemenea situații dramatice, am convingerea că inima unei mame, a unui frate, a unui tată, a unui prieten sau a unei rude adâncește în sine chipul celui drag și suma tuturor lucrurilor frumoase și generatoare de lumină sufletească. Astfel, învățăm să ne comportăm frumos și elegant unul față de celălalt, iar „când ne învățăm să trăim cu celălalt, ne învățăm să trăim cu milioane de oameni asemenea lui”[[3]]( 3).
Suntem triști că, din motive extrem de întemeiate și pentru binele nostru și al celor din jurul nostru, ni se cere să stăm acasă. Asta pentru că virusul nu umblă de unul singur, ci este „transportat” de oamenii contaminați. Cred că și în această recomandare Dumnezeu ne dă un semnal că este benefic să ne smulgem din zgomotul lumii, din alergătura epuizantă a sărmanei ființe omenești, care nu mai are resursele necesare de a se interioriza, pentru că este împrăștiată în cele trecătoare și în cele fără de niciun sens pentru lumina sufletului nostru. A venit vremea să trăim pe pielea noastră cuvântul Domnului care ne spune: „intră în cămara ta și, închizând ușa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, și Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție” (Matei 6, 6). În felul acesta, avem șansa de a ne bucura de adevărul constatării Sfântului Teolipt al Filadelfiei că „depărtarea de lume aduce adăpostirea lângă Hristos”[[4]]( 4).
În mod paradoxal, „distanțarea socială” sau spațială de oameni coincide cu o apropiere mai profundă de Hristos și, implicit, o apropiere sufletească mai intensă între noi.
Suntem triști, gândindu-ne că, probabil, pandemia medicală va atrage după sine și o pandemie a necredinței. Trag nădejde că Domnul ne va păzi de așa ceva. Cert este că pentru mulți dintre noi se va cristaliza credința în raport cu frica. Vom descoperi în adâncul conștiinței noastre cât putem duce pe umerii credinței noastre și cât de mult ne poate paraliza frica. Sau în ce măsură putem trăi cuvântul psalmistului David, care ne spune: „Veselitu-ne-am pentru zilele în care ne-ai smerit, pentru anii în care am văzut rele” (Psalmul 89, 17).
Să nu ne tulburăm. Însuși Hristos a trăit, ca om, frica de moarte în grădina Ghetsimani. El Însuși „a purtat frica lumii pentru a da în loc ce-i al Său: bucuria Sa și pacea Sa”[[5]]( 5). De aceea, să nu îi judecăm pe cei care sunt mai slabi în credință, dar nici să nu ne lăsăm amăgiți că ei sunt norma modului de a viețui în Hristos prin Tainele Bisericii. Atunci când ni se clatină credința, este indicat să medităm la cuvintele Sfântului Apostol Pavel, tocmai pentru a ști mai cu adevărat că însăși puterea credinței este un dar al lui Dumnezeu, nu al omului. Domnul îi grăiește Sfântului Apostol Pavel așa: „Puterea mea se desăvârșește în slăbiciune. Deci, foarte bucuros, mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos. De aceea mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos, căci, când sunt slab, atunci sunt tare” (II Corinteni 12, 10).
Prin urmare, puterea credinței nu stă în triumfalismul ei, ci în smerenia ei. Este contraindicat, duhovnicește vorbind, să pleci urechea sugestiei diavolului, care îți poate șopti să te urci pe aripa templului „credinței de granit”, conform propriei tale evaluări, și să te arunci în hăul prăpastiei distructive atât pentru tine, cât și pentru semenii tăi. Credința puternică se validează prin smerenia pe care trebuie să o conțină. Doar credința smerită face minuni. Credința mândră face doar gălăgie de cuvinte. Nu ajută la nimic și încurcă mult lucrurile. De aceea, să cerem întotdeauna de la Domnul să avem credință smerită și de cea mândră să ne ferească, pentru că aduce doar tulburare și confuzie.
Vă rog, în egală măsură, să aveți grijă de familiile dumneavoastră, de copiii dumneavoastră, de părinții dumneavoastră, de bunicii dumneavoastră, înmulțind rugăciunea, gândurile bune, faptele de milostenie și protejându-i de orice pericol care le poate zdruncina sănătatea.
Nu îi judecați și nu îi tratați cu ură și respingere pe cei care sunt infectați de coronavirus. Acum ei au nevoie cel mai mult de dragoste și înțelegere din partea noastră. Nu devin peste noapte monștri. Rămân tot bunicii noștri, părinții noștri, copiii noștri, frații noștri, vecinii noștri, prietenii noștri și colegii noștri. Este păcat să contribuim, prin nepăsare și osândire, la amplificarea deznădejdii și neliniștii din sufletele lor. O rugăciune pentru ei face mai mult bine decât un cuvânt disprețuitor la adresa lor.
Nu vă revoltați nicio secundă pe românii din diaspora, pentru că ei nu poartă nicio vină în toată criza cu care ne confruntăm. Să ne gândim că își trăiesc discret, dar frumos, identitatea de credință și de neam. Că acești oameni minunați au contribuit și contribuie la economia țării noastre prin toți banii și investițiile demarate. Atitudinea noastră să fie una de solidaritate și compasiune, că sunt atâția cărora le este greu, nu mai au mâncare, nu mai au un loc de muncă, nu mai au bani și resurse din care să trăiască, sunt izolați de membrii familiilor lor, sunt blocați în vămi, se simt marginalizați și părăsiți, au gânduri de deznădejde că nu vor mai putea să se întoarcă curând acasă, la cei dragi, și că totul pare nesigur pentru ei.
Să îi avem în dragostea inimii noastre pe medicii, rezidenții, asistenții medicali, care lucrează în condiții de presiune, surmenaj, oboseală psihică și mai ales cu resurse materiale specifice (aparatură medicală, ustensile medicale, echipament, medicamente) sensibil diminuate. Efortul lor, fără nicio rezervă, merită, cu asupra de măsură, rugăciunea, recunoștința și mulțumirea noastră. Ei săvârșesc, prin priceperea, experiența și dăruirea lor, cea mai autentică liturghie pe altarul suferințelor, ezitărilor, bolii și nesiguranței aproapelui nostru.
Le mulțumesc, în mod special, tuturor preoților din parohiile și mănăstirile Episcopiei noastre, care au înțeles dificultatea acestor vremuri de încercare și s-au adaptat condițiilor neobișnuite de slujire, ținând cont de toate recomandările autorităților statului în privința măsurilor de prevenire a contaminării cu coronavirus. Le rămân profund îndatorat pentru faptul că sunt alături de cei aflați în nevoi.
Doamne, ai grijă de cei bolnavi, de cei sănătoși, de bătrâni, de tineri, de copii și de îngerii sănătății noastre, care sunt medicii și asistenții medicali.
Păzește, Dumnezeule, Biserica Ta de molima necredinței, de cei care, din ură și neștiință, se năpustesc asupra ei, crezând că o vor distruge și îi vor închide definitiv porțile.
Miluiește-i pe toți cei care se îndoiesc de credința în Tine, Doamne, pe toți cei care își trăiesc smerit și plini de dragoste bucuriile credinței, pe toți slujitorii Tăi, episcopi și preoți, care sunt îngerii pământești ai sufletelor noastre.
În încheiere, îngăduiți-mi, dragi Părinți și iubiți credincioși, să vă aduc în atenție câteva rânduri ale Sfântului Ioan Gură de Aur, care se potrivesc de minune cu contextul dificil pe care îl trăim: „Dar cu toate că văd acestea nu-mi pierd bunele nădejdi, pentru că mă gândesc la Cel ce cârmuiește acest univers. Acesta n-are nevoie de arta cârmaciului, ca să biruie furtuna; El cu un semn potolește tulburarea. Dar nu potolește răul de la început, nici îndată ce s-a ivit – așa e obiceiul Lui –, ci când a crescut, când a ajuns la sfârșit, când deznădejdea a cuprins pe cei mai mulți; atunci face minunea, arătându-Și și propria-I putere și deprinzând cu răbdare pe cei ce au îndurat răul. (...) De se năpustesc asupră-ți mii de tulburări și mii de necazuri, de vin în fața ta furtuni, nimic să nu te tulbure. Dumnezeu iese în întâmpinarea noastră chiar când totul ne duce la pieire. Dumnezeu poate să scoale și pe cei căzuți, poate să întoarcă și pe cei rătăciți, poate să îndrepte pe cei ce se poticnesc, poate să scape de păcate pe cei ce sunt plini de mii și de mii de păcate, poate să facă drepți, poate să dea viață celor morți, poate să facă mai strălucitoare pe cele dărâmate, poate să înnoiască pe cele învechite”[[6]]( 6).
Al vostru frate și părinte întru Hristos Domnul, Nădejdea, Pacea și Bucuria noastră,
Părintele Episcop Ignatie
[1] Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvioasa Olimpiada diaconița, O viață – o prietenie – o corespondență, ediție îngrijită de diac. Ioan I. Ică jr., Sibiu, Editura Deisis, 1997, p. 101.
[2] Ignatie Teoforul, episcopul Siriei, Către Efeseni 20, în Diac. Ioan I. Ică jr., Canonul Ortodoxiei (I). Canonul apostolic al primelor secole, Sibiu, Editura Deisis/Stavropoleos, 2008, p. 433.
[3] Arhimandritul Sofronie, Cuvântări duhvnicești (I), traducere din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica), Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2004, p. 47.
[4] Mitropolitul Teolipt al Filadelfiei, Despre ostenelile vieții călugărești, în Filocalia 7, traducere, introducere și note de Pr. prof. Dumitru Stăniloae, București, Editura Institului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1977, p. 43.
[5] Hans Urs von Balthasar, Creștinul și frica, traducere din limba germană și note de Lorin Ghiman, Târgu-Lăpuș, Editura Galaxia Gutenberg, 2016, p. 62.
[6] Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvioasa Olimpiada diaconița, op. cit., pp. 106, 108.
/ Foto: Oana Nechifor")
/ Foto: Oana Nechifor")
Sursa: doxologia.ro ↗